Ostilitatea reciprocă dintre Statele Unite și Israel, pe de o parte, și Iran, pe de altă parte, de la Revoluția Islamică din 1978 și de la instaurarea sistemului politic unic cunoscut sub numele de Vilayat-e Faqih sau „guvernarea/ocrotirea juristului islamic” (faqīh), are aproape o jumătate de secol. Noua ordine politică a democrației islamice, centrată pe naționalismul iranian, a reprezentat o provocare fără precedent și o amenințare percepută pentru SUA și pentru statele din regiune aflate în orbita sa strategică, inclusiv pentru monarhiile petrodolarului, pentru care însăși ideea unei guvernări reprezentative bazate pe doctrina dreptății, echității și rezistenței era o anatemă.
Dar aceasta nu este întreaga poveste. Michel Foucault, filosoful francez, istoric al ideilor, scriitor, activist politic și critic literar, avea o altă explicație. Într-o noapte, pe când se plimba pe străzile Teheranului, fremătând de durerile nașterii Revoluției Islamice, Foucault a întâlnit un necunoscut care i-a spus: „Ei (americanii) nu ne vor lăsa niciodată în pace din propria lor voință. Așa cum nu au făcut-o nici în Vietnam.”
Foucault a scris mai târziu, în celebrul său eseu Ce visează iranienii?: „Am vrut să răspund că sunt și mai puțin pregătiți să vă lase din mână decât au fost în Vietnam, din cauza petrolului, din cauza Orientului Mijlociu. Astăzi par pregătiți, după Camp David, să cedeze Libanul dominației siriene și, prin urmare, influenței sovietice, dar ar fi Statele Unite pregătite să se lipsească de o poziție care, în funcție de împrejurări, le-ar permite să intervină din Est sau să monitorizeze pacea?”
Această scurtă recapitulare a istoriei devine utilă astăzi, întrucât fundalul actualei confruntări dintre președintele american Donald Trump și Teheran rămâne, în esență, același — geopolitica petrolului în zonele de frontieră ale rezistenței politice. Totuși, orice observator de lungă durată al evenimentelor epocale care s-au desfășurat în Iran în 1978 va fi de acord că multă apă a curs prin Strâmtoarea Hormuz în aceste decenii tumultuoase. „Alchimia” confruntării americano-israeliene cu Iranul s-a transformat dincolo de orice recunoaștere.
Este de remarcat că, în decursul ultimului an, au ieșit la iveală mai multe tipare care s-au dovedit a fi extrem de consecvente. În primul rând, barierele de siguranță care împiedicau confruntarea SUA–Iran să degenereze într-o confruntare militară au dispărut pur și simplu în timpul președinției lui Trump. Iranul a realizat acest lucru în circumstanțe tragice, în iunie anul trecut, când, într-un act de înșelăciune, simulând discuții de pace, Israelul și SUA au atacat Iranul.
Dar s-a născut și o frumusețe teribilă. În primul rând, surpriza ca element al războiului nu mai este viabilă în raport cu Iranul. În paralel, s-au petrecut alte două lucruri — Iranul a ripostat și a lăsat Tel Avivul și Washingtonul fără nicio îndoială că dispune de capacitatea de a da a doua lovitură; în al doilea rând, Israelul a trebuit să apeleze la Trump pentru a aranja o încetare a focului, pe măsură ce propriile sale stocuri de rachete se epuizau, iar capacitățile sale de apărare antirachetă, inclusiv Iron Dome, s-au dovedit a fi nesigure. Iranul și-a afirmat capacitatea de descurajare prin dovezi empirice.
Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu s-a asigurat întotdeauna că îl conduce pe Trump din umbră. Însă toate acestea au devenit astăzi irelevante. Iranul a clarificat că Israelul se va afla în bătaia armelor sale din prima zi. În același timp, agenția de spionaj israeliană Mossad și CIA intervin deschis în recentele proteste din Iran și chiar s-au lăudat public cu acest lucru. Israelul, care are deja o experiență directă a amplorii distrugerilor pe care Iranul le poate provoca chiar și într-o prestație sub nivelul maxim, cu o mână legată la spate, se teme de represalii. De fapt, în percepția sa actuală a amenințărilor, Israelul acordă prioritate programului iranian de dezvoltare a rachetelor în detrimentul programului nuclear. De asemenea, afirmațiile israeliene potrivit cărora ar fi învins forțele de rezistență aliniate Iranului — în principal Hamas, houthiții și Hezbollah — se dovedesc a fi departe de realitate. Grupările de rezistență se regrupează, iar Iranul continuă să colaboreze cu ele.
La rândul lor, și Statele Unite au dezvoltat un anumit respect pentru tehnologia de rachete și drone dezvoltată intern de Iran. Aceasta înseamnă că abordarea lui Trump, bazată pe aplicarea unei lovituri rapide urmate de operațiuni mediatice ample pentru a proiecta forță, și-a epuizat potențialul. În doctrina iraniană revizuită a „războiului total”, răspunsul Iranului nu se va limita la represalii proporționale la un atac extern, ci va viza rădăcinile prezenței regionale a SUA. Aceasta înseamnă că reacția Iranului ar depăși un cadru pur defensiv și s-ar orienta către o strategie ofensivă. Cu alte cuvinte, Teheranul a abandonat logica defensivă bazată până acum pe răspunsuri limitate și proporționale; adică, spre deosebire de războiul din iunie, nu este de așteptat niciun „aranjament din culise”. Iranul a declarat categoric că orice formă de atac american va fi considerată un act de război.
Săptămâna trecută, Iranul a ridicat pentru scurt timp vălul de pe unul dintre noile sale „orașe de rachete” subterane, operate de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), pentru a prezenta Khorramshahr-4 din clasa rachetelor balistice grele, cu o rază operațională de 2.000 de kilometri, capabilă să transporte peste o tonă de explozibili. Se pare că Khorramshahr-4 atinge viteze de până la Mach 16 în afara atmosferei și aproximativ Mach 8 în interiorul acesteia. „Cu un timp total de zbor estimat la 10–12 minute”, au avertizat iranienii, „toate bazele militare americane din regiune vor fi vizate.”
Aceasta reprezintă o schimbare de paradigmă. Superioritatea militară a SUA nu este pusă la îndoială, însă riscul pierderii de vieți americane devine extrem de ridicat, iar acest lucru ar avea un cost politic considerabil pentru Trump, în condițiile în care alegerile intermediare din SUA din 3 noiembrie 2026 se apropie rapid. Pierderea controlului asupra Congresului este o posibilitate serioasă în contextul actual, iar un război în Orientul Mijlociu ar putea fi factorul decisiv.
Amenințarea războiului planează asupra negocierilor din Oman, însă partea bună este că Trump a descris discuțiile drept „foarte bune”, iar președintele Iranului, Masoud Pezeshkian, a răspuns că acestea „constituie un pas înainte”. Iranul a exclus categoric orice acord care i-ar nega dreptul de a îmbogăți uraniu și refuză să discute despre programul său de dezvoltare a rachetelor. Cu toate acestea, ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, a declarat că Iranul urmărește ridicarea sancțiunilor economice americane în schimbul „unei serii de măsuri de consolidare a încrederii privind programul nuclear”. La o zi după declarațiile lui Araghchi, Mohammad Eslami, șeful Organizației pentru Energie Atomică a Iranului, a afirmat că Teheranul ar putea lua în considerare diluarea stocurilor sale de uraniu îmbogățit la nivelul de 60%, dacă toate sancțiunile ar fi ridicate în schimb.
Între timp, se conturează un punct de cotitură, întrucât Netanyahu urmează să se afle la Washington până miercuri. Este pe deplin posibil ca Netanyahu, care se confruntă cu alegeri mai târziu în acest an, să exercite presiuni asupra lui Trump pentru a extinde aria negocierilor nucleare cu Iranul astfel încât să includă limitarea rachetelor balistice și „încetarea sprijinului pentru axa iraniană”, după cum a declarat biroul lui Netanyahu în weekend. O asemenea cerere este din start inacceptabilă, fiind în dezacord cu realitatea tot mai evidentă că opțiunea militară împotriva Iranului, ca atare, s-ar putea apropia de punctul de epuizare.
