Mulți analiști avansează în prezent ipoteza că al treilea război mondial a început deja și că ne aflăm în prima sa fază. Că acest lucru este adevărat sau nu, vom afla în viitorul apropiat, dar să presupunem deocamdată că această ipoteză este întemeiată și să încercăm să-i examinăm contururile geopolitice.
Semnificația celui de-al treilea război mondial constă într-o schimbare radicală a întregii arhitecturi a politicii mondiale. Instituțiile internaționale existente de mult timp nu mai corespund realității. Ele sunt încă structurate după logica sistemului de la Westfalia și a lumii bipolare. Modelul de la Westfalia se bazează pe recunoașterea suveranității tuturor statelor recunoscute la nivel internațional. ONU este construită pe același principiu.
Totuși, în practică, în ultimii o sută de ani, principiul suveranității a devenit o pură ipocrizie. În anii 1930, în Europa, se formase un sistem în care doar trei forțe erau suverane, și aceasta într-un mod strict ideologic:
- Occidentul burghez-capitalist (Marea Britanie, Statele Unite, Franța etc.);
- URSS comunistă;
- țările Axei, cu o ideologie fascistă.
O astfel de situație a persistat după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar unul dintre aceste poli ideologici — cel fascist — a dispărut. Totuși, celelalte două — capitalist și socialist — s-au consolidat și extins. Dar nici în acest caz vreun stat-națiune în sine nu era suveran. Unele erau conduse de la Moscova, altele de la Washington. Mișcarea de nealiniere oscila între aceste două poli.
Auto-dizolvarea Pactului de la Varșovia și prăbușirea URSS au eliminat bipolarismul, iar din acel moment doar Statele Unite au rămas purtătoare ale suveranității. ONU și modelul de la Westfalia au devenit simple paravane ale hegemoniei globale. Astfel a apărut o lume unipolară.
Încă din anii 1990 a devenit evident că dreptul internațional trebuia revizuit fie în favoarea unui guvern mondial (versiunea liberală a „sfârșitului istoriei”, conform lui Francis Fukuyama), fie în favoarea unei hegemonii occidentale directe (neoconservatorii americani). Țările europene au urmat scenariul guvernului mondial, cedându-și suveranitatea în favoarea UE, ca etapă pregătitoare pentru acesta. La rândul lor, tuturor celorlalți li s-a sugerat discret să se pregătească pentru același lucru.
Totuși, la începutul anilor 2000, a apărut o nouă tendință: dorința de a restaura suveranitatea în Rusia și în China. Moscova și Beijingul au tins spre realizarea suveranității nu ca ficțiune, ci ca realitate. Astfel s-a manifestat multipolaritatea. De acum înainte, se propunea ca purtătorii suveranității să devină state-civilizație — atât cele deja constituite (Rusia, China, India), cât și cele potențiale (lumea islamică, Africa, America Latină). Și astfel s-au constituit în BRICS.
În consecință, proiectul unipolar a intrat în coliziune cu cel multipolar. Atât globaliștii, cât și neoconservatorii se opuneau multipolarismului. Potențialul de conflict era evident, iar vechile norme și reguli, încă provenite din perioadele geopolitice anterioare, nu mai erau aplicabile.
Nu contează dacă al treilea război mondial a început deja sau nu, însă conținutul său geopolitic este clar: este un război între unipolaritate și multipolarism pentru o nouă arhitectură mondială, pentru distribuirea centrelor de decizie suverane — fie exclusiv în Occident, fie între statele-civilizație aflate în plină ascensiune.
Donald Trump a ajuns la Casa Albă pentru un al doilea mandat în 2024 cu un program care lăsa impresia că va adopta multipolarismul: refuzul intervențiilor, critica globaliștilor, conflict direct cu liberalii, atacuri virulente împotriva neoconservatorilor, concentrarea pe problemele interne ale Statelor Unite, apelul la revenirea la valorile tradiționale — toate acestea sugerau că Trump și administrația sa vor înclina spre multipolarism, încercând în același timp să asigure Statelor Unite poziții cât mai avantajoase în această nouă configurație.
Totuși, foarte rapid, administrația americană a început să se apropie de neoconservatori și să se îndepărteze de poziția sa inițială. Ulterior, a susținut genocidul din Gaza, a continuat furnizarea de informații către Kiev, l-a capturat pe Maduro, a pregătit o invazie a Cubei și, în cele din urmă, a declarat război Iranului prin asasinarea liderilor politici ai Republicii Islamice Iran.
Al treilea război mondial a fost declanșat de Statele Unite în contextul păstrării, consolidării și chiar afirmării definitive a modelului unipolar al ordinii mondiale. Tuturor celorlalți li se propune fie să fie vasali obedienți, fie dușmani. Împotriva acestor adversari ai lumii unipolare duce Washingtonul acest al treilea război mondial. Miza este suveranitatea. Nu există încă nicio putere capabilă să facă față în mod simetric Statelor Unite, motiv pentru care acestea desfășoară acțiuni militare pe mai multe fronturi simultan.
Primul front al acestui război al lumii unipolare împotriva unei lumi multipolare este Ucraina. Acest război a fost provocat de neoconservatori încă din perioada lui Obama, iar mai ales globaliștii au participat la el, văzând în Rusia nu doar un obstacol geopolitic în calea instaurării unui guvern mondial, ci și o amenințare ideologică. Trump a moștenit acest război și nu pare să fie cu adevărat încântat de el (Rusia fiind o putere nucleară cu o ideologie conservatoare, împotriva căreia președintele american nu are obiecții majore). Însă Moscova nu este, în mod evident, dispusă să-și recunoască statutul de vasal față de Washington, insistând asupra suveranității și multipolarității, ceea ce este incompatibil cu hegemonia unipolară. Oricum ar fi, Washingtonul continuă să susțină regimul de la Kiev, transferând în același timp inițiativa către țările europene din NATO, pentru care acest conflict are un caracter atât esențial, cât și ideologic. Acest front rămâne important, iar cu cât Moscova își apără mai ferm suveranitatea, cu atât Washingtonul va fi mai dur cu Rusia.
Al doilea front al Statelor Unite privește emisfera occidentală: răpirea lui Maduro și preluarea controlului asupra Venezuelei, pregătirea unei invazii a Cubei, acțiuni împotriva cartelurilor din Mexic, Columbia, Ecuador etc. În esență, este un război împotriva întregii Americi Latine atunci când o țară încearcă să reziste dictatului direct al Statelor Unite.
Al treilea front, aflat în prezent în faza cea mai intensă, este atacul israelo-american împotriva Iranului, care a inflamat întregul Orient Mijlociu. Aceasta include și continuarea operațiunilor militare ale Tel Avivului în Gaza, Liban și Yemen, precum și redesenarea întregii hărți a Orientului Mijlociu.
În esență, Occidentul duce în prezent un război simultan împotriva a trei poli ai lumii multipolare (Rusia, lumea islamică, America Latină). Pe agendă se află deschiderea unui al patrulea front — în Pacific. Conflictul cu China este considerat inevitabil, conform logicii generale a schimbărilor în curs în politica mondială.
India — un alt stat-civilizație — adoptă încă o poziție fluctuantă și, din cauza contradicțiilor cu China și Pakistanul, înclină spre Statele Unite și Israel. Dar, pentru a juca rolul de vasal docil, India, având în vedere potențialul său, pare puțin potrivită, cu atât mai mult cu cât multipolaritatea constituie linia oficială a guvernului său.
Astfel, harta geopolitică a celui de-al treilea război mondial este schițată în linii mari. Tabăra lumii unipolare este reprezentată de Statele Unite, Occidentul în ansamblu și vasalii lor, inclusiv Japonia și Coreea de Sud în Extremul Orient. Aceștia luptă după două scenarii care nu sunt complet identice: mondialismul (UE și Partidul Democrat din SUA) și hegemonia americană directă (neoconservatorii).
În plus, Netanyahu are, în această configurație, propriile planuri autonome pentru construirea unui „Mare Israel”, lucru dificil de conciliat cu mondialismul liberal, dar pe deplin susținut de Casa Albă, de neoconservatori și de creștinii sioniști. Totuși, în ansamblu, această coaliție rămâne relativ unită în fața lumii multipolare și, pe măsură ce escaladarea crește, va fi constrânsă să acționeze din ce în ce mai unitar, lăsând contradicțiile interne pentru mai târziu.
Tabăra lumii multipolare este mult mai dispersată. Principalele sale centre sunt Rusia și China. Rusia își duce deja războiul în Ucraina, în timp ce China evită deocamdată o confruntare directă. Lumea islamică este divizată, o parte dintre țările musulmane fiind sub controlul total al Statelor Unite. Iranul și lumea șiită, în general, sunt cele mai radicale și se află în prima linie a confruntării cu Occidentul, însă iranienii nu înțeleg încă pe deplin că alte fronturi ale acestui război, în special Ucraina, îi afectează direct.
Conducerea RPDC (Coreea de Nord) înțelege perfect situația geopolitică globală, fiind cea mai deschisă în a sprijini Rusia în confruntarea cu Occidentul pe frontul ucrainean.
America Latină este, de asemenea, fragmentată. Guvernul lui Lula din Brazilia înclină spre multipolaritate, în timp ce regimul lui Milei din Argentina susține, dimpotrivă, axa americano-israeliană.
În Africa, multipolaritatea este resimțită cel mai puternic de țările din Alianța Sahelului (Mali, Burkina Faso și Niger). Poziția le este apropiată, la fel ca și cea a Africii de Sud, a Republicii Centrafricane, a Etiopiei și a altor câteva state. Însă niciunul dintre ele nu are o poziție consolidată.
India adoptă o poziție neutră — pe de o parte, ca membru al blocului multipolar, iar pe de altă parte, datorită relațiilor sale strânse cu Statele Unite și Israel.
Per ansamblu, forțele unipolare, în ciuda tuturor contradicțiilor interne, sunt mai consolidate și au o viziune mai clară asupra împotriva cui, pentru ce interese și pentru ce valori luptă. Divergențele de priorități și chiar de viziune asupra modelului final al ordinii mondiale dorit de Occident — în special de Statele Unite — nu constituie un obstacol pentru strategia lor comună, pentru cooperarea strânsă în domeniul informațiilor, pentru schimbul de tehnologii militare etc.
De partea lor, tabăra multipolară este mult mai dispersată. Chiar și țările atacate direct de Occidentul unipolar nu se grăbesc să-și integreze potențialul și nici să se sprijine reciproc în mod direct.
http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2026/04/06/geopolitique-de-la-troisieme-guerre-mondiale.html
