În satele de munte ale Transilvaniei și Banatului, timpul se rotea cândva nu după trimestrul bugetar sau calendarul meciurilor de fotbal, ci pe axa rânduielilor liturgice ale Bisericii: Postul Crăciunului, pregătirea Sfintelor Paști, Învierea Domnului, Rusaliile, etc. Sacrul pătrundea în orice colț tainic al vieții satului. De Bobotează, preotul sfințea apele. În lunile de iarnă, femeile brodau simboluri cosmologice în țesătura de in a hainelor țărănești. Rugăciunea îi cuprindea pe toți și pe toate: membrii familiei, animalele, comunitatea.
Tradiția, odinioară, nu era doar folclor decorativ. Era cosmologie trăită. Dintr-o asemenea lume își extrage rădăcinile sociologul român și scriitorul bănățean Ilie Bădescu.
Născut în 1948, pe 9 mai, la Luncavița, el a meditat o viață asupra structurilor de bază ale comunităților organice, în opoziție cu societatea cosmopolită a marilor aglomerații urbane.
Ilie Bădescu a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității din București în 1972, și-a susținut doctoratul în 1984 și a marcat decisiv dezbaterea intelectuală prin câteva apariții editoriale de răsunet. A obținut burse de studiu IREX la Columbia University și Fulbright la Centrul Fernand Braudel din Binghamton, unde a lucrat alături de Immanuel Wallerstein.
Între 1992 și 2008, profesorul Bădescu a condus Catedra de Sociologie a Universității din București, fiind ales membru corespondent al Academiei Române în 2018, spre stupefacția Stângii radicale. Principiul călăuzitor de viață al sociologului pare să fi fost hărnicia îndrăgostită (în registru eminescian) de geniul propriului său popor.
Opera acestui dascăl remarcabil n-a fost pe placul elitelor globaliste care s-au grăbit să participe, imediat după Revoluția anticomunistă din 1989, la festivalul flagelării miturilor naționale.
Ilie Bădescu a ales calea cea strâmtă a unei reflecții esențiale asupra destinului modernității târzii. Pe urmele lui Peter Berger (sociologul care știa că religia captează o energie spirituală capabile să ordoneze viața socială) și ale lui John Milbank (teologul care a denunțat ravagiile secularizării), Ilie Bădescu a văzut în apariția ideologiilor colectiviste ale modernității o formă de agresiune brutală la adresa comunităților non-violente ale lumii tradiționale, pentru care creștinismul reprezenta o indispensabilă busolă morală.
Fără să se limiteze la bibliografia cercetătorilor apuseni interesați de sociologia religiei, gânditorul român s-a ancorat, treptat, într-o meditație atipică asupra condiției umane girată de corifeii Ortodoxiei răsăritene, de la Sf. Maxim Mărturisitorul până la părintele Dumitru Stăniloae. Opera centrală intitulată „Noologia: Cunoașterea ordinii spirituale a lumii” (2002) afirmă un adevăr uitat în cercurile materialiștilor și ale pozitiviștilor: spiritul (sau mintea contemplativă) premerge apariția ordinii sociale. Lumea inteligibilă (sau universul nevăzut al duhurilor) se întrepătrunde cu sistemele auto-referențiale ale imanenței. Axiome duhovnicești (cum ar fi postulatul iubirii jertfitoare) creează noi gânduri, afecte, trăiri, atitudini, reflexe și rânduieli.
Nu poți descrie universul social fără referiri precise la dimensiunea nevăzută a omului lăuntric. Din acest motiv, profesorul Ilie Bădescu privește teologia nu ca pe un ornament teologic, ci ca pe o sursă de semnificare și legitimare ontologică unor gesturi sacramentale: botezul, căsătoria, nașterea de prunci, nășia, votul monahal sau rugăciunea pentru cei adormiți. Sacramentele Bisericii sunt impregnate de energiile necreate ale Dumnezeirii și, ca atare, ele șlefuiesc o antropologie cultică, nu doar culturală.
Materia e subordonată spiritului, chiar dacă o obsesie contemporană legată de cifre, date și tehnologie reduce conștiința la creier și creierul la stimulii biochimiei.
În „Teoria latențelor” (1997), Ilie Bădescu observă că poporul e un organism viu capabil să-și descopere potențialități ascunse. Așa cum americanii lui George Washington au organizat o revoluție împotriva imperiului britanic, ardelenii lui Horia au răspuns la chemarea libertății, pregătind terenul pentru acțiunea lui Avram Iancu de la 1848 și, mai târziu, pentru faptele de glorie ale generației Marii Uniri de la 1918. Regimul comunist a atacat credința ortodoxă și rânduielile impuse de calendarul liturgic. Decenii la rândul, colindele au fost interzise. Mănăstirile au fost golite. Preoții s-au trezit arestați și trimiși la închisoare. După 1989, viața Bisericii a renăscut spectaculos. Marii duhovnici ai neamului au transmis flacăra Rugului aprins unei tinere generații însetată de adevăr. Secularizarea programată de Marx, Lenin și Stalin chiar a dat greș. Dimpreună cu oamenii de munte (pe care Ilie Bădescu i-a iubit), părinții spirituali ai Ortodoxiei contemporane au recreat o ordine noologică imposibil de regăsit în spațiul occidental post-creștin. De altfel, Philip Rieff observa în volumul „The Triumph of the Therapeutic” (1966) tendința societăților secularizate de-a înlocui religia printr-o retorică a eliberării sinelui de orice normă, dogmă sau prejudecată. Rezultatul? Inflația de mesaje specifice psihoterapiei, dar și literaturii motivaționale (dezvoltare personală, spiritualitate New Age etc).
Profesorul Ilie Bădescu a înțeles că resursele intelectuale și spirituale ale Răsăritului ortodox sunt infinit mai valoroase decât propunerile venite dinspre clasa managerială sau elita birocratică a unei Europe lovită de ateism, nihilism sau transumanism. Acolo unde Peter Berger, John Milbank, Charles Taylor sau Philip Rieff oferă doar un diagnostic, sociologul Ilie Bădescu articulează și un răspuns vindecător pentru omul recent bântuit de angoase, insecurități și frici.
Chiar dacă anumiți cercetători ignoranți l-au acuzat pe dascălul român de introducerea categoriilor teologice în sfera sociologiei (un demers „contrar eticii cercetării științifice”, chipurile), Ilie Bădescu a continuat să afirme un adevăr recunoscut de cel mai important istoric al religiilor: Mircea Eliade. Sacrul nu reprezintă o categorie determinată istoric, ci o structură a conștiinței umane. În limbaj biblic, nevoia de sacru a omului reflectă dimensiunea ontologică a creaturii plăsmuită după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu e nimic retrograd și nimic obscurantist într-o asemenea afirmație, ci dimpotrivă. Ipoteza funcționalității ordinii sociale în absența unor norme transcendente e greu de validat.
Societățile occidentale care au abandonat referința la creștinism se confruntă cu anomia stradală, iarna demografică și prăbușirea fertilității sub pragul de înlocuire.
Ilie Bădescu are meritul incontestabil de-a fi remarcat corelația dintre maladiile timpului nostru și retragerea sacrului din lume (Deus otiosus). Din fericire, ordinea noologică se menține într-o dimensiune latentă pentru orice om, pentru orice familie și pentru orice comunitate.
Țăranca din Banat care-n crucea nopții citea din Psaltire nu e doar o imagine nostalgică, ci și un dat sociologic. Ea încă așteaptă să fie descoperită și înțeleasă.
https://www.activenews.ro/opinii/Mihail-Neamtu-Ilie-Badescu-si-ordinea-noologica-203730
