TREI EUROPENISME
Pe fondul dezinformării și al inculturii politice și juridice, românii s-au împărțit în „pro-europeni” și „suveraniști” fără a se fi obosit să definească acești termeni și fără a fi socotit necesar a le înțelege sensul. În mod spontan, s-a acreditat ideea că cei care nu sunt „pro-europeni” nu pot fi decât „anti-europeni”. Așadar, cei care își zic „suveraniști” ar fi „anti-europeni”. Or, dacă nu ești cu Europa, cu cine poți fi? Evident, cu Rusia, căci ea este vecinul cel mai apropiat al „României europene” și „adversarul ereditar” al Occidentului, care include și Europa. Un „Occident democrat” aflat în luptă cu „Rusia comunistă” (căci fiind urmașa URSS, Rusia nu poate fi decât comunistă), aliata „Chinei comuniste”…Și tot așa…
Nu contează că democrația euro-atlantică a deviat spre oligarhie, nici că Rusia și China au adoptat de mult sistemul economic capitalist, cu consecința că această opțiune a determinat, în special în cazul capitalismului de stat chinez, înlocuirea unui regim politic autoritar cu unul aristocratic pe linia tradițiilor mandarine precomuniste. Pe când corporatismul a distrus democrația în spațiul occidental, glorificarea ei ipocrită în discursul public păstrând-o doar în forma imposturii, ea rămâne să mai funcționeze tocmai în Rusia, în forma sa iliberală (așa zisa „democrație suverană).
Nu despre modul de organizare a societăților rusă și chineză este, însă, vorba aici, ci despre ce înseamnă a fi „pro-european”; adică ce este „europenismul”? Fără a fi dat răspuns la această întrebare, mulți oameni serioși, cu multă carte, cu experiență de viață și cu statut social respectabil au „ales” eticheta europenistă cu convingerea că lupta politică în România se dă între „pro-europeni” și „anti-europeni”, între a fi cu Europa sau a fi împotriva Europei, între Occident și Orient (ambele imaginare), între integrarea europeană și vasalitatea rusească.
În realitate, războiul europenismului se poartă exclusiv pe teren european, între europenismul imperial sau suprastatal, europenismul federal / „comunitar” sau transnațional și europenismul inter-național sau inter-guvernamental. Ultimele două sunt suveraniste sau, în orice caz, compatibile cu suveranismul. Dacă aceste distincții ar fi fost cunoscute, mulți și-ar fi dat votul suveraniștilor (fie ei, în România, și numai „suveraniști surogat”).
- Europenismul imperial este un globalism neo-marxist regional. El își are originea îndepărtată atât în imperialismul revoluționar francez, care din lozinca „libertate, egalitate, fraternitate” a decis să păstreze doar termenul mijlociu („egalitatea” a fost totdeauna valoarea fundamentală a stângii, care la extremă a devenit „egalitarism” și a negat „libertatea”), cât și în extremismul socialismului naționalist german, care a imaginat un Reich paneuropean „prietenos” unde accesul la bunăstare a națiunilor negermane era condiționat de respectul pentru disciplina muncii germană și de acceptarea exigențelor agendei geopolitice germane.
La finele celui de al Doilea Război Mondial, nici unul dintre aceste două proiecte (napoleonian și național-socialist) nu a avut condițiile necesare spre fi aplicat. În locul lor, sub presiunea SUA, care avea nevoie de reconcilierea franco-germană pentru ca, bazându-se pe ea, să lupte cu cea de a doua superputere globală (nucleară) în ordinea mondială bipolară, rivalul strategic sovietic, URSS, „părinții fondatori” ai ordinii (con)federale europene postbelice, au lansat „proiectul european”. Acesta era conceput să ducă la apariția unei uniuni de state și cetățeni, diferiți și egali, liberi și solidari, în care competiția dintre națiuni, generatoare de războaie, dispărea, făcând locul, ca garanție a păcii în Europa (occidentală), exploatării comune a resurselor naționale, precum și atingerii unor niveluri egale de bunăstare. Faptul implica înlocuirea ambiției vizând o Europă franceză sau o Europă germană, cu afirmarea Franței europene și a Germaniei europene ca motor în doi cilindri ai unei Europe unite – mai întâi o Europă-piață și, cu timpul, o Europă-putere (adică o Europă politică cu un nivel de integrare impus de necesitățile comune ale membrilor). O atare viziune a durat pe toată perioada Războiului Rece, respectiv până în anii 1990.
După terminarea Războiului Rece, odată cu dispariția sistemului mondial bipolar și afirmarea trecătoare a ordinii mondiale unipolare, cu dezmembrarea URSS și emergența unor noi puteri capabile și doritoare să își asume rolul de actori globali într-o ordine mondială multipolară, Franța (prima putere militară continentală a UE) și Germania (prima putere economică a UE), în condițiile redeșteptării instinctelor lor imperiale, au revenit, nedeclarat dar evident, la proiectul Europei franceze, respectiv al Europei germane, eventual într-o formulă mixtă franco-germană.
Prima regulă a unei „UE imperiale” este aceea că statele membre își cedează suveranitatea și nu doar delegă exercițiul ei instituțiilor europene. Ca orice cesiune și aceasta este, în principiu, irevocabilă. Faptul că actualele tratate constitutive ale UE permit statelor membre să se retragă din uniune, nu pare acestor „pro-europeni” un obstacol de netrecut. Până la o viitoare modificare a tratatelor, părăsirea uniunii va fi făcută ca și imposibilă prin mărirea artificială a costurilor acesteia pentru statele atrase de „exit”, precum și prin confiscarea puterii la periferia uniunii de către forțele politice auto-intitulate „pro-europene”, cu sprijinul centrului și, desigur, prin metode nedemocrate.
A doua regulă imperială privește construcția unei „UE cu mai multe viteze”. Este vorba despre un nucleu dur, desigur franco-german, în jurul căruia se învârt mai multe categorii de sateliți pe orbite mai apropiate sau mai depărtate de centru. Pe prima orbită se vor găsi, într-o primă etapă, statele care au adoptat moneda euro, toate celelalte fiind obligate să o facă până la urmă. Acestea vor participa la dezbaterea deciziilor politice ale centrului, având posibilitatea de a le amenda printr-un vot majoritar, în evaluarea căruia unele voturi vor avea o greutate politică mai mare decât a altora (sic!). Pe a doua orbită vor gravita statele membre cărora li se va recunoaște dreptul de a fi consultate cu privire la deciziile politice al centrului, fără a le putea, însă, modifica prin efectul voinței lor proprii. În fine, pe a treia orbită vor fi plasate statele cvasi-membre obligate să aplice deciziile politice ale centrului, chiar și atunci când nu au fost consultate în privința lor, cu mențiunea că, teoretic, ele vor fi avut posibilitatea de a-și rezerva o relativă autonomie strategică în exercițiul unor anumite atribute ale suveranității (tot mai reduse, odată cu trecerea timpului). Toți aceștia vor constitui (deja constituie) „Comunitatea politică europeană” (formulă inventată de Președintele Emmanuel Macron), centrul împreună cu statele de pe primele două orbite urmând să fie UE propriu-zisă. Această structură imperială nu este cu totul actuală încă, dar cunoscând cam ceea ce au „pro-europenii” imperialiști pe masa de lucru se poate anticipa că acesta este planul lor.
Germania a dorit totdeauna un imperiu european puternic cu instituții slabe pe care ea să le poată domina în voie. Asta mai înseamnă că statele europene ar trebui să cedeze uniunii practic întreaga lor suveranitate, dar administrarea concretă a afacerilor uniunii ar avea loc în condițiile unei formule descentralizate obținute consecutiv faptului că statele naționale existente ar transfera o parte din puterile lor către centrul imperial și o altă parte către unitățile teritoriale locale.
Modelul imperial francez are în vedere o Europă slabă cu instituții puternice, care, pe de o parte, să preia de pe umerii Franței povara administrării afacerilor statelor membre, iar pe de altă parte, să fie pârghia eficientă prin care interesele strategice franceze să se impună acestora. Într-o asemenea abordare, uniunea ar urma să își însușească mai puține atribute suverane, dar să le exercite pe acestea în chip super centralizat, fără riscul vreunei opoziții la nivel național sau local.
În toate aceste cazuri, prin Statele Unite ale Europei s-ar înțelege o organizare politică similară celei a Statelor Unite ale Americii, funcționând ca un creuzet în care identitatea culturală a națiunilor europene să se topească. Astfel actualele state naționale, odată lipsite de profil național distinct, ar urma să se amestece într-un tot amorf sub aspect cultural, ele rămânând simple unități teritoriale ale suprastatului imperial, fără interese și agende strategice, care ar avea cu centrul aceleași raporturi pe care acum le au cu administratorii subunităților lor teritoriale în cadrul descentralizării administrative naționale.
Așadar, europenismul imperial (suprastatal) are ca ultim țel dispariția statelor-națiune într-un imperiu care promite supușilor săi de la periferie, altădată cetățeni ai unor națiuni suverane, în schimbul rentei imperiale plătite de ei din exploatarea resurselor naționale, accesul la nivelul de viață al locuitorilor centrului / nucleului dur; orice descentralizare administrativă în cadrul uniunii imperiale va rezerva centrului monopolul geopoliticii (adică al politicii externe, de securitate și apărare). Acest europenism radical care neagă existența statelor națiune chemate să îl pună în practică (printr-o politică, evident, sinucigașă) nu poate fi calificat decât ca extremist. Deci, nu așa zișii „suveraniști” sunt extremiștii, ci adversarii lor politici adepți ai europenismului imperial / suprastatal.
Fiind vorba despre desființarea națiunilor în favoarea constituirii unei entități politice suprastatele, prin chiar modul ei de naștere și concepția de funcționare nu doar nedemocrată, ci antidemocrată, europenismul imperial are nevoie să recurgă la doctrina globalismului progresist neo-marxist / soroșist care urmărește aceleași scopuri la nivel universal. Iată de ce, acest europenism este o specie a globalismului neo-marxist. Lui i se opun atât europenismul federal / transnațional cât și cel inter-național / inter-guvernamental.
- Europenismul inter-național face din UE o organizație interguvernamentală având ca scop și competență construcția unei piețe libere pe care bunurile, serviciile, capitalurile și cetățenii europeni să se miște libere. Ambiția acestui europenism este o „Europă-piață” ale cărei instituții ar avea misiunea de a face ca libertatea concurenței să se exprime în condițiile în care se respectă și loialitatea concurenței. Pe piața unică europeană, de pe care barierele vamale (așa zis tarifare) și cele de altă natură decât taxele vamale (așa zis netarifare) sunt eliminate, concurența trebuie să fie liberă dar, în același timp, loială.
În acest sens, de-a lungul istoriei primelor forme de integrare europeană, s-a și dezvoltat o întreagă jurisprudență națională și europeană care a definit, pornind de la cazuri concrete, ce se înțelege prin loialitatea concurenței. Pornind de la ea sau în lumina ei statele membre au intrat într-un proces de uniformizare și armonizare a normelor de drept național pertinente, fără ca să se ajungă la „unificarea” dreptului la nivel european; adică la un drept al UE adoptat de un legislativ paneuropean cu norme obligatorii pentru statele membre.
Acest tip de europenism a fost agreat în special de Marea Britanie. Cel puțin până în punctul în care i s-a cerut să nu pervertească loialitatea concurenței la nivel european, atât direct, prin subvențiile de stat acordate societăților comerciale britanice, cât și indirect, prin politici fiscale de natură a mări avantajele competitive ale agenților economici britanici, precum și să contribuie la formarea unui buget european din care să se aloce fonduri pentru susținerea dezvoltării economice a membrilor mai săraci, în așa fel încât să se evite tentația revenirii la războaiele comerciale și totodată să se ofere marilor exportatori șansa de a avea cât mai mulți cumpărători solvabili.
Pe când mai avea o industrie competitivă și nu se temea de concurența producătorilor din statele europene mai puțin industrializate, Marea Britanie și alte puteri europene în aceeași situație, se dădeau în vânt după o piață liberă cât mai extinsă, în condițiile în care puteau decide absolut suveran cu privire la politicile economice interne, la care se adăuga și avantajul drepturilor de monopol asupra progresului tehnologic. Mai târziu, când economia britanică a început să gâfâie, fondurile europene de solidaritate au devenit o atracție, uitată, însă, de îndată ce accesul la ele a implicat respectarea reglementărilor europene, iar legislativul european a început să adopte norme obligatorii și pentru curțile de judecată ale Regatului Unit. Neputând reduce UE la o simplă piață (mai ales o piață financiară cu „capitala” în City-ul londonez, pe care firmele britanice să se poată împrumuta în condiții favorabile), s-a preferat Brexitul.
Cu alte cuvinte: ori europenism inter-guvernamental ori Brexit. O Europă-putere, adică o entitate politică pan-europeană, realizată prin asocierea statelor europene (naționale și suverane), nu a plăcut niciodată Marii Britanii care și-a dezvoltat tăria în baza unei mentalități insulare, ca actor maritim preocupat să dezbine permanent puterile continentale pentru a le domina. Cu atât mai puțin ar fi putut să placă Londrei o Europă-putere ghidată de ideea europenismului imperial. O confederație continentală europeană era deja foarte rea; un imperiu continental european era inadmisibil.
În același fel a privit UE și aliatul strategic al Regatului Unit, SUA. O Europă-piață, dependentă de umbrela de securitate americană și capabilă să susțină economia americană prin importuri de produse americane și credite convenabile, da! O Europă-putere care să rivalizeze cu puterea americană și să adopte o altă agendă strategică decât cea americană, nu!
Pentru școlile europene de gândire, experiența Brexitului este utilă întrucât arată degringolada Regatului Unit după părăsirea UE (bună sau rea, cum o fi fiind uniunea). Decuplarea de piața europeană creează probleme mari unei economii cu o industrie tot mai firavă și, totodată, în nevoia acută de a se susține prin creșterea consumului extern. Transferul centrului financiar european de la Londra la Frankfurt a reprezentat o altă lovitură adusă economiei britanice, ale cărei efecte distructive nu au putut fi compensate încă. Mai presus de toate, tensiunile interne de tip constituțional consecutive plecării Regatului Unit din spațiul politic european, au pus sub semnul întrebării însăși unitatea acestuia, Scoția și Irlanda reafirmându-și dorința de a se autodetermina internațional prin secesiune.
Aceasta a determinat guvernele britanice post Brexit și în special guvernul Starmer să treacă la o așa zisă „resetare” a relațiilor cu UE; în fapt cedări parțiale dar dureroase de suveranitate ori cel puțin limitări ale caracterului absolut al suveranității. Susținerea aberantă a războiului din Ucraina, în concordanță cu abordarea soroșistă / neo-marxistă franceză și germană, dincolo de tradiția rusofobiei engleze datând încă din secolul al XIX-lea, este expresia interesului presant al Londrei de a se reconcilia cu Parisul și Berlinul, prin intermediul Bruxellesului, și a reveni cumva în UE prin efectul unui nou război al Crimeii, fie el încheiat și printr-o cvasi remiză. Această strategie a disperării concepută în sistem bielă-manivelă, adică război cu Rusia și reconciliere cu UE ca un cuplu de forțe menit să scoată Regatul din înțepenirea complexului de crize interne în care un șir de guverne inepte l-au adus, a pus deja pe jeratic opinia publică britanică, iar cazanul revoltei sociale a început să dea în clocot.
Revenind la europenismul-interguvernamental trebuie spus că, sub aspectul statutului juridic, acesta dorește ca UE să fie o simplă organizație internațională (precum ONU, OSCE sau Consiliul Europei) în care guvernele se întâlnesc pentru a-și coordona politicile și a-și rezolva eventualele probleme prin negocieri multilaterale, fiecare urmărind să își maximizeze câștigurile și să aplice (sau nu) cele convenite pe cont propriu. Aceasta spre deosebire de europenismul imperial și cel federal, pentru care UE este o entitate politică unitară supra-statală, respectiv trans-statală, cu personalitate juridică distinctă, aptă să îi reprezinte pe membri în relațiile cu terții și să proiecteze politici comune pentru toți.
Diferența între europenismul imperial și cel federal constă în împrejurarea că în cazul celui dintâi adoptarea politicilor comune se decide de către „nucleul dur”, adică de hegemonii uniunii, conform regulilor oligarhice, iar în cazul celui din urmă decizia se ia democratic de către instituții comunitare constituite și controlate de statele membre, în cadrul unor raporturi de putere precis definite între entitățile federate, care își păstrează suveranitatea, și entitatea federală, căreia i se delegă exercițiul unor atribute ale suveranității membrilor, în așa fel încât interesele națiunilor constitutive ale uniunii, definite de ele însele, să fie protejate și satisfăcute.
Practica a dovedit că Europa-piață nu poate funcționa numai cu intervenția politică necesară pentru garantarea caracterului loial al concurenței. Legătura între schimburile comerciale și politica economică națională nu poate fi nici ruptă nici ignorată. De aceea, instituțiile europene care reglementează piața trebuie să aibă și un drept de supraveghere a proiectelor vizând dezvoltarea economică a statelor membre. Acestea depind de conceperea politicii fiscale, bugetare, monetare și de credit la nivel național. Modul în care ele sunt construite influențează direct schimbul de valori și mersul concurenței pe piața unică europeană. De armonizarea politicilor menționate depinde coeziunea economică la nivelul uniunii, reprezentată, în acest caz, de ansamblul statelor membre. Refuzul unei asemenea armonizări în folosul promovării separate a unora dintre interesele membrilor, duce, în cele din urmă, la distrugerea pieței unice, și de acolo, înapoi la războaiele monetare, cele vamale, cele comerciale și … cele militare.
În plus, dacă barierele vamale și nevamale între țările membre ale UE au dispărut pentru a se crea o piață internă unică, ele continuă a fi folosite pe piața externă pentru a-i proteja pe producătorii europeni. O piață unică solicită o protecție unitară, astfel încât competența negocierii tratatelor de comerț internațional în numele membrilor UE, trebuie și a trebuit transferată uniunii. Este evident că statele europene pot negocia mai bine împreună, decât separat, acorduri comerciale cu diverși parteneri terți (precum SUA, China, Brazilia, India, Rusia etc), dar mandatarea uniunii cu dreptul de a încheia tratate de comerț internațional este un alt pas către Europa politică, ceea ce euroscepticii susținători ai unei UE interguvernamentale nu pot accepta.
Negreșit, succesul în plan economic al Europei-piață nu poate fi durabil dacă nu se regăsește și în … farfuria cetățeanului, în nivelul securității sociale. Aceasta reclamă, deci, și o „Europă socială”, capabilă să asocieze coeziunea economică a UE cu coeziunea socială. În acest scop, din nou, se pune problema comunitarizării politicilor fiscală și bugetară. Nu poți asigura un nivel egal de protecție și asistență socială în toate statele europene (membre ale UE) fără ca politicile fiscale și bugetare să fie corelate și uniformizate, și asta este aproape imposibil de realizat prin negocieri interguvernamentale. Or, în lipsa unei atari uniformizări, sub presiune populară, se ajunge la renaționalizarea politicilor economice și comerciale și astfel ne întoarcem la concursul dintre națiuni; ceea ce înseamnă renunțarea la orice proiect european comun și revenirea în Europa războaielor fratricide.
În fine, complexitatea raporturilor intra-europene (cele dintre subiectele pieței unice și cele conexe acestora) disciplinate prin reglementări inevitabil transnaționale, cere intervenția unor instituții paneuropene dotate cu puterea și învestite cu sarcina de a aplica legea tuturor, indiferent de originea lor națională, în timp ce, promovarea și apărarea intereselor națiunilor membre în afara UE reclamă o politică externă europeană comună, al cărei ultim recurs nu poate fi altul decât politica militară / de apărare comună. Comunizarea acestor politici (mai exact spus, federalizarea lor) conferă putere politică UE, dar o și transformă dintr-o entitate economică plurinațională într-o entitate politică transnațională.
Or, partizanii europenismului inter-național / inter-guvernamental nu acceptă, în numele suveranismului, respectiv din perspectiva caracterului absolut și exclusiv al suveranității, o Europă putere care să intre în competiție cu puterile statelor naționale membre. Aceștia nu fac distincție între cedarea suveranității și delegarea exercițiului suveranității, nici între europenismul imperial care implică o construcție politică unitară și centralizată cu o compoziție internă amorfă, și europenismul federal care se referă la o entitate politică unitară descentralizată, funcționând ca o democrație transnațională (potrivit euroscepticilor, imposibil de creat), cu o structură internă complexă în cadrul căreia părțile componente, în funcție de convenția lor, își pot păstra suveranitatea și chiar o pot exercita direct în diferite situații și diferite modalități.
Pentru a evita apariția unei Europe politice, considerate a fi un supra-stat, europeniștii inter-guvernamentaliști, cunoscuți și sub numele de eurosceptici, insistă în aplicarea a cel puțin două reguli și anume: i. ca instituțiile UE să se constituie exclusiv pe criteriul reprezentativității naționale, astfel încât acestea să fie nu „europene”, ci „plurinaționale”, trimișii lor, ocupanți ai unor locuri rezervate fiecărui stat participant (se face o distincție subtilă între „membru” și „participant”), acționând asemenea părților într-un contract de vânzare-cumpărare, iar nu precum membrii consiliului de administrație al unei societăți comerciale; ii. ca deciziile să se ia cu unanimitate de voturi (așa cum este cutuma în organizațiile internaționale / interguvernamentale). Într-o asemenea uniune, cetățenia europeană este admisă, dar cetățenii europeni au cu UE numai un raport juridic indirect, valorificat exclusiv prin intermediul statului național al fiecăruia.
Campionii acestui europenism sunt Polonia și Ungaria (pe lângă Marea Britanie care a și părăsit UE). Statele baltice înclină în aceeași direcție. Lor li se pot adăuga Danemarca și Suedia, precum și Irlanda, Cehia și Slovacia (aceasta cu o opțiune mai puțin clară). Într-o anumită măsură poate fi inclusă în acest grup și Italia guvernărilor național-populiste recente, care se depărtează astfel de federalismul european susținut de mari personalități italiene, dintre care unii fondatori ai proiectului european, de la Alcide De Gasperi sau Altiero Spinelli, la Romano Prodi, Lamberto Dini sau Giorgio Napolitano.
- Europenismul (con)federal presupune crearea unei uniuni de state și de cetățeni, funcționând ca o federație de state-națiune suverane, respectiv ca democrație transnațională.
Statele membre înzestrează federația cu resursele trebuincioase funcționării sale, fiecare proporțional cu avuția sa. În același timp ele delegă (nu cedează) unor instituții europene (iar nu multi sau pluri naționale), pe care le organizează și le supraveghează în comun, dreptul de a exercita unele dintre atributele aferente suveranității lor (toate aceleași atribute) în așa fel încât să asigure realizarea optimă a intereselor lor naționale comune. Interesele care nu sunt comune rămân a fi gestionate de fiecare stat membru în parte, Uniunea contribuind, după caz, doar la facilitarea armonizării acelor interese, astfel încât ele să nu intre în coliziune. Aceasta este „Europa națiunilor”. Ea este o democrație transnațională care gestionează în comun interese comune spre un profit comun.
Cât privește cetățenii, ei au drepturi în raporturile cu statele lor națiune, dar și în raporturile directe cu uniunea, putând acționa, după caz, pentru valorificarea lor, atât la nivelul autorităților naționale, cât și la cel al autorităților europene. Putem vorbi astfel despre drepturi individuale consolidate și dublu protejate.
Normele adoptate de legislativul federal au statut național (adică aceeași putere cu legile statului în sistemul legislativ al căruia se inserează), sens în care trebuie să respecte regula conformității cu Constituțiile naționale ale tuturor statelor membre. Conformitatea cu Constituțiile naționale este și condiția validității tratatelor constitutive ale UE, precum și a tratatelor de aderare la UE. În cazul contradicțiilor între reglementările legislativului federal și cele ale statelor federate, cele dintâi prevalează întrucât se bucură de o legitimitate sporită: cea izvorâtă din tratatele constitutive ale UE, ratificate de parlamentele naționale, și cea care își are sursa în legea fundamentală a fiecărui stat națiune membru, Constituția. Un asemenea mecanism garantează respectul pentru identitatea națională a fiecărui stat, sintetizată în expresie juridică de Constituție și circumscrisă de interesele vitale ale acestuia.
Europenismul federal acordă UE personalitate juridică, fără a răpi calitatea de subiect de drept internațional statelor federate. Raportul de putere între statele federate și structura federală se poate defini în orice fel, dar în orice caz el nu urmează modelul Statelor Unite ale Americii, din rațiuni obiective.
UE ar putea funcționa ca o federație asimetrică în care deciziile strategice luate la nivel unional pot prevala asupra celor ale statelor membre sau ca o federație simetrică în care statele membre, având puteri egale cu uniunea pot oricând bloca deciziile acesteia.
În prezent, obiectivele strategice ale UE sunt stabilite de Consiliul European, format din șefii de state (în cazul republicilor prezidențiale sau semiprezidențiale) și guverne (în cazul republicilor parlamentare și al monarhiilor constituționale) ale membrilor uniunii, iar atribuțiile suverane referitoare la politica externă, de securitate și apărare au rămas a fi exercitate la nivelul statelor membre, ele nefiind delegate sau transferate la nivel transnațional. Spre deosebire de situația Imperiului Austro-Ungar care dispunea de o politică externă și de apărare unitară, UE nu are o politică europeană externă sau de apărare comună. Tot ce pot face instituțiile europene (dacă nu doresc să încalce tratatele constitutive, cum se întâmplă în prezent) este să depună eforturi pentru a facilita armonizarea și sinergia politicilor externe, de securitate sau de apărare rămase în sfera suveranității naționale.
Europenismul federal presupune și trecerea de la regula unanimității în procedura de luare a deciziilor, caracteristică organizațiilor internaționale și metodei interguvernamentale de gestionare a intereselor comune, la cea a votului cu majoritate calificată sau supercalificată. Unanimitatea, din punct de vedere juridic, se transformă lesne într-un drept de veto acordat fiecărui membru, cu mențiunea că inegalitatea politică și economică a membrilor creează la îndemâna statelor mai dezvoltate mijloace de presiune care îi împiedică pe cei mai slabi să recurgă prea des la respectivul drept.
Dezavantajul sistemic al recurgerii la veto este acela că dacă astfel poate fi împiedicată luarea unei decizii nefericite, cel puțin din punctul de vedere al statului care se opune, blocajul nu rezolvă problema în discuție. În schimb, votul cu majoritate calificată (două treimi din membri) sau supercalificată (trei pătrimi sau patru cincimi din membri), realizează, statistic și probabilistic, echilibrul între minoritățile care blochează și majoritățile care decid, iar în cazul votului cu dublă majoritate (un anumit procent din numărul de membri cumulat cu un anumit procent din populație) evită atât un dictat din partea statelor mari, cât și unul din partea statelor mici, împingându-le pe toate la negocieri și compromisuri.
Adițional, europenismul federal admite așa numita procedură de opt out (opțiunea rămânerii în afară) în baza căreia statele în dezacord strategic cu o anumită decizie pot opta în mod legitim să nu o aplice sau să nu li se aplice, în pandant cu procedura cooperării consolidate folosită de statele care într-un anumit domeniu preferă o integrare mai profundă să o adopte fără a le implica pe celelalte. Dacă statele membre suverane nu sunt satisfăcute de aceste modalități și garanții ele pot părăsi uniunea fără explicații, retrăgând delegarea exercițiului de competențe suverane acordată instituțiilor transnaționale europene și recuperând plenitudinea exercițiului suveranității lor (niciodată cedată, niciodată pierdută).
Toate aceste proceduri, sofisticate și de aceea complicate la prima vedere, se pot acomoda cu exigențele suveranismului euro-pozitiv despre care vom vorbi puțin mai încolo. Câtă vreme suveranitatea nu se pierde, ci numai se exercită într-o modalitate neconvențională pentru a consolida statul național și siguranța lui prin performanțe superioare obținute în solidaritate (materializată în mobilizarea și împărțirea fondurilor structurale) și prin înlăturarea concursului între națiuni, suveranismul și federalismul european se împacă și se sprijină reciproc.
Europenismul federal, lăsând suveranitatea statelor națiune membre, în expresie fie nudă fie efectivă, a determinat introducerea în tratatele constitutive a unor orientări politice care au devenit astfel obligații juridice pentru instituțiile comune europene. Cele mai importante coordonate politice obligatoriu de respectat în funcționarea UE ar fi astfel: i. realizarea coeziunii economice, sociale și teritoriale ale uniunii; ii. libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor pe teritoriul uniunii; iii. crearea unui spațiu de securitate, justiție și libertate în cadrul uniunii; iv. asigurarea capacității de angajare a întregii forțe de muncă în cadrul uniunii; v. echiparea uniunii pentru a deveni o uniune economică și monetară; vi. asigurarea păcii mondiale și a protecției drepturilor fundamentale ale omului (Tratatul UE include și o Cartă a drepturilor fundamentale ale cetățeanului european, călcată în picioare azi de către Comisia europeană și de Curtea de Justiție a UE) prin respectarea Cartei ONU și în cadrul ONU, cu luarea în considerare a caracterului indivizibil al securității la nivel global și încurajarea diplomației multilaterale (exact ceea ce nu face actuala UE, deraiată de la scopurile sale politice declarate și de la prevederile tratatelor constitutive europene).
Sub aspectul structurii organizatorice, o uniune de tip (con)federal reunește instituții ale democrației reprezentative alese prin votul direct și universal al cetățenilor (legislativul european) și instituții alese indirect (executivul european), precum și instituții formate pe criteriul competenței (de regulă executivul) cu instituții formate pe criteriul reprezentării naționale (de regulă a doua cameră a legislativului și un for politic de planificare, supervizare și control strategic). Toate acestea sunt agregate într-un sistem de control și echilibrare reciproce. Mecanismul este complex și de aceea se defectează ușor. Dacă este menținut în funcțiune, inclusiv prin vigilența și solidaritatea națiunilor suverane membre, el nu numai că nu le desființează, ci le consolidează garantându-le pacea, bunăstarea, siguranța și demnitatea, securitatea personală (individuală) și socială (colectivă), națională (culturală) și internațională (geostrategică).
De adăugat că o variantă a acestui europenism federal care fundamentează „Europa națiunilor”, este și cel care, sub denumirea „Europa regiunilor”, are în vedere o Uniune politică ale cărei entități componente nu sunt statele-națiune, ci regiunile europene care s-ar bucura de o omogenitate culturală și etnică superioară. Un atare proiect își propune tot desființarea statelor-națiune, dar nu prin topirea lor într-o „Europă imperială”, ci prin întoarcerea lor către regiunile care le-au precedat nașterea și din care s-au format prin procesele de unificare națională.
Dacă „Europa națiunilor” ca uniune a statelor națiune suverane funcționând pe baze federale poate fi privită ca un pas înainte spre desăvârșirea proiectului național, „Europa regiunilor” (dorită de anumite partide regionale din state precum Belgia, Olanda, Spania sau Italia) ne întoarce în epoca premodernă, în timp ce „Europa imperială” ambiționează implementarea unei utopii postmoderne croită pe linia celor care au inspirat toate autoritarismele europene ale secolelor XIX și XX, sfârșind cu cea bolșevică.
Între aceste Europe sau europenisme, la care se adaugă și „Europa piață” cu europenismul ei, se dă o bătălie aprigă cu proiecții și în luptele politice interne din România. Iată de ce nu toți „pro-europenii români” sunt la fel, cei care pretind a fi singurii pro-europeni nu sunt singurii, iar cei care nu aderă la fundamentalismul europenismului imperialist și sunt etichetați ca anti-europeni, pot fi foarte bine, la rândul lor, europeniști fără a înceta o secundă să fie suveraniști.
Europenismul imperial înseamnă prea multă Europă. Europenismul inter-guvernamental înseamnă prea puțină Europă. Ne rămâne doar formula mixtă a europenismului federal care ne duce la Europa națiunilor.
(Va urma)
