Suveranismul și gobalizarea, două realități incompatibile?
Am păstrat discuția despre suveranism deliberat în aria istorică a modernității clasice, fără a insista pe perioada actuală. Totuși, nu putem încheia acest scurt parcurs fără a lăsa să intre în scenă ideea forță a momentului actual, anume că globalizarea a estompat aproape definitiv nevoia și, mai ales, posibilitatea suveranismului.
Sunt autori care declară ferm această opțiune, accentuând ideea de împotrivire la așa-numitul „suveranism economic”[1]. Aceste poziții sunt convergente cu un antistatalism și o înclinație de a critica proprietatea publică și teoriile keynesiene pe care autorii nu și le ascund. De altfel, lucrarea pe care am citat-o acum, a celor doi autori italieni, apărută în perioada pandemiei, face o trimitere grăbită la ideea că, deoarece în pandemie statele au luat măsuri „suverane” de lichidare a efectelor virusului, limitând libertatea de mișcare, a comerțului etc., din motive medicale, lumea „baricadată” și limitată a pandemiei, în care comunitățile s-au rupt de mediul global, prin autolimitare și autarhie, ar fi o aproximație a unei lumi „suveraniste” dacă programele partidelor populiste europene (de stânga sau de dreapta) s-ar aplica. Cei doi autori italieni sunt prea evident preocupați să apere piața liberă și libertatea comerțului, o formă de liberalism cu tendințe globaliste, pentru a mai fi atenți la efectele acestei globalizări liberale în realitatea socială a comunităților politice.
O variantă mai puțin „agresivă” a antisuveranismului, tot cu rădăcini în ideea, altfel perfect adevărată, că globalizarea, ca mecanism economic, dar nu numai, pune la grea încercare tendințele suveraniste ale tuturor statelor, indiferent de forța lor relativă pe „piața” economică sau geopolitică globală, este dezvoltată într-o perspectivă mai cuprinzătoare istoric de autorul german Andreas Osiander[2]. Autorul german, istoric, aduce în prim-plan ideea că actul pivotal al noțiunii moderne de suveranitate statală, legată de teritorialitate, anume pacea de la Westfalia, care ar fi consacrat statul în dauna ideii de Imperiu, este un mit modern. Textul său merită parcurs din această perspectivă istorică, în care ideea politică a unei unități suverane în jurul unui teritoriu aparte este supusă unei critici cuprinzătoare. Și totuși, ideea suveranistă, ca atare, este prea puternică pentru a fi pur și simplu eliminată. Singura victorie pe care această relativizare a ideii suveraniste o poate obține, pe bună dreptate, este acea „diminuare” a impulsului suveranist în fața globalizării de aspect economic, pe care istoricul german pe care l-am menționat o face. Ideea sa este că suveranismul ideal-tipic nu a fost și nu este în spiritul Europei tradiționale. Un singur moment al istoriei europene poate aproxima ideal-tipul suveranist, anume momentul industrializării statelor naționale în secolul al XIX-lea. Dar chiar procesul de industrializare va submina, în cele din urmă, prin efectele de tip diviziune a muncii la nivel european și chiar global, tipul de autarhie politică și economică pe care naționalismul statalist de secol XIX a putut, pentru o clipă a istoriei, să o pună în practică statul modern european al acelei epoci:
„Industrializarea se referă la diviziunea muncii, pe care o realizează la o scară din ce în ce mai mare. În secolul al XIX-lea, acest proces a ridicat nivelul celor mai importante circuite economice de la nivel local la nivel „național” (adică statal); această evoluție a făcut statul mai integrat și mai puternic și ne-a oferit statul suveran (mai degrabă decât prințul) așa cum îl cunoaștem din punct de vedere teoretic. Foarte rapid însă, începând deja de la sfârșitul secolului al XIX-lea, industrializarea a continuat să producă o diviziune a muncii din ce în ce mai mare și, prin urmare, o interdependență economică din ce în ce mai mare peste frontierele statale, contrabalansând coeziunea internă sporită obținută anterior. Priceperea administrativă dobândită de statul din secolul al XIX-lea, precum și ideologia naționalismului, care datează tot din acea perioadă, conferă statului teritorial o considerabilă putere de rezistență. Însă diviziunea continuă a muncii („globalizarea”) îl supune unei presiuni tot mai mari, iar odată cu ea și teoria Relațiilor Internaționale bazată pe ideea de suveranitate”[3].
Ideea este mai mult decât clară: globalizarea și interdependența economică ce rezultă din ea face ca statul suveran, clasic, „westfalian”, care este stăpân absolut al politicii interne și externe pe un teritoriu definit, este un actor din ce în ce mai „contestat” de dinamica relațiilor economice globale. Nu putem să nu fim de acord cu această idee.
Pe de altă parte, cumva pentru a întoarce perspectiva și a da în continuare o „șansă” ideii suveraniste, nu putem să neglijăm că relațiile internaționale, chiar în mediul globalizat al economiei, presupun o voință politică (din nou trebuie să invocăm acest concept atât de uzat de clasici) ce se poate metamorfoza în suveranitate economică și politică (deoarece cele mai multe atribute ale politicii se leagă azi de puterea economică, suveranitatea economică asigură un piedestal sigur pentru ceea ce reprezintă celelalte forme ale suveranității – culturală, militară, socială etc).
Dacă mediul global ar fi unul static, dat odată pentru totdeauna, nimeni nu ar putea schimba status-quo-ul, iar cei care ar fi „mai puțin” suverani ar trebui să se resemneze. În realitate, toate statele cunosc perioade de creștere și descreștere, de avânt și stagnare, iar pe termen lung ștafeta puterii globale trece de la un stat la altul sau de la o regiune geografică la alta, chiar dacă nu în viteză. Acum două decenii, China era o putere emergentă, azi ea bate la ușa hegemoniei globale. Invers, în anii 90, Statele Unite se considerau și erau considerate unica hiperputere globală, iar azi sunt voci care pretind că SUA s-au retras deja din aria Pacificului, când noi „știm” că SUA fac eforturi pentru a îndigui China și deci a rămâne pe poziții acolo. Această idee a retragerii SUA din zona Pacificului este susținută cu argumente foarte serioase de un specialist australian în geopolitică, Hugh White[4].
Într-un mediu internațional atât de dinamic, perspectiva abandonării ideii suveraniste este inacceptabilă. De altfel, cu un aparat teoretic și factual fără egal, un economist sud coreean foarte cunoscut, Ha-Joon Chang, demonstra de curând cât de greșit este să consideri că suveranismul economic este doar la îndemâna unora, și nu poate fi „accesat” de alții[5]. Lucrarea economistului coreean, specialist în doctrine ale dezvoltării, combate miturile simpliste despre capitalismul global, unele dintre ele întreținute în mod conștient de către cei care dețin la momentul actual pârghiile puterii economice (suveranismului…) globale.
Pentru a ilustra pe scurt aceste mituri care trebuie dărâmate (și care readuc la viață ideea suveranistă, indirect), vom veni cu câteva exemple date de acest autor.
Una dintre cele mai înrădăcinate idei false despre capitalismul actual este așa-numitul caracter trans-național al acestuia, care induce impresia greșită după care originea națională a capitalului nu mai contează.
Când vorbim despre capitalismul global și actorii săi, facem automat referire la așa-numitele corporații trans-naționale. Termenul are doza lui de adevăr, dar și pe cea de falsitate. Aceste corporații sunt într-adevăr trans-naționale prin modul și aria de operare, în sensul că se pot extinde în mai multe țări, cuprinzând forță de muncă sau resurse și piețe de desfacere de asemenea din mai multe state, ba chiar de pe continente diferite. Dar, fundamental, ele rămân naționale, prin apartenența decisivă a capitalului, acționariatului etc. Un exemplu simplu poate lămuri lucrurile. Corporația Renault este trans-națională în primul sens (are fabrici sau unități de producție în mai multe state, vinde în și mai multe state și chiar pe mai multe continente), dar este și rămâne o companie franceză dacă privim cine este proprietarul ei! Prin urmare, capitalul, deși se manifestă global sau transnațional, are origini naționale și ține la aceste origini! „Luptele” de culise pentru păstrarea acționariatului majoritar dintr-o mare corporație transnațională sunt adesea mini-războaie comerciale aprige, pe care publicul neavizat nu le percepe corect, dar care se duc cu mijloace sofisticate și nu neapărat ortodoxe. Ideea că în era capitalismului global nu mai contează originea capitalului (națiunea, sau naționalitatea sa) este, de aceea, un fals, o simplificare și, în fond, tot un mit. Realitatea, în câteva fraze, scrise de economistul coreean, este mai nuanțată:
„În ciuda «internaționalizării» sporite a capitalului, cele mai multe companii transnaționale rămân, de fapt, companii naționale cu operațiuni internaționale și nu sunt deloc lipsite de naționalitate. Ele își realizează acasă activitățile de bază, precum cercetarea de vârf și trasarea strategiilor. Cei mai mulți dintre principalii lor decidenți provin din țara de origine. Când trebuie închise fabrici sau reduse locuri de muncă, acest lucru nu se face acasă, decât în ultimă instanță, din motive politice, dar, și mai important, economice. Aceasta înseamnă că țara de origine își însușește cea mai mare parte a beneficiilor unei companii transnaționale. Naționalitatea nu este singurul lucru care determină comportamentul corporațiilor, dar, dacă ignorăm naționalitatea capitalului, o facem pe riscul nostru”[6].
Dar poate că cel mai pregnant și longeviv mit al vulgatei liberalismului economic este existența „pieței libere”, care, în termenii ideilor pe care le urmărim noi, presupune pur și simplu o suspendare a suveranismului politic și economic în favoarea unei reglementări neutre, de tip arbitraj, al acestui mecanism „obiectiv” al pieței ce autoreglează economia. Un mit care nu are nicio consistență, crede autorul coreean (și noi odată cu el):
„Piața liberă nu există. Fiecare piață are anumite reguli și limitări care îngrădesc libertatea de alegere. O piață pare liberă doar pentru că noi îi acceptăm necondiționat restricțiile implicite, pe care nu le mai observăm. Nu se poate defini obiectiv cât de «liberă» este o piață. Definiția este una politică (s. n., C. P.)[7]. Este falsă afirmația obișnuită a economiștilor pieței libere cum că ei încearcă să apere piața de interferențe politice. Guvernul este implicat întotdeauna, iar adepții pieței libere sunt motivați politic la fel de mult ca oricine. Primul pas spre înțelegerea capitalismului este depășirea mitului că ar exista în mod obiectiv «piața liberă»”[8].
În fine, un alt exemplu care redefinește limitele globalizării economice în fața ideii suveraniste este ideea-mit după care oamenii din țările dezvoltate sunt mai întreprinzători decât cei din țările sărace, ceea ce ar explica gradul mai mare de dezvoltare al acestor țări. Această idee, combătută de Ha-Joon Chang, readuce în drepturile ei speranța că zonele mai puțin dezvoltate ale lumii nu sunt condamnate să rămână în aceeași stare, iar cele bogate nu sunt nicidecum „asigurate” în pozițiile dominate pe care se situează.
„Oamenii din țările sărace trebuie să fie foarte întreprinzători ca să poată supraviețui. În țările în curs de dezvoltare, la fiecare individ care stă degeaba sunt câte doi sau trei copii care fac pe lustragii și patru sau cinci oameni în toată firea care fac comerț ambulant. Problema țărilor sărace nu este lipsa de energie antreprenorială la nivel de individ, ci lipsa tehnologiilor de producție și a organizațiilor sociale dezvoltate, mai ales a firmelor moderne (…) Mai ales în cursul secolului trecut, antreprenoriatul a devenit o activitate colectivă, așa că slăbiciunea organizării colective a ajuns un obstacol în calea dezvoltării economice chiar mai mare decât deficitul de spirit antreprenorial al oamenilor”[9].
Acest paragraf indică o posibilă direcție de corectare a deficitelor sau rămânerilor în urmă la nivelul statelor mai slab dezvoltate economic. În general, se consideră că inițiativa individuală este cea care constituie motorul dezvoltării economice; cel puțin, acesta este modelul teoretic dominant, apărut în epoca economiei clasice occidentale, de secol XVIII-XIX. În realitate, lucrurile pot fi nuanțate destul de mult. Nu toate societățile se dezvoltă pe principii economice individualiste. Unora li se potrivește mai degrabă un model colectivist de dezvoltare, sau în orice caz, un model mixt, în care componenta colectivă să joace un rol important. China actuală, condusă de pe principii colectiviste, cu un sistem de educație care pune pe prim plan nu drepturile individului, ci datoria acestuia față de colectivitate, este un model de dezvoltare care s-ar putea să se dovedească mai adecvat pentru societățile neoccidentale decât cel individualist, clasic.
Actuala conjunctură geopolitică globală, în care Sudul Global, adunat până la un punct în jurul inițiativei BRICS, pare a căpăta din ce în ce mai mare consistență economică și geopolitică în defavoarea lumii vestice (G7), este un indicator în acest sens. Așadar, suveranismul, forța politică ce subîntinde dimensiunea economică a puterii, dar și pe cea cultural-civilizațională, este o energie care, fără a se epuiza vreodată, își schimbă locul de unde răsare pe planetă și unde apune. Aceasta este singura modificare; cu o formulare aproape termodinamică, putem spune că suma suveranismelor rămâne constantă, nimic nu se pierde, totul se transformă…
NOTE
[1] Alberto Saravalle, Carlo Stagnaro, Contro il sovranismo economico, Rizzoli, 2020.
[2] Andreas Osiander, Sovereignty, International Relations, and the Westphalian Myth, International Organization 55, 2, Spring 2001, pp. 251–287.
[3] Andreas Osiander, op. cit., pp. 282-283.
[4]En fait, l’Amérique s’est-elle déjà retirée d’Asie ? – Réseau International
[5] Ha-Joon Chang, 23 de lucruri care nu ți se spun despre capitalism, Polirom, Iași, 2011.
[6] Ha-Joon Chang, op. cit., pp. 91-92.
[7] Definirea politică a pieței implică automat un act decizional, suveranist.
[8] Ha-Joon Chang, op. cit., pp. 19-20.
[9] Ibidem, pp. 165-166.
BIBLIOGRAFIE
Angell, Norman, America and the New World-State. A Plea for American Leadership in International Organization, G. P. Putnam’s Sons, 1915
Angell, Norman, Prussianism and its Destruction, William Heinemann, 1914
Bossuet, Politique tirée de l’Écriture Sainte, Paris, 1709
Chang, Ha-Joon, 23 de lucruri care nu ți se spun despre capitalism, Polirom, Iași, 2011.
de Jouvenel, Bertrand, De la souveraineté, Paris, 1955, Calmann Levy
de Seyssel, Claude, La Grande Monarchie de France, Paris, 1519
Duguit, Léon, Souveraineté et liberté, F. Alcan, 1922
Garner, James W., Limitations on National Sovereignty in International Relations, The American Political Science Review , Feb., 1925
Guizot, François, Istoria civilizației în Europa, București, Humanitas, 2000
Hobbes, Thomas, Leviatanul, București, Editura Herald, 2017
Kelsen, Hans, Doctrina pură a dreptului, București, Humanitas, 2000
L’Oyseau, Charles, Traicté des Seigneuries, Paris, 1609
Lapedatu, Alex., Antecedentele istorice ale independenții române, București, Cartea Românească, 1927
Malița, Mircea, Cumințenia pământului. Strategii de supraviețuire în istoria poporului român, București, Corint, 2010
Osiander, Andreas, Sovereignty, International Relations, and the Westphalian Myth, International Organization 55, 2, Spring 2001
Panu, George, Studii asupra atîrnărei sau neatîrnărei politice a Românilor în deosebite secule. Introducere, în „Convorbiri literare”, Anul VI, 1 aprilie 1872 – 1 martie 1873, Iași, Tipografia națională, 1873
Pufendorf, Samuel, Le droit de la nature et des gens, Bale, 1732
Renan, Ernest, Discours et conferences, Paris, Calmann Lévy, 1887
Saravalle, Alberto; Stagnaro, Carlo, Contro il sovranismo economico, Rizzoli, 2020
Scheler, Max, Omul resentimentului, București, Humanitas, 2007 (Ed. or. 1912)
Schmitt, Carl, Teologia politică, Editura Universal Dalsi, 1996
