Alt critic al suveranității moderne: Bertrand de Jouvenel
Peste mai bine de trei decenii de la critica lui Duguit adresată ideii suveraniste moderne, un alt gânditor francez remarcabil, Bertrand de Jouvenel, va emite și el idei critice la adresa aceluiași subiect[1].
Prima constatare majoră pe care o face de Jouvenel este aceea că Evul Mediu nu a cunoscut ideea de suveranitate așa cum o cunoaștem noi, ci ideea de ierarhie. Fiecare om avea deasupra un superior, care se numea suzeran sau suveran. Termenii erau interșanșabili. În latină, superanum, adică aflat mai sus, a dat ambii termeni de care vorbim. Evul Mediu a cunoscut o suveranitate relativă, care nu s-a transformat în suveranitate absolută decât în secolul al XVII-lea, cu trecerea de la monarhia feudală la cea absolută, modernă. Așadar, nu „întunecatul” Ev Mediu este cel care a adus în scenă puterea absolută asupra supușilor, așa cum ar putea sugera o impresie grăbită asupra trecutului „opresiv” în contrapartidă cu prezentul „liberal”, ci, așa cum arată autorul francez, tocmai trecerea sau maturizarea monarhiei feudale și metamorfozarea ei spre stadiul de stat modern a făcut ca suveranitatea să devină cvasi-opresivă iar puterea statului nelimitată.
Obligațiile celor inferiori față de suzerani erau, în Evul Mediu, foarte bine stabilite, foarte minuțios, încât nimeni nu era la discreția sentimentelor celui care se afla, ierarhic, deasupra.
Existența unui Suveran care să fie autorul tuturor regulilor este regăsită de glosatorii monarhiei absolute abia în secolul al XII-lea în Instituțiile lui Iustinian (deci e de origine romană); până la acea primă Renaștere, monarhul nu era legislator, ci (doar) judecător, adică păzior al legilor deja stabilite înaintea sa:
„Noțiunea la care a condus evoluția gândirii romane și pe care glosatorii o vor găsi în Institutiile lui Justinian este că există un Suveran, autor al tuturor regulilor, solus conditor legis și sursă a tuturor drepturilor particulare. Însă această primă „Renaștere” nu va avea loc decât în secolul al XII-lea și, înainte ca aceste idei să reapară, monarhul era conceput doar ca judecător și nu ca legislator. El face să fie respectate drepturile drepturile și le respectă el însuși: aceste drepturi subiective el le găsește deja stabilite și le acceptă ca antecedente ale puterii sale”[2].
Așadar, monarhul medieval este avizat că are deja înaintea lui un sistem de reguli, de drept, pe care trebuie să le păzească pentru el și pentru ceilalți.
Astfel, Evul Mediu a fost martor al unei situații stranii: împăratul nu a reușit să absoarbă întreaga autoritate și putere a Imperiului, fiind doar un soi de suzeran al regilor, care, atunci când au putut, s-au declarat imediat împărați în regatele lor. Paradoxal, acești „mici împărați” au reușit ceea ce cel mare nu a reușit:
„Concentrarea întregii substanțe a autorității în comanda supremă a fost o sarcină herculeană. Împărații nu au reușit în acest sens. Împăratul era recunoscut ca suzeranul suzeranilor, seniorul seniorilor și, dacă vreți, regele regilor, ceea ce sună ca un superlativ, dar nu este de fapt, implicând faptul că cineva comandă celor care pot cel mai ușor să nu se supună și care în curând se vor declara fiecare, începând cu regele Franței și regele Angliei, „împărat în regatul său”. Acești „mici împărați” sunt cei care vor realiza monopolizarea autorității”[3].
Bertrand de Jouvenel trece în revistă genurile de seniorii pe care le are în vedere marele jurist Charles L´Oyseau (1564-1627), pe vremea lui Henric al IV-lea (1553-1610) – este epoca în care începe, propriu-zis, aventura suveranismului modern.
Vom vedea că, pentru juristul francez citat, nu mai există decât două forme de seniorii, unele particulare și… cea numită Suveranitate, care este o culme a senioriilor și a suzeranităților, fiindcă ea e legată intrinsec de Stat, iar fără ea, nu mai există Stat. Este chiar Ființa Statului, după cum spune el. Așadar, remarcă de Jouvenel, suntem departe de Evul Mediu, atât de clar diferențiat, de data aceasta nu mai avem decât două puteri, cea particulară și cea de stat:
„Acum, există două tipuri de domnie publică, ne învață autorul nostru. Una este suzeranitatea: cea exercitată de ceea ce oamenii moderni numesc în mod obișnuit „seniori”. L’Oyseau își exprimă cu emfază repulsia față de acest tip de superioritate. Cealaltă este suveranitatea”, spune de Jouvenel, care-l citează pe juristul francez medieval:
„Această Suveranitate este Senioria propriu-zisă a statului. Căci, deși fiecare seniorie publică trebuie să rămână a Statului, totuși, lorzii particulari au uzurpat Suzeranitatea: dar Suveranitatea este complet inseparabilă de Stat, din care, dacă ar fi îndepărtată, nu ar mai fi Stat și oricine ar avea-o ar avea Statul în măsura în care ar avea Senioria suverană: așa cum atunci când regele Francisc a părăsit suveranitatea Flandrei, Flandra a fost în consecință distrasă și îndepărtată de Statul Franței și a devenit un Stat separat. Căci, în cele din urmă, Suveranitatea este forma care dă ființă Statului, ba chiar Statul și Suveranitatea luate in concreto sunt sinonime, iar Statul este numit așa, deoarece Suveranitatea este apogeul puterii unde Statul trebuie să se oprească și să se stabilizeze”[4].
Accentele lui Bertrand de Jouvenel:
„O culme a puterii, să reținem această primă definiție. Și să ne amintim că L’Oyseau nu admite în esență decât două tipuri de putere, pe de o parte, cea a individului asupra lucrului și, pe de altă parte, această „culme”. Ce schimbare față de Evul Mediu! În loc de o stratificare a superiorităților, care caracteriza regimul feudal, astfel încât fiecare superior, cu o anumită putere și un anumit drept asupra inferiorului său, merita să fie numit suveranul său în sens vag, acum nu mai există, sau tindem să nu mai recunoaștem, decât două puteri și două drepturi”[5].
Suveranitatea este, așadar, culmea puterii, o putere fără seamăn, care nu mai are nimic deasupra sa. Evul Mediu, cu sistemul său ierarhic, în care fiecare om se simțea inferior unuia pe care îl vedea și simțea superior, este depășit. Sistemul modern este format din două straturi, numai două: unul este cel al particularilor, celălalt, al acestei culmi a puterii, care aparține Statului: Suveranitatea. Printre forțele care au condus la această ciudată aplatizare a corpului politic și la această uniformitate formată din două straturi, burghezia este una esențială: burghezia care vine să se afirme în aceeași epocă are și ea nevoie de eliberarea individului din constrângerile și ierarhiile de tip medieval și, la capătul celălalt, de o putere publică singură aflată în fața individului. Individul proprietar al lucrurilor sale, pe de o parte, puterea publică, pe de altă parte, la extrem. Alianța dintre starea a treia burgheză și monarh (care s-a manifestat în adunarea Stărilor Generale din 1614) este semnul noilor vremuri comerciale care urmau să vină. Pe de o parte, burghezia, pe de altă parte monarhul absolut. Alianța dintre burghezie și Monarhia absoltă se manifestă din ce în ce mai clar:
„Lucru remarcabil, la Stările Generale din 1614, Starea a Treia a dorit să devină lege fundamentală a regatului, care să fie jurată de toți funcționarii și toți educatorii, că nu este permis să se scuture de jugul ascultării față de regi „sub nicio formă”. Starea a Treia a cerut condamnarea expresă a opiniei conform căreia exista un drept de rezistență împotriva autorității regale, iar reprezentanții monarhului au fost cei care au trebuit să se opună acestei moțiuni! Un semn al imensului progres realizat de ideea de Suveranitate și o dovadă clară că această idee era atunci complet confundată cu cea a puterii regale”[6].
Cu juristul L’Oyseau (un fel de Rousseau al secolului al XVII-lea) se naște deplin ideea de Suveranitate ca putere care nu mai are nimic deasupra sa. Iată cum apare în optica lui ideea de Suveranitate:
„Ea constă în puterea absolută și completă asupra fiecărui punct, pe care canoniștii o numesc plenitudine a puterii. Și, prin urmare, ea este fără grad de superioritate: căci cel care are un superior nu poate fi suprem și suveran; fără limită de timp, altfel nu ar fi nici putere absolută, nici măcar seniorie, ci o putere în custodie sau delegată; fără excepție a oricăror persoane sau lucruri care aparțin Statului, căci ceea ce ar fi exceptat nu ar mai aparține Statului; și, în final, fără limitare a puterii și autorității”[7].
Independența totală și suveranitatea absolută sunt, în contextul războaielor religioase, spune de Jouvenel, și o luare de poziție împotriva internaționalismului bisericii romane, în favoarea regelui, a prințului local. Așa se explică și fervoarea Stării a Treia din 1614, care era o poziție împotiva încercărilor iezuiților de a supune unui control puterea regelui.
Și, cu toate că această putere este în teorie fără limite, ea se lovește de bornele realității, mai ales în condițiile acelor vremuri.
Aceste limite ale suveranității, așa cum o concepe un L’Oyseau, sunt trei la număr, așa cum rezultă din citatul pe care-l dă Jouvenel:
„Totuși, întrucât numai Dumnezeu este atotputernic și puterea oamenilor nu poate fi complet absolută, există trei tipuri de legi care limitează puterea Suveranului, fără a afecta Suveranitatea. Și anume legile lui Dumnezeu, deoarece Prințul nu este mai puțin suveran pentru că este un supus al lui Dumnezeu; regulile naturale și nu pozitive ale Justiției, deoarece s-a spus mai sus că este în natura Senioriei publice să fie exercitată prin justiție și nu la discreție. Și, în final, legile fundamentale ale Statului, deoarece Prințul trebuie să-și folosească suveranitatea conform propriei sale naturi și conform forțelor și condițiilor pentru care este stabilită”[8].
Prima limitare este, așadar, cea care ține de creștinism, de credința creștină, de pietate etc. Această barieră, spune de Jouvenel, va cădea odată cu căderea credinței.
A doua barieră se referă la respectarea legii naturale, a legilor de la natură. În epocă, printre acestea se numărau libertatea și proprietatea individuală. Dar aceste drepturi, care erau consacrate tot de credință (chiar dacă preluate de Rațiune) s-au prăbușit odată cu prăbușirea credinței, astfel că s-a ajuns la ideea că nu există decât drepturi pozitive, create de stat, nu și drepturi naturale[9].
În fine, a treia barieră se referă la legile fundamentale ale statului. Prințul medieval era ținut de relația duală dintre el și supuși. Însă, odată ce întreg poporul devine suveran, practic, el, poporul, nu se mai poate lega cu sine. În acest punct, de Jouvenel citează un pasaj semnificativ din Samuel Pufendorf, în care se spune explicit că Adunarea populară fiind suverană, iar drepturile nefiind născute decât în acest mediu al adunării populare, rezultă că oricând poporul poate revoca aceste drepturi…
„Întrucât Adunarea Suverană este compusă din toți Cetățenii și, prin urmare, nimeni din afara ei nu a dobândit vreun drept prin deliberările care au fost luate acolo, nimic nu împiedică poporul să le revoce sau să le modifice oricând consideră de cuviință (…)”[10], scrie Pufendorf.
Așadar, Suveranitatea totală, modernă are cale liberă prin pierderea credinței, dreptul pozitiv și „suveranitatea populară”.
Suveranul legislator
Secolul al XVII-lea, deși este stimat de conservatori, este un secol complet revoluționar, scrie de Jouvenel, în mai mare măsură decât secolul al XVIII-lea. Ludovic al XIV-lea nu e decât „un revoluționar care a reușit”, „un prim Napoleon, profitând de un prim iacobinism simplificator și chiar terorist”[11].
„Evul Mediu, care nu concepuse libertatea individului, nu concepuse nici libertatea suveranului. Epoca în care emanciparea individului avansa de fapt era și epoca în care avea loc emanciparea suveranului”[12].
Relația dintre prințul medieval și lege era cu totul alta decât cea a epocii moderne. Prințul se supunea Legii, care nu era o normă formulată, ci era o cutumă și un drept, o serie de principii intangibile (The Law). Prințul era sub lege, cum se spunea atunci, în niciun caz un făuritor al ei.
De ce a fost pusă înainte voința? Vechiul Regim vs despotismul modern
Iată o întrebare care merită abordată, devreme ce știm că suveranitatea se susține fundamental pe ideea unei voințe care nu are nicio limitare în afara sa.
Cum se explică accentul pus din ce în ce mai mult pe expresia voinței regelui/principelui?
Mai întâi, este de observat că expresia „El nu ține regatul decât de la Dumnezeu” a trecut, cu timpul, de la conotația de umilință (sec. IX), la cea de afirmare de sine:
„Acest lucru este prea adesea explicat prin teoria dreptului divin, care pe atunci trecea printr-o subversiune totală și tindea să-l reprezinte pe monarh ca imagine a lui Dumnezeu, mai degrabă decât ca slujitor al său dedicat Binelui Comun. „A-ți ține regatul numai de la Dumnezeu” fusese inițial o expresie a umilinței, acreditată de clerul care lupta împotriva tendinței germanice a carolingienilor și merovingienilor de a trata regatul și imperiul ca proprietate ereditară, divizibilă între moștenitori. Episcopul Jonas învăța în secolul al IX-lea: „Niciun rege nu ar trebui să spună că își ține regatul de la strămoșii săi, ci trebuie să creadă cu umilință că îl ține în adevăr de la Dumnezeu”. A ține regatul doar de la Dumnezeu devenise în secolul al XVII-lea o expresie a mândriei”[13], scrie de Jouvenel.
Dar nu aceasta este explicația ultimă, crede autorul francez, care delimitează în tendința de a considera suveranitatea ca pornind din voința monarhului o urmare a tendinței Reformei de a face din voința lui Dumnezeu singura sursă a legilor divine. În vreme ce teologia de dinainte de protestantism vedea în justețea legilor expresia dreptății divine, cu timpul, legile devin bune pentru că sunt ale voinței divine și nu emanații ale bunătății intrinseci a lui Dumnezeu.
„Însă nici măcar aceasta nu ar explica de ce „chipul lui Dumnezeu” a pus voința sa ca explicație pentru decretele sale. Căci, conform adevăratei teologii, legile lui Dumnezeu însuși nu sunt rodul voinței sale, ci al rațiunii sale, care este concepută ca antecedentă logic voinței sale, astfel încât Dreptul nu este drept pentru că Dumnezeu a vrut-o, ci pentru că Dumnezeu este drept. Dacă vrem ca imitația divinității să fie cea care a pus voința regală în prim plan, atunci trebuie să atribuim fenomenul unei influențe intelectuale a Reformei care, ea, a stabilit că doar voința lui Dumnezeu este sursă a legilor divine”[14].
La rândul ei, această teorie deformată a voinței divine nu este un principiu, ci o justificare a unei alte atitudini.
Este vorba despre individualismul unui Descartes, unui Hobbes – acesta din urmă vede societatea împărțită între dorința indivizilor de a li se conserva libertatea, și puterea publică, singura care este capabilă de așa ceva. E adevărat că puterea publică suverană ar putea, la limită, să comită exacțiuni, dar este mai bine să existe un astfel de garant al liniștii individuale și utilității decât o anarhie a stărilor nereglementate și care să nu se teamă de represiunea publică. Individualismul utilitarist și constrângerea puterii publice suverane vor merge, așadar, mână în mână. Să nu uităm că statul va fi până la Max Weber și mai departe dotat cu legitimitatea de a folosi forța împotriva cetățenilor, cu acoperire legală – dar nu e de uitat că legile sunt tot creații ale sale…
Societatea modernă, astfel concepută, este de o simplitate dezarmantă, formată numai din indivizi și din puterea publică. Dar în acest mediu mecanicist se formează și ideea „periculoasă” după de Jouvenel a suveranității în sine.
Suveranitatea regelui/principelui și cea a poporului sunt,în fond, doctrine gemene. Ambele afirmă că este suficientă voința regelui (cu condiția ca el să fie legitim) pentru ca acesta să poată emite legi. Dacă în locul regelui, așezăm poporul, aveam aceeași logică, doar că actorii sunt schimbați. Quidquid principi (populo) placuit legis habet vigorem. Ceea ce îi place principelui (poporului) are valoare de lege.
Acesta este un principiu care admite, în fond, despotismul, ceea ce, paradoxal, nu se întâmpla în Vechiul Regim.
Bossuet este unul dintre cei care au semnalat problema: voința poate fi absolută, dar ea nu trebuie să fie arbitrară[15]. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie conformă cu rațiunea (divină). Pentru un creștin, o atare condiție este obligatorie.
Existau diferite forme în Vechiul Regim prin care voința suverană a regilor era, cumva, ținută sub control. Exemplele pe care le dă de Jouvenel sunt numeroase: fericita neputință, pe de o parte, adică imposibilitatea sau alegerea de a nu putea face răul, decât binele, apoi cazurile în care, așa cum arăta un alt mare jurist al epocii, Claude de Seyssel, în La Grande Monarchie de France din 1519, regii erau înconjurați de mulți ofițeri care vegheau ca aceștia să nu facă rău supușilor și regatului[16]. Cei care se află în preajma regelui atotputernic au datoria să vegheze că voința lui nu este una dezordonată și dăunătoare, ci una conformă cu dreptatea și binele public:
„Toate aceste lucruri, spune Seyssel, sunt menite să înfrâneze atât de mult voința dezordonată a unui Prinț încăpățânat, încât, în cele din urmă, este inevitabil să se întâmple ca, înainte ca porunca sa să fie executată, să existe timp și mijloace pentru a-l face să-și schimbe opinia sau pentru a-l împiedica”[17].
De altfel, există în epocă o teorie, a celor două voințe ale monarhului, cea internă și cea externă, enunțată de un anume Oliver St. John în legătură cu un impozit ilegal instituit de regele Carol I și pe care John Hampden refuzase să-l plătească. Ce spune această teorie?
„Există, spune el, în esență, două voințe în Majestatea Sa. Una este această voință internă sau naturală care îi aparține ca tuturor celorlalți oameni, cealaltă este voința sa externă sau legală, care este proprie suveranului și care se manifestă după caz în consiliu, in camera, sau pentru lege, in legem. Această voință externă, care este voința suverană, este astfel doar prin respectarea formelor, în așa fel încât nu mai este vorba de o voință individuală”[18].
Adevărata voință suverană este cea externă, cea care se manifestă în consilii sau prin lege. Această voință exterioară trebuie să țină seama de formele adecvate, de cele care sunt tradiționale, pentru a fi legitimă.
De altfel, deși este vicar al lui Dumnezeu, monarhul este taxat mereu ca fiind „minor”. Acest lucru înseamnă că el trebuie mereu să se păzească să nu ruineze edificiul regatului prin hotărâri nesăbuite. Cei care-l păzesc de nesăbuință, consilierii, sunt de aceea foarte importanți și nu sunt în niciun caz obstacole în calea voinței sale suverane atotputernice, ci instrumente ale acestei perfecțiuni de manifestare a forțelor sale suverane.
Așadar, concepția suveranității în monarhia absolută, subliniază de Jouvenel, este la antipozii arbitrariului[19]. Definiția arbitariului o știm de la Juvenal: sit pro ratione voluntas, adică în locul rațiunii să stea voința. Bossuet spune decis că guvernământul arbitrar este cel în care nu există altă lege în afara voinței suveranului…
Diferența dintre Vechiul Regim și ceea ce începe a înmuguri odată cu epoca modernă, de exemplu, prin Hobbes, este perfect sintetizată în cuvintele lui de Jouvenel, în care se face distincția dintre voința suverană a monarhului, obiectivă, rațională (în sensul cel mai vast al termenului), care, prin aceasta, devine o voință a unui om… neliber, și voința sa subiectivă, umană, de om liber, desprins de orice tradiție sau idee de bine comun. Suveranul este mereu obligat să facă numai anumite lucruri, în conformitate cu Binele Comun, nicidecum să facă ce dorește, conform cu voința sa individuală, adică pornind de la capriciile sale umane:
„Astfel, voința suverană nu este deloc voința subiectivă a suveranului: este o voință obiectivă, dată de rațiune și al cărei purtător trebuie să fie acesta. Suveranul perfect este, așadar, dacă ne putem exprima astfel, perfect neliber. În fiecare moment, el este obligat să facă ceea ce „maximizează” Binele Comun. Un astfel de mod de gândire presupune, evident, că în toate domeniile, fie în cel al utilului, fie al justeții, există un mai bun. Întreaga construcție se prăbușește dacă, împreună cu Hobbes, se admite că nimic nu este bun în afară de ceea ce este dorit”[20].
Nu altceva va spune ceva mai târziu după Bossuet marele istoric F. Guizot:
„Regalitatea este ceva cu totul diferit de voința unui om, deși apare în această formă. Ea este personificarea suveranității dreptului, a acelei voințe care este în esență rațională, luminată, dreaptă, imparțială, străină (s.n., C.P.) și superioară tuturor voințelor individuale și care, în această calitate, are dreptul să le guverneze. Acesta este sensul regalității în spiritul popoarelor, acesta este motivul adeziunii lor la ea”[21].
Vom observa că, în varianta lui Guizot, voința suverană este nu numai deasupra voințelor individuale, superioară deci acestora, dar este chiar străină de ele – a se compara cu concepția lui Rousseau și a tuturor suveraniștilor de expresie modernă, în care voința națiunii sau voința suverană a corpului politic este un fel de sublimare chiar a voințelor individuale, ca și cum din aceste voințe individuale, adunate, sublimate etc., s-ar putea naște o voință obiectivă, superioară celor individuale. De altfel, la Rousseau nici măcar nu avem o teorie calitativă a voinței generale, ci una doar… fizicalistă, căci voința generală nu este decât un vector care arată direcția sumei voințelor individuale de la un moment dat, nicidecum o voință superioară, sau străină voințelor individuale. Aceeași rezervă se poate face tuturor teoriilor moderne ale sociologiei, care deduc conștiința colectivă dintr-o sinteză a conștiințelor individuale, fără a preciza că este vorba despre o natură superioară, căreia conștiințele individuale trebuie să i se supună din motive de ierarhie. În teoriile moderne, absolut toate instanțele colective sunt formate pe baze… colectiviste, adică pornind de jos în sus și nu invers, așa cum se întâmpla în spiritul tradițional al Evului Mediu.
NOTE
[1] Bertrand de Jouvenel, De la souveraineté, Paris, 1955, Calmann Levy, ed. electronică. Paginile invocate sunt cele ale ediției electronice pe care am consultat-o.
[2] „Qu’il existe un Souverain auteur de toutes les règles, solus conditor legis et source de tous les droits particuliers, c’est la notion à laquelle avait abouti l’évolution de la pensée romaine et que les glossateurs retrouveront dans les Institutes de Justinien. Mais cette première « Renaissance » n’aura lieu qu’au XIIe siècle et avant que ces idées ne reparaissent, le monarque n’est conçu que comme juge et non législateur. Il fait respecter les droits et les respecte lui-même: ces droits subjectifs, il les trouve établis, et les admet comme antécédents à son pouvoir” – P. 221 în ediția electronică pe care am avut-o la dispoziție.
[3] „Concentrer toute la substance de l’autorité dans le commandement supérieur était une tâche herculéenne. Les empereurs ne l’ont pas réussie. L’empereur était reconnu comme le suzerain des suzerains, le seigneur des seigneurs, et si l’on veut le roi des rois, ce qui sonne comme un superlatif, mais ne l’est pas en effet, impliquant que l’on commande à ceux qui peuvent le plus aisément désobéir, et qui bientôt se déclareront chacun, à commencer par le roi de France et le roi d’Angleterre, « empereur en son royaume ».Ce sont ces « petits empereurs » qui mèneront à bien la monopolisation de l’autorité”, Ibidem, p. 222.
[4] „Or il y a deux sortes de seigneurie publique, enseigne notre auteur. L’une est suzeraineté : c’est celle qu’exercent ce que le moderne appelle communément les « seigneurs ». L’Oyseau marque énergiquement sa répugnance à l’égard de ce genre de supériorité. L’autre est souveraineté.
„Cette Souveraineté est la propre Seigneurie de l’Estat. Car combien que toute seigneurie publicque doit demeurer à l’Estat, ce néanmoins les Seigneurs particuliers ont usurpé la Suzeraineté : mais la Souveraineté est du tout inséparable de l’Estat, duquel si elle était ostée, ce ne serait plus un Estat et celui qui l’aurait aurait l’Estat en tant et pour tout qu’il aurait la Seigneurie souveraine : comme quand le roy François quitta la souveraineté de Flandres, la Flandres fut par conséquent distraite et ostée de l’Estat de France et devint un Estat à part. Car en fin la Souveraineté est la forme qui donne l’estre à l’Estat, voire même l’Estat et la Souveraineté prise in concreto sont synonymes et l’Estat est ainsi appelé, pour ce que la Souveraineté est le comble et période de puissance où il faut que l’Estat s’arrête et s’établisse” Citatul este în Jouvenel din lucrarea din 1609 a lui Charles L’Oyseau, Traicté des Seigneuries, Paris, 1609, p. 24.
[5] Bertrand de Jouvenel, op. cit., p. 230.
[6] Ibidem, pp. 228-229.
[7] „Or elle consiste en puissance absolue et entière de tout point que les Canonistes appellent plénitude de puissance. Et par conséquent elle est sans degré de supériorité : car celui qui a un supérieur ne peut être suprême et souverain ; sans limitation de temps, autrement ce ne serait ni puissance absolue ni même seigneurie ains une puissance en garde ou dépôt ; sans exception de personnes ou choses aucunes, qui soient de l’Estat, pour ce que ce qui en serait excepté ne serait plus de l’Estat ; et finalement sans limitation de pouvoir et autorité”, Charles L’Oyseau, Traicté des Seigneuries, Paris, 1609, p. 24 citat în de Jouvenel, p. 231.
[8] „Toutefois, comme il n’y a que Dieu seul qui soit tout puissant et la puissance des hommes ne peut être absolue tout à fait ; il y a trois sortes de loys qui bornent la puissance du Souverain, sans intéresser la Souveraineté. À savoir les loys de Dieu pource que le Prince n’en est pas moins souverain pour être sujet de Dieu ; les règles de Justice naturelles et non positives pource qu’il a été dit ci-devant que c’est le propre de la Seigneurie publicque d’être exercée par justice et non à discrétion. Et finalement les loys fondamentales de l’Estat, pource que le Prince doit user de sa souveraineté selon sa propre nature et aux forces et aux conditions qu’elle est établie”, Ibidem, p. 9 (respectiv 234 în Jouvenel).
[9] Putem aminti aici că după descoperirea Americii, celebrul Francisco de Vitoria le conceda indienilor drepturi naturale asupra pământurilor lor în virtutea credinței religioase, prin raportare la preceptele biblice.
[10] „comme l’Assemblée Souveraine est composée de tous les Citoyens, et qu’ainsi personne hors de là n’a acquis aucun droit par les délibérations qui y ont été prises, rien n’empêche que le peuple ne les révoque ou ne les change toutes les fois qu’il le jugera à propos (…) Citatul este din Samuel Pufendorf, Le Droit de la Nature et des Gens, Bale, 1732, livre VII, p. 235 în de Jouvenel.
[11] De Jouvenel, op. cit., p. 236.
[12] Ibidem, p. 243.
[13] Ibidem, p. 246.
[14] Ibidem, p. 247.
[15] „C’est autre chose que le gouvernement soit absolu et qu’il soit arbitraire. Il est absolu par rapport à la contrainte, n’ayant aucune autorité capable de forcer le souverain qui, en ce sens, est indépendant de toute autorité humaine. Mais il ne s’ensuit pas de là que le gouvernement soit arbitraire” (Bossuet, Politique tirée de l’Écriture Sainte, citat în de Jouvenel, p. 254), în traducere: „Una este ca un guvern să fie absolut și alta este ca acesta să fie arbitrar. Este absolut în ceea ce privește coerciția, neavând nicio autoritate capabilă să oblige suveranul, care, în acest sens, este independent de orice autoritate umană. Dar nu rezultă din aceasta că un guvern este arbitrar”.
[16] Ibidem, p. 259.
[17] „Toutes ces choses, dit Seyssel, sont pour refréner tellement la volonté désordonnée d’un Prince volontaire, qu’à la longue il est forcé qu’il advienne qu’avant que son commandement soit exécuté, il y ait temps et moyen pour lui faire changer d’opinion ou pour l’empêcher”, La Grande Monarchie de France, part. I, chap. XII, citat în de Jouvenel, p. 260.
[18] B. de Jouvenel, op. cit., pp, 260-261.
[19] Ibidem, p. 262.
[20] Ibidem, pp. 263-264.
[21] François Guizot, Histoire de la civilisation européenne, in fine, citat în de Jovenel, p. 263. În traducerea românească a operei lui Guizot, Istoria civilizației în Europa, București, Humanitas, 2000, citatul apare la p. 271.
