În satul său natal, Plettenberg, în Westfalia, unde s-a retras, l-am întâlnit pe Carl Schmitt. Patru ore de conversație surprinzătoare cu cel care rămâne, fără îndoială, cel mai mare politolog și cel mai mare jurist al timpului nostru: „Am ajuns acum la stadiul pășunatului, ne spune Carl Schmitt, suntem ca niște animale domestice care se bucură de binefacerile câmpului împrejmuit care le-a fost atribuit. Spațiul este cucerit. Frontierele sunt fixate. Nimic nu mai este de descoperit. Este domnia statu quo-ului…”
Această ordine înghețată, care se întinde pe Pământ și care ruinează suveranitățile politice, a făcut întotdeauna obiectul avertismentelor politologului. Deja în 1928, în lucrarea Der Begriff des Politischen, el identifică în ideologiile universaliste — cele „ale Dreptului, ale Umanității, ale Ordinii, sau ale Păcii” — proiectul transformării planetei într-un fel de agregat economic depolitizat, pe care îl compară cu „un autobuz cu pasagerii săi” sau cu „un imobil cu chiriașii săi”. Iar această viziune premonitorie a unei lumi în care mor popoarele și culturile nu o atribuia marxismului, ci democrațiilor liberale și comerciale. C. Schmitt apare astfel ca unul dintre cei mai perspicace și mai ascuțiți critici ai liberalismului, mult mai profund și mai original decât „antidemocrații” vechii drepte reacționare.
El apare, de asemenea, ca un continuator al curentului de analiză „realistă” a politicului și a statului, în linia lui Jean Bodin, Thomas Hobbes și Niccolò Machiavelli. La fel de îndepărtate de liberalism ca și de teoriile totalitare moderne (bolșevism și fascisme), profunzimea și modernitatea viziunilor sale îl fac cel mai important politolog și jurist constituțional contemporan. În această calitate îl putem urma, fără însă a ne priva de a încerca să depășim anumite analize ale sale, așa cum a știut să o facă discipolul său francez Julien Freund, a cărui operă, în plină dezvoltare, tinde deja să o depășească pe cea a lui Carl Schmitt.
Itinerarul intelectual al politologului renan începe cu o reflecție asupra dreptului și a practicii sale politice, cărora le consacră două lucrări, în 1912 și 1914, la sfârșitul studiilor universitare efectuate la Strasbourg. După război, devenit jurist la universitățile din Berlin și Bonn, reflecția sa se orientează spre politologie. C. Schmitt, rupând cu filosofiile liberale ale dreptului, refuză atunci să separe dreptul de politic.
Prima sa lucrare de teorie politică, Politische Romantik (1919), este consacrată unei critici a romantismului politic, pe care îl opune realismului. Idealurile milenariste ale comuniștilor revoluționari sau reveriile völkisch ale reacționarilor îi apar, de asemenea, nepotrivite pentru guvernarea popoarelor. În ceea ce privește Die Diktatur, a doua sa mare lucrare teoretică (1921), aceasta constituie, după cum scrie Julien Freund, „unul dintre cele mai complete și pertinente studii asupra acestei noțiuni, a cărei istorie este analizată de la epoca romană până la Machiavelli și Marx”.
C. Schmitt distinge „dictatura” de „tirania” opresivă. Dictatura apare ca o metodă de guvernare destinată să facă față urgențelor. În moștenire romană, dictatorul avea rolul de a înfrunta stările de excepție. Dar Niccolò Machiavelli introduce o practică diferită; el contribuie la conceperea „statului modern”, întemeiat pe raționalism, tehnicitate și pe rolul puternic al unui executiv complex: acest executiv nu se mai sprijină doar pe suveran. Schmitt arată că, odată cu juristul francez Jean Bodin, dictatura ia forma unui „praxis a comisarilor” care se instalează în secolele XVI–XVII. „Comisarii” sunt delegații omnipotenți ai puterii centrale. Absolutismul regal, bazat pe intendenți, precum și modelul rousseauist al contractului social, care delegă puterea absolută deținătorilor „voinței generale”, pus în aplicare de Revoluția franceză, constituie fundamentul formelor contemporane de dictatură. În această perspectivă, ea nu poate fi redusă la un singur tip de ideologie politică; contrar analizelor constituționaliștilor actuali, în special ale lui Maurice Duverger, „democrația” nu este, mai mult decât alte forme de putere statală, scutită de utilizarea dictatorială. Doar că ea se iluzionează crezându-se la adăpost de recursul la dictatură și pretinzând că poate concilia un executiv real cu pragmatismul și negocierile sistemelor parlamentare.
Într-un studiu fundamental despre parlamentarism (Die geistesgeschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus, 1923), C. Schmitt încearcă o reflecție asupra identificării dintre democrație și parlamentarism. Democrația îi apare ca un principiu ideologic și abstract care maschează modalități particulare de putere; o poziție apropiată de cea a lui Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca. Exercitarea puterii în „democrație” este supusă unei concepții raționaliste a statului, care fundamentează, de exemplu, ideea separației puterilor, a dialogului presupus armonios între partide și a pluralismului ideologic. Tot raționalitatea — cea a istoriei — fundamentează și dictatura proletariatului. În opoziție cu curentul democratic și parlamentarismul, C. Schmitt plasează curentele „iraționaliste”, în special pe Georges Sorel și teoria sa a violenței, precum și toți criticii nemarxiști ai burgheziei, de exemplu Max Weber.
Acest burghezism liberal creează iluzii pentru popoare, interpretând orice activitate politică prin categoriile eticii și economiei. Iluzie comună, de altfel, ideologiilor socialiste, fie ele liberale sau marxiste: funcția puterii publice devine doar economică și socială. Valorile spirituale, istorice, militare nu mai sunt legitime. Doar economia este considerată morală, ceea ce permite validarea individualismului comercial și revendicarea simultană a unor idealuri umanitare: „Bible and business”. Această moralizare a politicii nu doar că distruge orice morală autentică, dar transformă unitatea politică într-o „societate” neutralizată, în care funcția suverană nu mai este capabilă să apere poporul pe care îl are în grijă.
Dimpotrivă, demersul lui C. Schmitt constă în a analiza fenomenul politic independent de orice a priori moral. El renunță, asemenea lui Niccolò Machiavelli și Thomas Hobbes, cu care a fost comparat, la folosirea „bunelor sentimente” și a soteriologiei scopurilor ultime. Filosofia sa se opune, în ansamblu, atât ideologiei Luminilor (John Locke, David Hume, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau etc.), cât și diverselor socialismuri marxiste, precum și umanismului politic creștin. Pentru el, aceste ideologii privesc cu neîncredere, în mod utopic, puterea și încearcă să elimine politicul, asimilat Răului, chiar dacă îl admit temporar — cum este cazul marxismului.
Dar esența criticii lui Schmitt vizează liberalismul și umanismul, acuzate de iluzionism și ipocrizie. Aceste teorii consideră activitatea puterii publice drept una pur gestionară, orientată spre realizarea fericirii individuale și a armoniei sociale. Ele mizează pe dispariția politicului ca atare și pe sfârșitul istoriei. Dorind să „de-dramatizeze” viața colectivă, nu reușesc decât să construiască o „junglă socială” dominată de exploatare economică și incapabilă să depășească crizele. Guvernele supuse acestui tip de liberalism își văd mereu infirmate visurile de a transforma politica într-o administrație pașnică: alte state, animate de intenții ostile, sau o subversiune politică internă apar întotdeauna pe neașteptate. Un stat care renunță, din idealism sau dintr-un moralism prost înțeles, să pună mai presus de toate voința sa politică suverană, preferându-i raționalitatea economică sau apărarea unor idealuri abstracte, renunță și la independența și supraviețuirea sa.
C. Schmitt nu crede în dispariția categoriei politice. Ea se poate manifesta în orice tip de activitate și constituie o noțiune ce ține de antropologia colectivă. Din acest motiv, activitatea politică poate fi considerată o substanță. Statul, în schimb, calificat drept instanță — adică formă contingentă a suveranității — poate dispărea sau se poate depolitiza fără ca politicul, ca substanță, să dispară. Însă statul nu se poate menține decât dacă păstrează monopolul politicului, ceea ce presupune, de exemplu, să fie singurul care definește valorile și idealurile pentru care cetățenii vor accepta să-și dea viața sau să ucidă în mod legal pe altul — cazul războiului. În caz contrar, partizanii vor prelua activitatea politică și vor încerca să se constituie într-o nouă legitimitate. Acest risc amenință în special statele birocratice produse de social-democrațiile liberale moderne, unde doar anemia societății de consum mai împiedică izbucnirea războiului civil.
Aceste idei sunt exprimate în La notion de politique, textul cel mai important al lui Carl Schmitt, publicat pentru prima dată în 1928, revizuit în 1932 și completat în 1963 prin corolarul său, Théorie du partisan. Activitatea politică este definită aici ca produsul unei polarizări în jurul unei relații de ostilitate. Unul dintre criteriile fundamentale ale unui act politic este capacitatea sa de a mobiliza o populație desemnându-i un dușman, fie că este vorba despre un partid sau despre un stat. A omite o asemenea desemnare, mai ales din idealism, înseamnă a renunța la politic. Jocul unui stat consecvent va fi, așadar, să evite ca partizanii să-și aroge puterea de a desemna dușmani interni ai colectivității, sau chiar statul însuși. În niciun caz, politicul nu poate fi întemeiat pe administrarea lucrurilor sau să renunțe la dimensiunea sa polemică. Orice suveranitate, ca și orice autoritate, este constrânsă să desemneze un dușman pentru a-și duce la capăt proiectele; tezele lui C. Schmitt se întâlnesc aici cu cercetările etologilor privind comportamentul uman înnăscut, în special Konrad Lorenz.
Această concepție „clasică” și machiavelică asupra politicului i-a adus lui Carl Schmitt persecuțiile și amenințările pe care le-a suferit din partea naziștilor, pentru care politicul însemna, dimpotrivă, desemnarea „camaradului” (Volksgenosse).
Definiția schmittiană a politicului ne permite să înțelegem că dezbaterea politică contemporană este depolitizată și seamănă cu un spectacol electoral. Este cu adevărat politică acea valoare pentru care cineva este dispus să-și sacrifice viața; aceasta poate fi, de pildă, limba sau cultura sa. C. Schmitt scrie în acest sens că un „sistem de organizare socială orientat exclusiv spre progresul civilizației” nu posedă „nici program, nici ideal, nici normă sau finalitate care să confere dreptul de a dispune de viața fizică a altuia”. Societatea liberală, întemeiată pe consumul de masă, nu poate cere să se moară și să se ucidă pentru ea. Ea se bazează pe o formă apolitică de dominație: „Tocmai atunci când rămâne apolitică, scrie C. Schmitt, o dominație a oamenilor întemeiată pe o bază economică, evitând orice aparență și orice responsabilitate politică, se dovedește a fi o impostură teribilă”.
Economismul și „pluralismul” liberalilor maschează neputința statului, dominația castelor comerciale și distrugerea popoarelor ancorate într-o cultură și o istorie. În acord cu Georges Sorel, C. Schmitt pledează pentru o formă de putere care nu renunță la exercitarea deplină a autorității sale politice, manifestând-o prin mijloacele obișnuite — forța, constrângerea și, în cazuri excepționale, violența. Pentru că a ignorat aceste principii, Republica de la Weimar a permis instaurarea lui Adolf Hitler; tot pe respingerea ideologică a ideii de putere statală se bazează și totalitarismele tehnico-economice ale capitalismului modern, inevitabile deoarece se proclamă umanitare și se întemeiază pe dubla idee de pluralism și individualism social, care pun națiunile la discreția dominațiilor tehnocratice.
Critica schmittiană a pluralismului intern — în sensul în care Montesquieu, John Locke, Harold Laski, G. D. H. Cole și întreaga școală liberală anglo-saxonă l-au conceput — urmărește să apere unitatea politică a națiunilor, singura garantă a protecției civice și a libertăților. Pluralismul intern duce la război civil latent sau deschis, la corporatismul sălbatic al grupurilor și facțiunilor de interese economice și, în cele din urmă, reintroduce în interiorul societății distincția prieten–dușman pe care statele europene au reușit, încă de la Jean Bodin și Thomas Hobbes, să o deplaseze în exterior.
Un asemenea sistem invocă, în mod natural, pentru a elimina unitățile politice, ideea de Umanitate. „Umanitatea nu este un concept politic”, scrie C. Schmitt, care adaugă: „Umanitatea doctrinelor întemeiate pe dreptul natural, liberale și individualiste, este o construcție socială ideală cu caracter universal (…) care nu va fi realizată înainte de eliminarea posibilității reale a conflictului și de imposibilitatea oricărei grupări în prieteni și dușmani. Această societate universală nu ar mai cunoaște popoare (…) Conceptul de Umanitate este un instrument ideologic deosebit de util expansiunilor imperialiste și, în forma sa etică și umanitară, este un vehicul specific al imperialismului economic (…) A-ți atribui acest nume de Umanitate (…) înseamnă a manifesta o pretenție înfricoșătoare de a-i refuza dușmanului calitatea de ființă umană (…) și de a împinge războiul până la limitele extreme ale umanului”.
A defini politicul prin categoria dușmanului și a refuza egalitarismul umanitar nu conduce în niciun caz la dispreț față de om sau la rasism. Dimpotrivă. A recunoaște dimensiunea polemică a raporturilor umane și omul ca „o ființă dinamică și riscantă” înseamnă a garanta respectul față de orice adversar, conceput ca Celălalt, a cărui cauză nu este mai puțin legitimă decât propria ta cauză.
Această idee revine frecvent în gândirea lui Carl Schmitt: ideologiile moderne care pretind că dețin un adevăr universal și care, din acest motiv, privesc dușmanul ca absolut, ca o „non-valoare absolută”, conduc la genociduri. Toate sunt, de altfel, inspirate de monoteism: creștin, și el pacifist și prozelit. C. Schmitt susține, pe bună dreptate, concepția europeană clasică, care valida existența dușmanului și admitea legitimitatea războiului — nu pentru apărarea unei cauze „drepte”, ci ca o necesitate eternă a raporturilor umane — ceea ce provoca mai puține războaie și implica un respect al adversarului, văzut ca hostis și nu ca inimicus.
Succesorii lui C. Schmitt, precizând și prelungind gândirea sa, au formulat, împreună cu Rüdiger Altmann, noțiunea de Ernstfall (caz de urgență), care constituie un alt criteriu fundamental al politicului. Suveranitatea politică sau credibilitatea unei noi instanțe politice se bazează pe capacitatea lor de a face față și de a rezolva situațiile de urgență. Ideologiile politice dominante, impregnate de hedonism și orientate spre securitate, tind să ignore urgența, lovitura sorții, imprevizibilul. Politicul demn de acest nume — iar această idee spulberă categoriile ideologice și abstracte de „dreapta” și „stânga” — este acela care răspunde, chiar și în mod discret, provocării situației de urgență, scoate colectivitatea din impasul neașteptat sau din furtună și, prin aceasta, permite mobilizarea totală a poporului și intensificarea valorilor sale. Concepțiile liberale despre politic văd în Ernstfall doar excepția, iar în „normalitatea juridică” regula. Această viziune, inspirată de filosofia teleologică a istoriei a lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, corespunde dominației burgheziei, care pune securitatea înaintea dinamismului istoric și a destinului poporului. După C. Schmitt, dimpotrivă, funcția suveranului constă în capacitatea de a decide asupra stării de excepție, care nu este deloc o anomalie, ci o eventualitate permanentă. Acest aspect al gândirii sale reflectă influențele sale în principal franceze și spaniole (Louis de Bonald, Juan Donoso Cortés, Jean Bodin, Joseph de Maistre etc.) și permite situarea lui, alături de Niccolò Machiavelli, în tradiția marii școli latine de științe politice.
În Legalität und Legitimität (1932), C. Schmitt, ca discipol al lui Thomas Hobbes, invită să considerăm că legitimitatea primează asupra noțiunii abstracte de legalitate. Este legitimă acea putere care poate proteja prin forță colectivitatea pe care o are în grijă. Concepția idealistă și „juridicistă” a legalității, deplânge C. Schmitt, a permis, de exemplu, accesul la putere al lui Adolf Hitler. Legalismul duce la renunțarea la putere, ceea ce C. Schmitt numește „politica non-politicului” (Politik des Unpolitischen), adică acea atitudine care nu își asumă responsabilități și nu formulează opțiuni privind destinul colectiv. „Cel care nu posedă puterea de a proteja pe cineva, scrie C. Schmitt în La Notion de politique, nu are nici dreptul de a cere ascultare. Și invers, cel care caută și acceptă puterea nu are dreptul de a refuza ascultarea”.
Această dialectică a puterii și a obedienței este respinsă de adepții dualismului social, care opun în mod arbitrar societatea și funcția suverană, imaginându-și — contrar oricărei experiențe — că exploatarea și dominația sunt efecte politice ale „puterii”, deși ele țin mult mai frecvent de feudalitățile economice.
C. Schmitt elaborează astfel o critică a statului dualist din secolul al XIX-lea, întemeiat pe concepțiile lui John Locke și Montesquieu, care urmăreau separarea între sfera statului și sfera privată. În realitate, tehnocrațiile moderne, provenite istoric din instituțiile reprezentativității parlamentare, cunosc interferențe și opoziții între privat și public, așa cum a arătat Jürgen Habermas. O asemenea situație destabilizează individul și slăbește statul. Această slăbiciune a democrațiilor a permis, potrivit lui Carl Schmitt, instaurarea regimurilor cu partid unic, după cum explică în Staat, Bewegung, Volk. Acest tip de regim constituie revoluția instituțională a secolului XX; de fapt, este astăzi cel mai răspândit în lume. Doar Europa Occidentală și America de Nord au păstrat structura pluralistă a democrației tradiționale, menținută însă ca o ficțiune, deoarece adevărata putere este de natură economică și tehnică. Statul cu partid unic încearcă să reconstituie unitatea politică a națiunii, printr-o structură triplă: statul propriu-zis reunește funcționarii și armata; poporul nu este o simplă populație statistică, ci o entitate politizată și puternic organizată în instituții intermediare; partidul pune acest ansamblu în mișcare (Bewegung) și constituie o punte de comunicare între stat și popor.
C. Schmitt, care pune pe același plan nazismul, stalinismul, teocrațiile și totalitarismele „umanitare”, nu validează, desigur, regimurile de partid unic. El nu susține un „regim” anume. Ceea ce cere este, în spiritul vechii tradiții realiste latine moștenite de la Roma, un executiv puternic și legitim, care să nu „ideologizeze” dușmanul și să poată, în situații reale, să recurgă la forță, fiind capabil să facă din stat „auto-organizarea societății”.
Războiul devine astfel obiect de studiu pentru politolog. Spirit universal, C. Schmitt se interesează de geopolitică drept prelungire naturală a politicii. Politica adevărată, „marea politică”, este pentru el politica externă, care își găsește culminația în diplomație. În Der Nomos der Erde (1951), el arată că statul corespunde concepției europene despre politică încă din secolul al XVI-lea. Însă Europa a intrat în declin: statul birocratic se depolitizează și nu mai permite menținerea în istorie a popoarelor europene; jus publicum europaeum, care reglementa relațiile interstatale, este în declin, fiind înlocuit de ideologii mondialiste și pacifiste incapabile să fundamenteze un drept internațional eficient. Ideologia drepturilor omului și umanitarismul afișat al instituțiilor internaționale pregătesc paradoxal o lume în care forța prevalează asupra dreptului. Dimpotrivă, o concepție realistă a relațiilor interstatale, care admite și reglementează conflictul și recunoaște legitimitatea voințelor de putere, tinde să civilizeze relațiile dintre națiuni.
C. Schmitt este, alături de Mao Zedong, unul dintre cei mai importanți teoreticieni moderni ai războiului revoluționar și ai figurii enigmatice a partizanului, care, în această epocă de depolitizare a statelor, își asumă din nou politicul, își desemnează „ilegal” dușmanii și estompează distincția dintre război și pace.
Un asemenea „fals pacifism” este propriu unei lumi în care instanțele politice și suveranitățile independente dispar în fața unei civilizații mondiale mai alienante decât toate tiraniile. C. Schmitt, care a influențat redactorii constituției celei de-a A Cincea Republici Franceze — cea mai inteligentă, cea mai politică și cea mai puțin inspirată de idealismul Luminilor dintre constituțiile Franței — ne transmite următorul mesaj: Libertatea, Umanitatea, Pacea nu sunt decât himere care pregătesc opresiuni invizibile. Contează doar libertățile concrete, cele ale popoarelor sau ale indivizilor: ele nu pot fi garantate decât prin forța legitimă a unei instanțe politice care se constituie în regulă și întemeiază dreptul.
