Cazul românesc. George Panu și suveranismul tradiționalist românesc
Unul dintre primele texte ale suveranismului românesc modern este cel semnat într-o serie de cinci numere consecutive ale „Convorbirilor literare” (numerele 4,5,6,7,8) din 1872 de către George Panu. „Convorbirile” au fost tipărite într-un volum de sine stătător în 1873 la editura Tipografia națională; volumul cuprinde numărele apărute între 1 aprilie 1872 și 1 martie 1873.
George (sau Gheorghe) Panu (1848-1910) a fost o figură importantă a Junimii, ziarist (a condus ziarul „Lupta” unde și-a făcut debutul Nicolae Iorga), om politic, scriitor și memorialist. A fost un adversar, ca și Xenopol, al exceselor latiniștilor Școlii Ardelene. Orientarea sa politică radical-liberală, în favoarea votului universal, conflictul cu Carol I, care l-a făcut la un moment dat să trebuiască să părăsească țara pentru a se refugia la Paris, spiritul nonconformist de care a dat dovadă (Panu era convins că românii sunt un popor intolerant, cumva primitiv, vezi broșura Chestiunea Izraelită, tipărită la 1886 la Iași de către Noua Tipografe D. Gheorghiu), un polemist, așadar, necruțător și, probabil adesea nedrept, fac din el o figură aparte a acestei epoci atât de interesante din istoria modernă a României. A rămas în istoria noastră literară mai cu seamă prin Amintirile de la Junimea din Iași, deși el este și autorul unei vaste cercetări istorice despre condiția istorică a țărănimii, polemică față de cea a lui Radu Rosetti, intitulată Cercetări asupra stărei țăranilor în veacurile trecute (București, Institutul de arte grafice „Eminescu”, 1910), o lucrare amplă, de 800 de pagini.
Panu este, însă, așa cum spuneam mai sus, autorul unei destul de curioase scrieri al cărui subiect este suveranitatea, intitutală Studii asupra atîrnărei sau neatîrnărei politice a Românilor în deosebite secule. Sunt patru studii, dintr-o serie care ar fi trebuit să fie mai lungă, deoarece la sfârșitul celui de-al patrulea studiu, din numărul 8, autorul scrisese „Va urma”. Nu mai urmează însă niciun studiu în celelalte numere (până la 12) ale „Convorbirilor” din acea serie.
În mod cumva curios, ceea ce cititorul întâlnește în scrierea lui Panu nu este deloc un tablou măgulitor al capacității românilor de a se comporta ca un popor politic suveran, în sensul în care înțelegem azi termenul sau conceptul de suveranism, ci dimpotrivă. Această scriere „suveranistă”, printre primele ale culturii române moderne, face aproape un deserviciu ideii de suveranitate națională, dacă prin aceasta înțelegem capacitatea de „neatârnare” a unei colectivități politice. Scrierea este, în fond, o frescă a istoriei noastre naționale, din care oricine poate desprinde, în loc de caracterul de „neatârnare” a vieții noastre politice, caracterul de „atârnare”. Cele cinci studii care compun scrierea descriu, pe rând, epocile cele mai importante ale istoriei naționale din punctul de vedere al înrâuririlor străine asupra caracterului nostru național, începând cu cea slavonă (care ocupă trei studii din cele cinci) și încheind (așa cum spuneam, scrierea ar fi trebuit să continue) cu „supremația uagară”. Primul studiu este Introducerea generală, care este, în mod evident, importantă, pentru că reprezintă o sinteză a ideilor autorului.
Panu este de părere că istoria românilor nu trebuie scrisă în spiritul exagerării faptelor de vitejie ale trecutului. Aceasta este ideea forță a întregii sale construcții. Faptele mai puțin lăudabile nu trebuie ascunse, pentru ca istoria să fie „coafată”, crede el:
„Dacă aruncă cineva o privire generală asupra mișcărei intelectuale la noi, rămâne izbit de un fapt foarte caracteristic: esagerarea tuturor cugetărilor și faptelor ce se îndreaptă la gloria și mândria națională și aducerea la măsuri foarte mici de multe ori chiar la o înțeleaptă tăcere a tot ce lovește aste simțiri”[1].
Panu ridică direct problema jurământului de vasalitate pe care Ștefan cel Mare l-a depus regelui Poloniei Cazimir, pe care istoricii noștri în considerau un fel de excepție, când, de fapt, el era regula tuturor înaintașilor lui Ștefan, spune el. Așadar, un prim exemplu istoric, pe care Panu îl va generaliza la întreaga noastră istorie și care va face ca aceasta din urmă să fie traversată de o serie de acte de supunere față de vecinii mai puternici, fie ei polonezi, fie unguri, fie ruși. Constanta istoriei noastre, rezultând din studiul lui Panu, este tocmai aceasta, faptul de a fi fost mai puțin puternici decât puternicii epocilor istorice pe care le-am traversat. E adevărat, la începutul istoriei sale, poporul român era desul de tânăr și de energic, astfel încât era capabil să replice dur la năvălirile popoarelor din jur. Dar acest instinct barbar și acest eroism tineresc au început să pălească, astfel încât începutul secolului al XVII-lea (Panu crede că Petru Rareș e o figură de hotar aici) coincide cumva cu o perioadă de „îmblânzire” a spiritului eroic și, politic, românii încep să devină mai degrabă „vasali” ai vecinilor mai puternici. Cel mai înjositor secol este de departe secolul al XVIII-lea, secolul fanariot: „Viața Românilor din acel secul ajunge desevârșit lipsită de ori ce demnitate națională”, notează Panu. Abia ieșită de sub influența nefastă a fanariotismului, națiunea română este amenințată de diplomația rusească, ce caută a cuceri țările noastre. Mai mult, epoca de după 1848 și până la momentul la care scrie Panu este epoca de clarificare a statutului românismului în fața Europei. Dacă o vreme respingerea slavismului sau a influențelor germane sau făcea parte din arsenalul de apărare al învățaților români, cu accentele cunoscute (și exagerările) puse pe latinitatea noastră, în vremea din urmă, crede autorul nostru, aceste exagerări nu mai sunt normale și nici utile. Românii sunt recunoscuți ca popor latin, dar adevărul este că influențele slavone sau germane din obiceiurile și limba noastră nu sunt câtuși de puțin neglijabile și trebuie recunoscute ca atare, căci ele nu mai pot periclita statutul cultural și politic al românismului. Ideea de bază a lui Panu este chiar aceasta: a recunoaște aceste influențe cu seninătate, a recunoaște caracterul uneori subaltern al poziției noastre politice în Europa nu înseamnă a ne recunoaște „mai mici” decât suntem, ci, dimpotrivă: în ciuda tuturor influențelor străine suntem un popor cu un profil aparte, recunoscut; în ciuda relativei noastre slăbiciuni, a faptului că nu ne-am ridicat la nivelul politic al unor vecini, suntem, totuși, o națiune politică recunoscută. Acestea sunt succese, nu eșecuri, și trebuie subliniate ca atare. O stare de lucruri care a determinat exagerările latiniste, odată trecută, ea nu mai are sens să fie perpetuată. Mai mult, spune Panu, ceea ce ne ocrotea odinioară, ne poate face azi vulnerabili din punct de vedere spiritual, căci exagerările trecutului ne pot fi fatale în condițiile noi în care oamenii de știință de bună credință știu azi foarte bine cine sutem, care este originea noastră și care e caracterul limbii noastre. De altfel, popoarele mari ale Europei, spune Panu, francezi, nemți, nu se sfiesc să arate și părțile mai puțin luminoase ale istoriei lor.
Când un popor are un trecut glorios, spune Panu, e bine ca el să-l cinstească așa cum se cuvine; dimpotrivă, atunci când trecutul nu se ridică la cele mai înalte culmi, e bine ca poporul să-și cunoască lacunele trecutului și să tragă de acolo învățăturile pentru viitor, fără a se „îngâmfa cu deșertăciune de jucăriile închipuirii sale”.
Programul lui Panu este deja stabilit: adevărul mai presus de închipuire, recunoașterea cu seninănate a lipsurilor naționale, pentru a putea preveni perpetuarea lor. Suveranitatea unui popor, din acest punct de vedere, este capacitatea de a se privi în oglinda adevărului istoric și, consecutiv, de a putea repara acolo unde sunt constatate minusuri.
Cu acest program al unui suveranism căruia i-am spune tradiționalist, Panu pornește la a picta fresca tuturor influențelor străine asupra spiritului nostru național.
Cum s-ar putea defini, așadar, suveranismul tradiționalist? Acesta este spiritul realist al unui popor conștient de identitatea sa culturală și de adevărata sa putere politică în diferitele epoci istorice. Suveranismul clasic, pe care l-am schițat mai sus, este o teorie abstractă ce dorește să fixeze odată pentru totdeauna locul puterii politice într-o societate, cu corolarul că această putere politică este una fără egal. Din punct de vedere istoric, această teorie este vădit insuficientă și chiar dăunătoare. Popoarele sau învățații care s-ar preocupa de acest suveranism teoretic nu ar face altceva decât să elimine realitatea istorică și să proiecteze imaginea unei puteri politice care, în fapt, nu există. De aceea, am spus că o atare întreprindere poate fi dăunătoare, deoarece are un potențial utopic ce nu ajută inserării respectivei comunități politice în realitate. Înțeles în maniera aceasta dogmatică, suveranismul rămâne o problemă strict teoretică și fără relevanță istorică și practică. Dimpotrivă, suveranismul lui Panu este unul perfect adaptat devenirii istorice și, credem noi, foarte actual.
Textul lui Panu, analizat mai sus, este un text special, în care se simte sănătatea spirituală a unui popor viguros, complet dezinhibat și foarte încrezător în viitor. Bine ar fi ca această perioadă să fie mai atent studiată de către tineri. Interbelicul, pe care toți batem monedă, fiind mai aproape, are deja partea lui de „decadență”… Epoca 1870-1910 e mai sănătoasă și mai „curată” în sensul înțelegerii românismului, sub toate fațetele sale. Panu (să nu uităm că în radicalismul lui liberal el milita pentru autohtonizarea fără rest a elementului izraelit – art. 7 de după 1878), care este un personaj ușor „incomod”, ridică ideea suveranistă peste aceea a influențelor străine profunde pe care le-a suferit poporul român, odată de la elementul german, apoi, și mai adânc, de la cel slav (evident, ambele așezate pe fondul indiscutabil roman). Panu, care nu se sfiește să condamne diplomația rusească a primelor cinci decenii din secolul XIX, care ar fi dorit să „înghită” elementul românesc, afirmă că românii sunt un popor care se hrănește din influențe instituționale germane și slave și influențe casnice (obiceiuri, eresuri, legende) slave. Popoarele sunt ființe cu trei epiderme: limba, exteriorul perfect, instituțiile, partea mediană, și obiceiurile, zona cea mai intimă. Ultima e penetrată adânc de influența slavă. Și totuși, românii se simt români, sunt români și au, prin această identitate, suveranitate! Dar sunt cei care au suferit, în timp, atâtea și atâtea influențe străine. Ce dovadă mai clară a suveranismului decât această „supraviețuire” (Mircea Malița) care se petrece în toiul influențelor celor mai adânci? Suveranismul românesc este o Măsură Spirituală și nu o putere de respingere, nu o forță aflată undeva anume, situată, așa cum este concepută în Occident, în Prinț sau în Popor. Suveranismul nostru este măsura spirituală a raportului dintre noi și spațiul pe care-l ocupăm. Nu putere, ci măsură!
Suveranismul lui Panu este egalul a ceea ce, peste multă vreme, Mircea Malița, un diplomat extrem de fin al epocii socialiste a României, numea „cumințenia pământului”. Această sintagmă traduce, pentru noi, românii, o calitate specială: aceea a măsurii noastre proprii. Suveranismul ca măsură proprie recunoscută este chiar definiția suveranismului tradiționalist. Este o cunoaștere de sine care vine ca echilibru spiritual al unui popor în mediul său de existență, geografic, geopolitic, politic și economic. Suveranismul este, prin această nuanță, similar cu autocunoașterea și supraviețuirea demnă, dar fără emfază inutilă, a unui popor istoric. Sau, cu ceea ce Mircea Malița numea, așa cum spuneam, supraviețuirea[2].
Elementele istorice și sociologice ale neatârnării
Panu caută să lege ideea de atârnare și neatârnare de trei elemente concrete, care alcătuiesc, împreună cu șirul faptelor istorice, sociologia sa aparte. Acestea sunt: Limba, instituțiile și obiceiurile. Azi, ele sunt locuri comune ale sociologiei sau antropologiei culturale, dar trebuie să menționăm că în scrierea lui Panu importanța lor este enormă, și trebuie semnalată ca atare. Cele trei elemente sunt capabile să identifice orice comunitate etnică, chiar și pe cele care nu au încă o viață istorică bine delimitată, așa cum este cazul românilor în cele câteva (șapte, spune Panu) veacuri în care lipsesc știrile istorice despre ei. Cu aceste elemente concrete, desigur, se poate face arheologia vieții etnice, căci un popor nu apare și nu dispare brusc, iar elementele concrete enumerate sunt dovezile cele mai sigure ale unei supraviețuiri, fie și sub radarul istoriei. Prin limbă se exprimă trebuințele, instituțiile se referă la organizarea socială, oricât de simplă, în vreme ce obiceiurile sunt legate de viața casnică. Așadar, un popor este în același timp o limbă, adică o cultură comună ce aparține tuturor membrilor, este o serie de instituții, prin care se proiectează viața în comun la nivel social și este o serie de obiceiuri, care traduc viața microsocială, universul casnic, familiar, esențial pentru reproducerea de bază a celulei etnice respective. Pe lângă faptul că servesc la identificarea urmelor istorice ale unui popor, aceste elemente arată și înrâuririle pe care poporul respectiv le-a primit din partea popoarelor cu care a venit în contact în timp. Cu cât popoarele sunt mai apropiate în aceste trei tipuri de „instituții”, cu atât înseamnă că au origine comună sau au fost mai multă vreme în contact și s-au dezvoltat într-un mediu asemănător, care a dat urmări asemănătoare asupra caracterului lor.
Prima constatate pe care o face Panu este mulțimea cuvintelor slave din limba română. Panu folosește o ipoteză curajoasă pentru a explica această realitate incontestabilă, respingând teoria contactului prin limba bisericească slavonă. Nu Biserica sau pătura cultă este cea care a adus limba slavonă atât de aproape de limba română (un popor poate fi religios fără să cunoască bine limba în care se ține liturghia), devreme ce sunt, de exemplu, atâtea denumiri topografice care au intrat în limba română direct pe filiera limbii slave.
Încă un element al sociologiei paniene: dintre cele trei elemente enumerate, limba este elementul extern, epiderma care reglează contactele cu celelalte popoare. Ea este apărătoarea de care trebuie să se treacă pentru ca înrâurirea străină să treacă la instituții sau obiceiuri. Și, deși limba este cea care suferă prima și cea mai mare atingere cu exteriorul, ea este adesea mai statornică decât elementele ce par mai ocrotite. După limbă, în ordinea atingerii cu exteriorul vin instituțiile. Instituțiile se pot schimba mai ușor, căci ele nu au aceeași „adâncime” ființială precum limba. Ele pot să se modifice mai repede odată cu schimbările istorice, înrâuririle asupra instituțiilor, care sunt partea „oficială”, mai exterioară a specificului etnic, se fac mai ușor dar sunt și mai superficiale. În fine, obiceiurile, între care Panu așază legendele, tradițiile, care formează partea cea mai „lăuntrică și mai tainică” a spiritului popular, sunt cele mai ocrotite, ele nu trec pragul casei, deci rezistă cel mai bine influențelor din afară. Relațiile dinamice dintre aceste trei elemente sunt și ele interesante. Deși limba este epiderma vieții colective, ea se poate dovedi mai „inertă” și mai stabilă decât instituțiile, care, teoretic, sunt mai „adăpostite” decât prima. Lucrul acesta se poate explica prin apropierea pe care limba și obiceiurile o au cu elementul cel mai profund și cel mai puțin expus al vieții etnice, anume obiceiurile. Cu cât limba și instituțiile sunt mai aproape de viața casnică, cu atât ele se pot menține mai multă vreme nealterate, neatinse de înrâuririle străine. Dimpotrivă, cu cât limba sau instituțiile sunt mai departe de viața familială, casnică, cu atât ele se îndepărtează de primele lor forme, de nucleul dur al vieții colective, de spiritul popular, de formele lor primare, devenind străine. Panu vizualizează această teorie astfel: limba este apa care curge din izvorul vieții casnice. Cu cât izvorul e mai aproape, cu atât apa e mai limpede…„ Lipsască isvorul limbei care este viața casnica cu obiceiurile, și ea îndată se va perde neopunându-se loviturilor ce vin din afară nici o contralucrare din lăuntru”, scrie el[3].ca să reziste mai bine în timp, la rândul lor instituțiile ar ttrebui să fie mai apropiate de obiceiuri. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Aici istoria tranșează altfel decât viața etnică în înțelesul său comunitar-familial. Adesea, instituțiile sunt impuse de cuceritori sau sunt schimbate pur și simplu de o elită care se rupe de propria tradiție instituțională: instituțiile actuale apusene, scrie Panu, nu mai sunt cele barbare și cavalerești ale secolului al XIII-lea, dar acest lucru, admite el, nu le-a deznaționalizat (azi, noi am putea avea o părere ușor diferită, urmărind ceea ce se petrece în Apus cu caracterul național al statelor de acolo, din ce în ce mai supus atacurilor unui multiculturalism extrem de avansat…). Mai puțin ne interesează fondul istoric al demonstrației lui Panu, sau al ipotezei lui, după care elementul autohton daco-roman a primit influența profundă a instituțiilor popoarelor de origine germană și a slavă cu care a venit în atingere. Când trece la capitolul obiceiuri populare, care sunt cele mai intime manifestări etnice, Panu crede că acestea sunt puternic influențate de slavi, cei cu care românii, în opinia sa, au avut cele mai profunde legături de-a lungul timpului.
Vasalitate pe termen scurt, suveranitate și organizare pe termen lung
Panu merge din punct de vedere teoretic într-o direcție complet nouă, pe care greu am putea-o azi considera firească: el crede că predominarea unor elemente străine asupra factorului etnic românesc nu înseamnă o pierdere de suveranitate pe termen lung, ci doar pe termen scurt, efectul pe termen lung fiind mai degrabă unul benefic, de organizare a energiilor etnice. Această teorie este enunțată în mod explicit în capitolul care este dedicat influenței maghiare (ce poartă numele Supremația Ungară). Textul exact sună ca atare:
„Cu alte cuvinte, prin statornicirea preponderenței maghiare, Valahia intră în o nouă fasă, ea este smulsă din haos prin reducerea la supunere (s. n., C.P.), ceea ce are de rezultat ca elementul românesc, cel mai însemnat, să poată a se vădi și a lucra neimpedecat de orice alte năvăliri din afară indată ce in minunt dat (sic) predomnirea maghiară va fi slabă”[4].
Așadar, contrar simțului comun istoric ce ne-ar avertiza că o cucerire străină înseamnă exclusiv amanetarea viitorului unei națiuni, în cazul de față, Panu consideră că o cucerire care e urmată de o supunere poate însemna în același timp o organizare a energiilor naționale (conform direcției cuceritorului), care organizare poate fi benefică și energică atunci când cucerirea sau forța cuceritorului slăbește. În plus, autorul nostru crede că o atare cucerire poate fi socotită și o protecție față de celelalte cuceriri care s-ar fi putut manifesta în vremea respectivă. Paralelismele istorice cu epoca noastră sunt tentante: România de după al doilea război mondial a fost, practic, cucerită de URSS. Cu toate acestea, la sfârșitul perioadei de cucerire, când predominarea rusească slăbise, România era realmente un stat cu suveranitatea întărită, gata să se afirme pe plan internațional ca o mini-putere diplomatică, așa cum știm. URSS-ul nu a fost doar un cuceritor, ci și un protector al României, indirect și fără să vrea, desigur; la adăpostul acestei cuceriri elita românească a reușit performanțe politice deosebite, de care istoricii au a se ocupa în viitor. Am putea specula chiar mai mult: există, poate, popoare, a căror energie se trezește cu precădere în zarea cuceririlor străine, sau; cel puțin, în anumite epoci, această idee se verifică. Deșteptarea națională germană după cuceririle napoleoniene sau suveranismul ceaușist de după înglobarea României în imperiul dominat de URSS sunt exemple la îndemână. Și încă un paradox: dacă o cucerire este brutală, ea poate fi mai aptă de a deveni ferment al deșteptării decât dacă se face pe cale pașnică. Momentul istoric pe care-l trăim azi poate fi judecat și din această perspectivă…
Seninătatea cu care Panu apreziază „mărimea” istorică a marilor figuri ale trecutului nostru îi prilejuiește și o punere la punct în ce privește amestecul ideilor moderne despre suveranitate în judecrea trecutului:
„Așa când izvoare sigure ne dovedesc că Vladislav, Dan și ceilalți Basarabi, precum și Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare au fost vasali, unii ungurești, alții poloni, un strigăt de indignare se ridică contestând acest fapt altmitrelea dovedit istoricește. Și pentru ce? Pentru că judecându-i după ideile noastre actuale și ținând samă mai mult de animozitățile politice de acum cât și de un sentiment național rău înțeles, noi falsificăm timpurile pe care le cercetăm. Vladislav Basarab și Ștefan au fost mari domni, dar ei nu-și închipuiau mărimea lor așa cum ne-o închipuim noi. Ceea ce pentru noi acum constituie rușine pentru ei nu constituia deloc, altele fiind ideile de legături între popoare, sau se vede că nu puteau face altmintrelea, cu alte cuvinte ori cât de mari erau acei domni, atât prin însușirile lor personale cât și prin a poporului Românesc, totuși se vede că erau mai mari regii unguri și poloni, dacă nu prin ei înșiși cel puțin prin milioane de supuși ce aveau, devreme ce nu videm închinându-se aceștia domnilor Români, ci din contra (…) Unul era vasal polon, altul general neamț; pentru ce? Pentru că împrejurările de atunci îi sileau să fie astfel oricât de mari erau”[5].
Așadar, un pasaj care vorbește despre realitatea suveranismului istoric, nu despre o teorie abstractă asupra acestuia. Oricât de mari erau – și erau! – domnii noștri, erau la acea vreme unii mai mari. Acest lucru nu știrbește meritele domnilor români, ci dă măsura acelor vremuri, pe care e bine s-o știm pentru a aprecia corect suveranitatea și puterea politică reală, determinată istoric și nu abstractă, ca voință nesupusă de a fi unic decident, așa cum este în teoria clasică a suveranismului. În fond, lecția de istorie și patriotism a lui Panu este indirect și o „ceartă” la adresa modernității: Evul Mediu, despre care e vorba în textul lui, putea foarte bine să împace suveranitatea cu vasalitatea. Modernitatea, ipocrită și absurdă, ar vrea să le despartă, spre neînțelegerea și criza permanentă a vieții politice moderne.
Secolele XIX-XX: independență, suveranitate și vasalitate. Statul tributar și suveran, fanariotismul ca minim al suveranismului național
Venind cu observațiile mai aproape, în secolul XX, după Marea Unire de la 1918, avem în anul semicentenarului cuceririi independenței României, 1927, o manifestare teoretică venită din partea istoricului clujean Alexandru Lapedatu (1876-1950), o figură politică importantă a epocii Marii Uniri, ministru al cultelor în mai multe guverne, președinte al Academiei Române. Este fratele lui Ion I. Lapedatu, care va fi guvernator al Băncii Naționale a României. Așadar, cei doi frați fac parte din generația de ardeleni care se vor împlini odată cu și în interiorul României Mari. Biografia sa, spectaculoasă, cuprinde inclusiv deplasarea în Rusia în timpul primului război mondial, pentru a însoți al doilea transport al obiectelor de tezaur pe care România le-a adăpostit în Rusia… A participat, de asemenea, la negocierile cu Ungaria în 1919-1920, înainte de semnarea tratatului de la Trianon. A fost supus epurării din cadrul Academiei Române în 1948, apoi repus în drepturi în 1990, după ce, între 1935 și 1938, el fusese președintele celui mai înalt for academic al țării… Arestat în mai 1950 cu grupul demnitarilor, nu va supraviețui noului regim decât până în august același an.
Alexandru Lapedatu scrie în 1927 un scurt studiu[6] dedicat problemei independenței și suveranității țării, studiu prilejuit de aniversarea a cinci decenii de la războiul din 1877.
Textul lui Alexandru Lapedatu e scurt și concis, o sinteză a sintezelor de numai aproximativ douăzeci de pagini și transmite câteva idei simple legate de suveranitatea sau independența românilor din epoca romană până în epoca modernă. Lapedatu vorbește uneori despre „independență”, dar termenul, desigur folosit pentru a marca semicentenarul lui 1877, este un sinonim al suveranității.
Prima idee care construiește ansamblul toretic al scrierii este că Imperiul Roman nu a acționat în Dacia la întâmplare; istoricul român crede că Imperiul Roman a trasat aici o misiune perenă, anume aceea de a stabili un cap de pod al latinității în Orient. Independența de la 1877 nu este decât împlinirea acestui deziderat/ acestei misiuni aparte a Romei în aria orientală. Românii și nu alte popoare au fost singurii chemați să împlinească această misiune. Dar misiunea a însemnat, evident, o luptă de veacuri. Poporul român, ieșit „deplin format de sub influențele comunității sale sale cu slavii” (ecouri, parcă, ale ideilor lui Panu în ce privește apropierea dintre români și slavi în epoca plămădirii firii etnice), va apărea deodată pe tot cuprinsul Daciei, gata să-și ducă lupta pentru independență, gata copt politic.
Lupta aceasta politică dusă de cele două țări românești cu Ungaria și Polonia pentru păstrarea suveranității s-a întețit odată cu apariția puterii otomane. Toate cele trei puteri erau, știm bine, superioare politic țărilor românești. Cu toate acestea, ele au reușit, spune Lapedatu, să-și mențină independența/suveranitatea.
Atâta vreme cât țările române au avut în fruntea lor dinastiile naționale, „atributele de căpetenie ale neatârnării, ale suveranității naționale – dreptul de alegere a Domnului, de liberă și deplină dispunere în cele dinlăuntru ca și în cele din afară (…) nu au fost, se poate spune, niciodată și de nimeni contestate”[7].
Suveranitatea statelor române era aceea a unor state vasale, subliniază Lapedatu. Dar această vasalitate era complet neapăsătoare și se traducea în plata unui tribut. Țările române plăteau tribut dar în schimbul acestuia aveau toate drepturile suverane ale epocii. Statul tributar nu era, pentru epoca respectivă, un stat nesuveran.
Prima treaptă a suveranității, așadar, era aceea a sistemului tributar. Era o vasalitate mai degrabă formală, în care condiționarea Țărilor Române era minimă, iar libertatea lor internă și externă era foarte mare.
A doua treaptă, mai coborâtă, a suveranității, era vasalitatea abuzivă, în care, profitând de luptele iterne ale partidelor boierești și din nevoi de consolidare a poziției lor geopolitice, puterile străine mari care ne înconjurau interveneau mai mult decât se cuvenea în treburile interne ale țărilor române „din tributare cum erau, Țările Române au fost prefăcute, încetul cu încetul, de fapt (s. n., C. P.) în state vasale. Aceasta însă nu pe bază de drept, ci prin abuz și putere”. Cu toate că acest abuz de putere era înjositor, el încă nu însemna, de fapt, o pierdere a suveranității statelor românești:
„Dar oricât de oneroasă și înjositoare era această vasalitate, un secol în urmă încă ea nu însemnează pierderea suveranității naționale pentru Țările Române, căci atributele de căpetenie ale acestei suveranități – dreptul de alegere al domnilor și autonomia în ce privește afacerile lăuntrice, ba chiar și în ce privește relațiile lor din afară – continuă a fi, mai mult sau mai puțin, exercitate”[8].
Vasalitatea tributară și vasalitatea abuzivă sunt, așadar, ele două trepte ale suveranității naționale de care Țările Române s-au bucurat în Evul Mediu. Evident, nu era vorba despre o suveranitate „perfectă” (mai cu seamă în cazul al doilea), dar, în orice caz, cu excepțiile de rigoare, statele românești se bucurau de neatârnare înăuntru și în afară. O probă a celor afirmate este aceea că până la Brâncoveanu sau Matei Basarab, Țărle Române aveau și prestigiu, și prosperitate și beneficiau și de înflorire culturală (suveranitate culturală). În aceste condiții, condiția generală a suveranității era, evident, îndeplinită.
Situația de vasalitate suverană se schmbă, din nefericire, odată cu epoca fanariotă. Epoca fanariotă înseamnă căderea suveranității noastre pe treapta cea mai de jos: domnii nu mai sunt aleși de elita națională, ci sunt impusși de Poartă, ca niște guvernatori. Din motive de ordin intern, de politică a Imperiului Otoman, acesta nu mai recunoaște vechile capitulații cu țările noastre, iar suveranitatea lor se preschimbă în vasalitate aproape pură. Țările Române își pierd, scrie Lapedatu, „aproape complet suveranitatea lor (…) E cea mai tristă și umilitoare epocă din punctul de vedere politic ce ne interesează”[9].
Dar chiar și în această epocă de aproape completă anihilare a suveranității (suveranitatea nu poate fi niciodată complet anulată, cum nu poate fi niciodată completă, adică deplină, în practică), speranța redobândirii vechii libertăți politice s-a păstrat, iar odată cu revoluția lui Tudor Vladimirescu, epoca tristă a minimului de suveranitate se termină. În mod aparent straniu, cei care au reprezentat renașterea națională la 1821, partida națională a boierimii autohtone, nu dorea alinierea la lupta Eteriei și nici distrugerea completă a puterii otomane. O probă peremptorie că suveranitatea națională nu presupune „eliberararea” completă de sub influențele străine, ci doar „măsura” bună a capacității politice proprii în raport cu forțele politice și geopolitice externe. Țările Române, așadar, nu s-au grăbit spre o suveranitate iluzorie într-un moment în care energiile naționale nu erau suficient refăcute după epoca fanariotă (nici condițiile externe nu erau cele mai propice), ci au așteptat momentul prielnic pentru ca aceste energii să crească suficient și, astfel, ideea de suveranitate să nu rămână doar o siglă teoretică, ci să fie o realitate peremptorie.
Dacă după 1929 Poarta otomană era slăbită, calea spre suveranitatea românilor era acum împiedicată de protectoratul rusesc și de epoca regulamentară; este motivul pentru care generațiile de patrioți ai pașoptului vor dori eliberarea și din protectoraul rusesc, unirea, domnul străin și regimul constituțional, cu alte cuvinte, contrabalansarea intereselor și ingerinșelor rusești cu ajutorul celor occidentale. Suveranitatea, așa cum se poate observa din această scurtă sinteză, este capacitatea de a păstra justa măsură a intereselor naționale în jocul geopolitic mare al timpului istoric. Însă, dacă generația de la 1821 nu a riscat prea mult, cei de la 1848 au crezut prea devreme că este timpul ca protectoratul rusesc și fosta suzeranitate otomană să fie înlocuite cu o partidă națională crescută în spirit occidental. Era prea devreme… Suveranitatea este o plantă care crește în solul ferm al realității geopolitice, ceea ce pașoptiștii, pare-se, au ignorat. Odată cu sfârșitul Războiului Crimeii, ceea ce cu câteva decenii în urmă părea de nefăcut, devenise posibil: Unirea de la 1859 este proba evidentă.
Alex Lapedatu scrie, în fond, o cronică a renașterii naționale moderne, de la 1821 la 1877. Mai puțin contează detaliile strict istorice, care, la o analiză atentă, pot părea contradictorii. De exemplu, faptul patent că procesul independenței începe cu Războiul Crimeii (deci cu un eveniment îndreptat împotriva Rusiei) și se termină cu alianța noastră cu armatele țariste la Plevna. Acestea sunt, aparent, detalii. Totuși, ele trebuie să ne dea de gândit, nouă, celor de azi, care credem că suveranitatea este strict în interior și strict într-un punct cardinal al Europei. Lucrurile, în istorie, sunt adesea mult mai nuanțate.
Nuanțată este și concluzia lui Lapedatu, care, după ce aduce un omagiu generației moderne (de după 1821) care a readus nivelul suveranității la cote normale, spune că realizarea aceasta istorică este urmarea unei chibzuințe aparte a elitei politice naționale:
„(…) această operă nu este rezultatul întâmplării și al hazardului, ci al patriotismului și înțelepciunii conducătorilor de pe vremuri ai țării, cari, fără a pierde vre-odată din vedere năzuințile ideale (…) au știut să formuleze în chip precis, să serieze în chip cuminte și să realizeze în chip concret principiile fundamentale fără de cari nu se putea întemeia și nici asigura viitorul Statului român modern”, subliniind că acei conducători ai trecutului au dat dovadă de „o superioară intuiție și pătrundere a realităților și posibilităților politice, ceia ce i-au ferit să lunece pe căi riscante și aventuroase (…”)[10].
Suveranitatea este, în cazul românesc, așa cum scriam mai sus, optimul de realism geopolitic, măsura puterii politice a țării la un moment dat în raport cu forțele externe care se manifestă. Numai această măsură, cunoscută, intuită și respectată, poate face ca izvorul suveranității naționale să nu sece niciodată, chiar dacă, în schimb, el nu va inunda un teritoriu străin!
Scrierea istoricului clujean, o sinteză, așa cum spuneam, ne readuce aminte ceea ce nicio generație nu trebuie să uite: pentru a avea suveranitate este nevoie de eforturi și chibzuință. Ea, suveranitatea, presupune o luptă permanentă, dar nu o luptă disperată, ci una matură, care se bazează, așa cum scrie autorul de care vorbim aici, pe cunoașterea fermă a trecutului.
NOTE
[1] G. Panu, Studii asupra atîrnărei sau neatîrnărei politice a Românilor în deosebite secule. Introducere, în „Convorbiri literare”, Anul VI, 1 aprilie 1872 – 1 martie 1873, Iași, Tipografia națională, 1873, p. 151.
[2] Mircea Malița, Cumințenia pământului. Strategii de supraviețuire în istoria poporului român, București, Corint, 2010.
[3] G. Panu, op. cit., p. 202.
[4] Ibidem, p. 310.
[5] Ibidem, p. 319.
[6] Alex. Lapedatu, Antecedentele istorice ale independenții române, București, Cartea Românească, 1927, apare ca broșură și reproduce studiul cu același nume apărut în Anuarul Institutului de Istorie Națională, 1926-1927, care, în mod oarecum ciudat, apare abia în 1929, la aceeași editură, Cartea Românească. Probabil că Anuarul, de mari dmensiuni (800 pagini) a fost publicat mai greu decât broșura cu textul lui Lapedatu.
[7] Alex. Lapedatu, Antecedentele istorice ale independenții române, p. 296.
[8] Ibidem, p. 298.
[9] Ibidem, p. 299.
[10] Ibidem, p. 308.
