Suveranismul s-a născut prin erodarea ideii de comunitate. Mai precis nu a „ideii”, ci a stării mentale și spirituale implicite în comunitate.
Autorii protestanți, în lupta lor cu imperiul catolic, au deplasat centrul de greutate al lumii occidentale în individ. Măsura credinței a devenit „intensitatea” acesteia, la Luther. Totul era în individ, nimic nu ținea de comunitate, nici de tradiția Sfinților Părinți. Nicio încredere lumii comunitare, doar individului care se vrea și este receptacol al Cuvântului lui Dumnezeu ca „poruncă”.
Mai mult, prin cadrul maniheist moștenit de la Augustin, protestanții au împărțit lumea în creștini buni/perfecți și unii neautentici. Primii n-ar fi avut nevoie de legea politică, dar devreme ce natura umană e rea iar creștini autentici sunt puțini, până la cucerirea totală a Cetății pământești de către acest creștinism rigorist, atotputernic, se impunea o putere laică, un stat, o lege. Aceeași viziune a statului ca formă inoportună și inutilă în cazul creștinismului „perfect” la catolicul Donoso Cortes, care credea sincer că Europa este creația catolicismului, adică a spiritului totalitar-religios al Vestului.
La Calvin, porunca divină rămâne ultima Lege, de aceea, construcția lui e doar aparent politică, în fapt este una teocratică.
Trebuie să căutăm dincolo de cuvinte o atmosferă care domina acea lume.
Luther separă creștinii buni de cei imperfecți, dar e o separare totală, dramatică.
Chiar dacă, pe alocuri, sfaturile pe care le dă principilor seamănă cu ce știm din „Învățăturile” lui Neagoe, fondul e altul. O lume unde individualismul a stat ca bază nu mai poate fi asemenea lumii răsăritene, unde niciodată puterea nu a fost „distribuită” așa cum a fost împărțită în Vest, adică dualist.
Odată operată o atare separare, un atare dualism, autorii noștri caută să vadă, precis, până unde ține puterea laică și unde începe cea spirituală. Cel mai simplu e la Luther: lucrurile exterioare țin de puterea laică, cele ale sufletului, de puterea spirituală, care ascultă numai de Cuvântul lui Dumnezeu. De unde „libertatea” interioară a protestantului, care, de fapt, nu este decât o redută fixă, incomodă, în care nu pătrunde nicio rază comunitară.
Această lume avea nevoie, evident, de o reglementare exterioară excesivă, pentru a contrabalansa nevoia certitudinii primirii Cuvântului lui Dumnezeu în sens de corectitudine.
Niciun mediu ortodox nu va afecta atât de multă energie pentru a preciza ce este libertatea, până unde ține credința individului și unde începe spațiul public. „Spațiul public” este un alt concept înșelător. Acesta nu este un spațiu comunitar, ci este spațiul unde se manifestă adunarea intereselor indivizilor. Este deja o Piață. Nu o familie.
Așadar, transplantul de suveranism occidental/american în spațiul răsăritean este un implant, un hibrid.
Politic, noi suntem conduși nu de un Suveran care devine locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, ci de o simfonie de tip spiritual-mundan care nu cunoaște separarea, ci se pliază pe toate categoriile comunității pe care o reprezintă. Abia această simfonie reprezintă cu adevărat întregul comunitar.
Suveranul este un singuratic păzit de consilieri. Împăratul sau Domnul este un tată al națiunii înconjurat de popor. Este o altă lume!
Ceea ce a făcut puterea Occidentului și a trasat destinul lui, rigorismul excesiv, fiul pietismului, ascultarea de regula exterioară etc. sunt toate, în timp, elemente care șubrezesc casa Occidentală. Fără o viață comunitară vie, amplă, de la cultură la relația dintre oameni, nicio societate nu are șanse de supraviețuire.
Grecii știu cel mai bine această lecție. Tot ei ne dau și măsura remediului, prin presocratici, unde se spune clar că Adevărul este comunitar, adică nu poate fi adevărat decât ceea ce este simțit în comun de toți.
Întrebarea lui Luther „Până unde se întinde puterea lumească?” sau „Cât de departe se întinde autoritatea seculară?” în ea însăși, arată dificultatea unde a pășit protestantismul.
În creștinismul răsăritean, o asemenea întrebare nu se pune, căci ea nu poate avea un răspuns.
Așa cum nu putem ști exact, spre deosebire de ceea ce crede Carl Schmitt, cine este suveranul, nu putem ști nici până unde se extinde autoritatea seculară. Și aceasta, deorece nu avem două cetăți, așa cum fals credea Augustin, nici două autorități sau două suveranități, cum credeau medievalii, sau un Suveran, cum credea Hobbes, și nici nu avem stări de excepție, cum crede Carl Schmitt sau Agamben.
Starea de excepție este doar una legislativă, nu spirituală. Ea nici nu poate fi rezolvată în manieră „politică”, ci doar spiritual-politică.
Căutarea lui Schmitt despre Suveran nu diferă mult de ideile lui Luther despre extinderea puterii mundane.
Această concepție occidentală despre limitele suveranității mundane pornește din aceeași rădăcină maniheistă care stă la baza creștinismului vestic, și care trebuie să separe cu precizie domeniile pentru a le asigura cu aceeași precizie un stăpân absolut.
Acum pare a fi târziu ca noi, ca răsăriteni, să ne refacem drumul spre izvoarele gândirii noastre teologico-politice. Dar, de fapt, nu este. Tocmai pentru că azi înregistrăm pe viu eșecul modelului individualismului occidental, trebuie să revenim acolo de unde am părăsit drumul și să întoarcem istoria în sensul unei tradiții care este perenă și estică și care a fost, până la un punct, și a vestului, dar de care acesta s-a îndepărtat. Contextul geopolitic global ne este favorabil.
