S-a încetățenit în România și aiurea, adesea cu rea credință și în scopuri manipulatorii, ideea că suveranismul se opune europenismului, că numai un stat aflat în afara unei entități politice transnaționale europene poate să ia decizii conforme exclusiv intereselor sale, că federalizarea intereselor naționale, adică agregarea lor într-un tot unitar și gestionarea comună a celui mai mic numitor comun al lor anihilează suveranitatea, că interdependența omoară independența, că suveranitatea nu poate fi decât absolută și exclusivă ca drept de a face ce vrei pe parcela de pământ aflată în jurisdicția unei puteri suverane. De aici afirmația că suveranismul este egal cu izolaționismul, că el se opune imboldurilor obiective ale globalizării și că, într-o epocă a interdependențelor naturale care impun cooperarea și solidaritatea, el fomentează separatismul și confruntarea, duse până la formele sale cele mai rele, războinice și genocidare. De aici și etichetarea suveranismului ca formă de extremism și anume extremism de dreapta. O etichetă la îndemâna extremei stângi neo-marxiste (soroșiste), adepta revoluției globaliste, fie ea imperialistă fie corporatistă.
TREI SUVERANISME
- Suveranismul național-populist sau euro-nihilist este cel care poate fi privit ca opusul simetric al globalismului imperial, suprastatal, soroșist. Dacă acesta din urmă, în scopul creării unui guvern sau al unei guvernări mondiale anti-naționale și anti-democrate, are și caracter politic, suveranismul național-populist este, în condițiile realităților lumii de azi, unul cvasi eminamente retoric, discursiv, teoretic, filosofic. La fel de utopic ca și globalismul neo-marxist, acest suveranism nu se manifestă în exercițiul puterii politice, ci numai în lupta electorală pentru cucerirea acesteia. Odată ajuns la guvernare, el adoptă diferite forme de europenism, în măsura în care integrarea europeană avansează nu prin efectul opțiunii imaginative a națiunilor europene, ci sub acțiunea necesității lor de a se consolida și a dura.
Discursul suveranismului național-populist, exprimând convingerea că țara noastră, „cea mai frumoasă și mai bogată din lume”, beneficiind de „un popor harnic, educat, cinstit, înțelept și viteaz”, poate să se descurce singură, progresând exclusiv prin forțe proprii, fără asumarea unor cooperări externe care să o oblige la concesii și compromisuri, caută a atinge coarda emoției populare, a înflăcăra spiritele, ceea ce nu este rău, precum și a dezvolta patriotismul, dragostea de țară, mândria națională și încrederea în propriile forțe, în resursele neamului, ceea ce este chiar foarte bine. Numai că, dacă astfel se ajunge la concluzia autarhiei (a izolării și a autosatisfacerii economice absolute, precum și a independenței totale în raport cu orice convenții internaționale), drumul se blochează de îndată. Numai nebunii mai pot crede în așa ceva. Un guvern care ar adopta și aplica un asemenea program ar face implozie în câteva luni.
O variantă, aparent mai rațională și mai fezabilă, a acestui tip de suveranism este „neutralitatea”. Partizanii neutralității invocă exemplele pozitive ale Austriei, Elveției, Suediei sau Finlandei, printre altele; o neutralitate pe care, cu excepția Elveției, toate au fost obligate să o părăsească, într-o formă sau alta. Înaintea lor, o țară neutră, creată de diplomația lordului Palmerston, a fost Belgia, dar statutul ei de neutralitate a rezistat doar până la izbucnirea Primului Război Mondial. Finlanda și Austria au adoptat neutralitatea nu pentru că ar fi fost autosuficiente, ci pentru că numai așa au putut supraviețui ca state suverane; adică state din universul suveranității cărora a fost exclusă tocmai plenitudinea capacității de a adopta liber politica externă, în primul rând cu privire la formarea de alianțe. Ucraina ar fi putut și ea supraviețui cu păstrarea frontierelor generoase ale Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene dacă ar fi acceptat neutralitatea. Această situație nu este de invidiat.
De adăugat că neutralitatea depinde și de așezarea geografică a statelor. Când încălzirea globală a făcut exploatabile resursele naturale și rutele de transport din regiunea arctică, dezghețul fizic al Oceanului Înghețat de Nord a făcut imposibilă păstrarea neutralității Finlandei și Suediei la frigiderul geostrategic global. „Garanții” occidentali, altminteri obligați, conform ordinii internaționale, să respecte statutul lor de neutralitate, le-au împins în NATO, profitând de blocarea Rusiei pe frontul ucrainean, tot așa cum garanții integrității Ucrainei denuclearizate i-au împins pe ucraineni în războiul devastator cu rușii.
Așadar neutralitatea nu este același lucru cu suveranitatea. Dimpotrivă! De asemenea, adoptarea statutului de neutralitate nu este un act unilateral al statului în cauză, ci presupune un acord multilateral între acesta și alte state care trebuie să accepte, să definească și să supravegheze comportamentul statului neutru în conformitate cu interesele lor și condițiile impuse de ele. Cât timp statele garante consideră că statul garantat se comportă „corect” din punctul de vedere al agendei lor geopolitice și își îndeplinește obligațiile asumate față de ele, acesta este liber să ia deciziile pe care le dorește în mod „suveran”. Dacă măcar unul dintre garanți are o altă opinie, apar probleme. A se vedea cazul Ucrainei, în contextul Memorandumului de la Budapesta din 1994: cum s-a apreciat că nu mai este perfect neutră și trage cu ochiul spre vest, cum s-a trezit cu o palmă peste ceafă venită din est. (Cam la fel a pățit și Belarus, care a reușit totuși să evite, deocamdată, componenta militară a sancțiunii întrucât din punct de vedere geografic se află la o distanță mai mare decât lungimea brațului SUA și UK.)
Nici un stat din lume nu poate trăi astăzi fără cooperare internațională, fără participarea la diferite forme de integrare, fără alianțe și parteneriate. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre un stat de putere mică sau mijlocie, precum România, însingurarea nu este posibilă. Cum ar putea concura România complet liber și exclusiv pe cont propriu cu state europene de talia Germaniei, Franței, Spaniei, Italiei, Marii Britanii sau chiar a Poloniei? Oare în negocierile cu puteri neeuropene, România este mai eficace atunci când o face singură sau atunci când le vorbește ca membru al Uniunii Europene și prin glasul Uniunii a douăzeci și șapte de state?
În orice manual de politică externă și diplomație se poate citi regula potrivit căreia statele, oricât de suverane ar fi, trebuie să evite cu orice preț izolarea internațională. În același timp, criteriul unei bune politici externe este evitarea dominării externe. Cele două reguli pot intra în contradicție. Există riscul ca evitarea izolării prin intrarea în alianțe să conducă la dominarea statului mai slab de către aliații săi mai puternici. Este cazul României de azi. Soluția nu este, însă, refuzul integrării internaționale și al respingerii automate a oricăror formule de federalizare, ci împăcarea federalizării cu independența. Este exact ceea ce suveranismul modern, înțelept și realist, încearcă și trebuie să o facă, oricât de complicat și de riscant ar fi.
- Suveranismul eurosceptic se opune europenismului federal (pe lângă cel imperial, desigur), deci Europei politice sau Europei putere, fără a refuza însă „Europa-piață” sau „Europa interguvernamentală”.
În acest sens, un adevărat „Manifest suveranist” a fost lansat, nu de vreun cetățean european, ci de către unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți sovietici, Vladimir Bukovski (pe care am avut ocazia să îl întâlnesc în calitatea mea de raportor al Consiliului Europei pentru tema „decomunizării Europei”, privită ca o continuare a politicii postbelice referitoare la denazificarea Germaniei). În 2005, pe când Comunitățile europene tocmai se transformau în Uniune europeană, iar Convenția pentru viitorul Europei, după îndelungate dezbateri asupra naturii juridice a uniunii, respinsese tentația refacerii imperiului habsburgic, în favoarea unei uniuni democrate de state națiune și cetățeni, tot mai solidare, funcționând pe baza metodelor federale, acesta a făcut o paralelă între URSS și UE. Critica sa, dincolo de unele aprecieri eronate, anticipa cu exactitate derapajul imperial al UE, pe atunci ascuns privirii celor mai mulți, dar astăzi vizibil cu ochiul liber.
„URSS – spunea Bukovski – era condusă de 15 persoane ne-alese, care se numeau unele pe altele și nu trebuiau să dea socoteală nimănui. Uniunea Europeană este condusă de două duzini de persoane care s-au ales între ele, care se întrunesc cu ușile închise, care nu dau socoteală nimănui.”
Lucrurile nu stau chiar așa. Consiliul european reunește șefii executivelor din statele membre care sunt aleși direct de cetățenii lor (ex. președintele Franței) sau indirect de parlamentele naționale direct alese (ex. primul ministru al Spaniei). Lor li se adaugă Președintele Parlamentului European, parlament ales direct de cetățenii europeni, precum și Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant / Prim Vicepreședinte pentru politica externă (politică neintrată încă în competențele uniunii), toți numiți cu votul Parlamentului European, direct ales. Consiliile UE de ramură sunt formate din membrii guvernelor naționale, aleși de legislativul național și responsabili față de acesta inclusiv pentru prestația lor în instituțiile europene (în practică, din păcate, asta nu prea se întâmplă). Despre Parlamentul European, ales prin vot direct și universal, nu mai este nimic de adăugat. Toate celelalte instituții europene sunt formate sau conduse de persoane numite cu votul Parlamentului european, în cele mai multe cazuri, la propunerea guvernelor naționale.
Nici punerea semnului egalității între Parlamentul European și Sovietul Suprem al URSS nu este corectă. Executivul european (Comisia europeană) nu poate intra în funcție fără votul de încredere al Parlamentului European, iar acesta poate demite Comisia, așa cum s-a și întâmplat (cazul Comisiei Santer). De asemenea, programul Comisiei este supus aprobării Parlamentului. Este drept că Parlamentul European nu are un drept direct la inițiativă legislativă, dar își poate folosi greutatea politică pentru a cere executivului să facă anumite propuneri de legislație și reglementările europene cu putere de lege se adoptă numai cu votul Parlamentului European.
Deficitul democratic al UE în prezent vine nu din modul în care Uniunea este organizată prin tratate, ci din modul în care funcționează în fapt: netransparent, discreționar, fără să răspundă în fața cetățenilor alegători pentru acțiunile sale, fără a respecta ghidajul politic și principiile consacrate în tratatele constitutive ale uniunii. Împrejurarea că Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a refuzat să dea socoteală Parlamentului pentru felul în care a gestionat fondurile europene în administrarea pandemiei Covid 19, fără a fi fost sancționată (mai mult, chiar, i s-a reînnoit mandatul), spune totul despre oligarhizarea UE. Această transformare nu a fost, însă, efectul exclusiv al abuzurilor transnaționale și al abandonării proiectului democrației transnaționale europene în favoarea instaurării unui regim oligarhic paneuropean, ci și, ori chiar mai ales, al crizei democrațiilor naționale.
Euroscepticismul este alimentat și justificat de asemănarea UE cu URSS la care s-a ajuns prin acțiunea complotului între oligarhii naționali și oligarhii supranaționali, cei dintâi căutând refugiu și protecție la nivelul oligarhiei europene. Atunci când parchetul german a început urmărirea Ursulei von der Leyen pentru acte de mare corupție comise în exercițiul funcției de ministru național al apărării, ea a fost rapid propulsată în fruntea Comisiei europene, unde și-a continuat activitatea infracțională susținută de guvernele națiunilor imperiale europene, cu care, fără îndoială, împarte prada. Când Curtea de Justiție a UE a decis că judecătorii naționali trebuie să refuze acordarea drepturilor fundamentale cuvenite cetățenilor statelor lor, potrivit Constituțiilor naționale, dacă respectul respectivelor drepturi ar pune în pericol așa zise „interese financiare ale Uniunii”, de nimeni și de nimic definite, dar cu puternic miros de corupție, nici un șef de stat sau de guvern nu a intervenit pentru a opri o asemenea încălcare nu numai a libertăților cetățenești, dar și a expresiei juridice a identităților naționale. (Poate doar cu excepția premierului maghiar, Viktor Orban.)
Aceasta nu mai este o democrație transnațională și o Europă federală, ci o oligarhie supranațională și o Europă imperială. Europenismul eurosceptic în ea are modelul căruia i se opune și pe care vrea să îl reducă, cu toate riscurile, la o simplă piață comună.
„Există o alternativă la a fi guvernat de aceste două duzini de responsabili autoproclamați la Bruxelles (în realitate nu „autoproclamați”, ci „uzurpatori oligarhizați” – n.n.): se numește independență.” – afirmă Vladimir Bukovski. Dacă luăm cuvântul „independență” ca revenire la o separare absolută între națiuni aflate în competiție, el duce spre războaie, ca acelea care au mai fost și care s-au terminat cu pierderea independenței unora în favoarea altora sau cu un dezastru generalizat care a făcut ca o federalizare inacceptabilă să devină inevitabilă.
Vladimir Bukovski adaugă apoi: „Ni s-a spus că scopul Uniunii Sovietice era crearea unei noi entități istorice – Poporul Sovietic – și că trebuia să ne uităm naționalitățile, tradițiile și obiceiurile. Același lucru se întâmplă și în cazul Uniunii Europene, se pare. Nu vor să fii britanic sau francez, vor să fiți cu toții o nouă entitate istorică: Europenii. Una din marile ambiții ale URSS a fost distrugerea Statului Național. Este exact ceea ce vedem în Europa astăzi. Bruxelles-ul vrea să nimicească statele naționale, pentru ca acestea să înceteze să mai existe.”
Descrierea este perfectă dacă se referă la europenismul imperial. De frica lui, euroscepticii nu vor să accepte nici proiectul unei federații de state-națiune suverane, uitând că organizarea imperială și cea federală se exclud. Polonezii, la care această frică se manifestă uneori paroxistic, au motive să se teamă întrucât, dispărând pentru o vreme din istorie ca urmare a împărțirii lor între habsburgi, nemți și ruși, nu uită experiența Dublei Monarhii, atât de eficientă în crearea unui imperiu în care piața, armata, politica externă, moneda și pașapoartele erau comune (performanțe la care UE nu a ajuns încă), dar complet eșuată din cauza incapacității de a recunoaște pluralismul identităților naționale și de a concilia interesele naționale.
De aici concluzia că singurul europenism de succes va fi cel care va atinge aceeași profunzime a integrării cu vechiul Imperiu Habsburgic fără a lichida, ignora, înlănțui națiunile, ci, dimpotrivă, edificând o Europă politică din cărămizi naționale. „Naționalizarea Europei” nu este soluția. În trecut ea a dus la cele două războaie mondiale și la dubla ocupație, americană și sovietică, a continentului. Nici dispariția forțată a națiunilor nu este răspunsul corect la nevoia de pace și prosperitate a europenilor. Ieșirea din dilema unificare versus fragmentare, solidaritate versus confruntare pare a fi „europenizarea națiunilor”.
„URSS avea Gulagul – continuă Bukovski. Cred că el există și în UE. Un gulag intelectual numit „Corectitudinea Politică”. Când cineva vrea să spună ceva despre subiecte precum rasă sau gen, iar opiniile sale diferă de cele aprobate oficial, va fi ostracizat. Este începutul Gulagului, începutul pierderii libertății voastre.” Cetățenii europeni din România simt acum dureros pe pielea lor opresiunea acestui sistem opresiv care arestează gândirea, simțămintele și expresia, inclusiv pentru a anula istoria și cultura națională, identitatea națională și rațiunea naturii lucrurilor.
Și, fostul dizident rus conchidea: „Pe scurt, aceeași ideologie și aceleași sisteme. UE este vechiul model sovietic servit cu sos occidental. Dar insist: asemenea Uniunii Sovietice, Uniunea Europeană poartă în ea germenii propriei sale pierzanii. Vai, când se va prăbuși, căci se va prăbuși, ea va lăsa în urmă o imensă distrugere și colosale probleme economice și etnice. Vechiul sistem sovietic nu era reformabil. Nici Uniunea Europeană. Nu sunteți obligați să acceptați ceea ce au plănuit pentru voi. La urma urmei, nu v-au întrebat dacă doriți să vă alăturați lor. Eu am trăit în viitorul vostru și acesta nu a funcționat.”
Mesajul este adresat victimelor conștiente de ceea ce li se pregătește și li se întâmplă într-un imperiu paneuropean sau într-o oligarhie suprastatală paneuropeană, ori celor care cu un entuziasm tâmp preaslăvesc o asemenea Europă politică, purtătoare, din chiar ziua conceperii ei, a germenilor eșecului ei istoric. Odată instalată, această Uniune europeană imperială, similară Uniunii Sovietice, nu mai poate, într-adevăr, fi reformată, așa cum nici Uniunea Sovietică nu a putut fi, dar nici dispariția ei nu rezolvă marile probleme ale păcii și prosperității în Europa, așa cum nici demolarea imperiului sovietic nu a făcut să înflorească fericirea popoarelor pe ruinele lui. De aceea, dacă reforma este inutilă și insuficientă, ceea ce trebuie este revoluția. În termeni pașnici, vorbim despre refondarea UE; proces în avangarda căruia trebuie să se găsească și România.
Bukovski nu exclude, însă, asocierea într-o Europă piață, precum aceea în care au dorit să intre și au crezut că intră „pro-europeni” precum polonezii și ungurii, împinși de nevoia de a-și duce mai departe proiectul național prin cooperare economică între state aflate pe o poziție de egalitate juridică, așa numita egalitate suverană.
Iată de ce este greșit ca europenismul euro-sceptic să fie considerat pur și simplu ca fiind antieuropean. El este deopotrivă național și internațional. De aceea, „Manifestul suveranist” al lui Vladimir Bukovski s-ar putea încheia foarte bine cu sloganul „Suveraniști din toate țările uniți-vă!”
- Suveranismul europozitiv (euroconstructiv) este cel care se potrivește cu viziunea suveraniștilor români, în măsura în care ei au ajuns să o definească în mod conștient (mai este de lucru aici), sau cu instinctul național și european al celor pentru care ideea suveranistă nu s-a limpezit încă suficient, rămânând la nivelul emoției, fără a-l fi atins și pe cel al convingerii raționale.
Atunci când s-a decis să adere la (con)federația europeană deja constituită într-un grad relativ avansat și să participe la refondarea UE, chiar înainte de a-i deveni membru, prin efortul creator depus în cadrul Convenției privind viitorul Europei, România a gândit că proiectul său național, inclusiv în partea având ca obiect refacerea integrității sale teritoriale, pierdută la finele celui de al Doilea Război Mondial, și aducerea întregii sale națiuni culturale sub același acoperiș politic, poate avea loc într-o formulă în care statele națiune aparținând marii familii culturale europene și cetățenii lor fac din solidaritatea intereselor și eliminarea concurenței dintre ele temelia unei păci durabile garantate prin coeziunea lor economică, socială și teritorială, prin echilibrul nivelului lor de dezvoltare, precum și prin accesul egal la securitatea personală și socială a cetățenilor, la securitatea națională și internațională a statelor membre. O Românie puternică într-o Europă puternică a fost obiectivul declarat al românilor în anii 1990, când negocierile de aderare au început, cu convingerea că de acum încolo nimeni nu poate fi bun român fără a fi bun european și nu poate fi bun european fără a fi bun român. Toți diferiți și toți egali, toți liberi și toți solidari – acestea au fost principiile fundamentale ale proiectului european la care a aderat România.
Pentru a recupera decalajele de dezvoltare și competitivitate dintre ea și puterile europene occidentale, România avea nevoie de o redistribuire a avuțiilor naționale la nivelul continentului celui mai însângerat de războaie fratricide. Era vorba atât de avuția actuală cât și de mijloacele apte a produce avuție. Acest obiectiv nu se putea atinge fără ca entitatea rezultată din asocierea națiunilor europene și chemată, inițial, să asigure poliția pieței unice, să dețină o putere politică adecvată. Raportat la interesele naționale ale României o simplă Europă-piață era prea puțin. Era nevoie de o Europă putere, care nu avea cum se organiza altfel decât ca Europă politică. Agenții economici români nu se aflau în situația de a intra neprotejați politic pe acea piață și a concura cu omologii lor din alte țări mai dezvoltate și mai puternice.
După cel de al Doilea Război Mondial, URSS și SUA ocupaseră câte o jumătate de Europă, fiecare îndeplinind în zona sa exclusivă o dublă funcție: să oprească orice război între statele aflate sub controlul lor, pe de o parte, și să descurajeze războaiele pe care puteri terțe ar fi dorit să le declanșeze împotriva acestor state, pe de altă parte. În cadrul Pactului de la Varșovia, de pildă, URSS a înghețat conflictele româno-maghiare sau cele polono-cehoslovace și, în același timp, în logica ordinii bipolare, prin echilibrul terorii la nivel global, a garantat securitatea membrilor blocului sovietic împotriva unei agresiuni declanșate de unul dintre membrii blocului american. România a beneficiat de acest sistem, chiar dacă a trebuit să lupte permanent împotriva insistențelor hegemonului sovietic de a-i limita suveranitatea. (Leonid Brejnev formulase doctrina „suveranității limitate”, respinsă de România.)
După sfârșitul ordinii mondiale bipolare, România avea nevoie de același tip de protecție și același tip de garanții, dar în condițiile în care suveranitatea sa nu mai era limitată forțat, ci federalizată consensual – adică asociată cu suveranitățile unor națiuni egale în drepturi, având scopuri comune, circumscrise de valori culturale comune. Uniunile inegalilor impuse anterior de SUA și URSS, trebuiau înlocuite cu o Uniune voluntară de egali (egali din punct de vedere juridic), înzestrată de către membrii săi suverani, cu suficientă putere pentru a face războiul și sărăcia nu doar imposibile, ci și inadmisibile, inutile și indezirabile pentru toți. Securitatea ar fi rezultat nu din „echilibrul terorii”, ci din „echilibrul dezvoltării”, nu din echilibrul puterii militare, ci din echilibrul puterii economice sau echilibrul bunăstării.
Pentru asta se impunea conceperea unei entități politice europene transnaționale fără hegemoni, care să facă egoismele naționale a se exprima în forma solidarității și nevoia de securitate individuală a fi satisfăcută în cadrul securității colective prin mijloacele securității cooperative. Războiul în Europa trebuia evitat prin aducerea națiunilor europene la un grad de putere relativ egal iar dorința sau nevoia de război anihilate prin aducerea respectivelor națiuni la un grad de dezvoltare și bunăstare relativ egale. În termeni matematici așa ceva este imposibil; în termeni politici este posibil cu condiția asocierii suveranităților naționale (sau a unor părți ale lor) sub o unică cupolă politică.
Așa a apărut – de nevoie, iar nu de gust – europenismul (con)federativ, cu mențiunea că cei care ar fi putut constitui Statele Unite ale Europei erau și rămâneau a fi state naționale, a căror suveranitate se păstra intactă, dar parțial se exercita în comun. Pentru a permite gestionarea mulțimii atributelor suverane comune, a fost creat, de către statele fondatoare sau aderente înseși, un sistem de instituții formate prin echilibrarea principiului reprezentării naționale cu cel al capacității administrative. Aceste principii constitutive se reflectau apoi în procedura luării deciziilor. „Interesele europene” erau definite prin cel mai mic numitor comun al intereselor naționale, promovarea celorlalte interese urmând a se face separat, dar în afara concurenței între națiuni. „Identitatea culturală europeană” exprimată juridic prin tratatele constitutive ale entității politice europene, era definită prin cel mai mic numitor comun al Constituțiilor naționale. „Națiunea europeană” rezultantă, spre deosebire de cea americană, era a fi o națiune cosmopolită în cadrul căreia națiunile membre, civice și multiculturale, nu se topeau, nu dispăreau, nu mureau, ci se asociau pentru a se dezvolta, consolida și dura, inclusiv prin soluționarea oarecum automată a problemei minorităților naționale.
Pe linia acestui europenism România a mers de la începutul negocierilor ei de aderare și până în anul 2009, când, odată cu transformarea parteneriatului româno-american în protectorat, potrivit doctrinei „Marelui licurici”, formulată de Președintele Traian Băsescu-Petrov, prin acțiunea aceluiași nefast Președinte, delegarea exercițiului suveranității către instituțiile UE a fost recalificată ca cedare de suveranitate. Culmea este că derapajul UE de la (con)federalism la imperialism a fost precedată de derapajul românesc de la suveranitate la vasalitate. Ieșirea UE din cadrul trasat de tratatele sale constituționale, pentru a deveni o altă Uniune Sovietică, așa cum prevedea Vladimir Bukovski, a avut loc după 2014, cu o creștere vizibilă în intensitate după 2019, în siajul revoluției globalismului neo-marxist declanșată de SUA, cu scopul nedeclarat ca păcii americane să îi urmeze o altă … pace americană.
Suveranismul românesc de azi este mai mult un instinct decât o ideologie și mai mult o stare de spirit decât un partid politic. El este o reacție naturală împotriva transformării UE dintr-o comunitate organizată politic de state națiune suverane (în termeni juridici, con/federație), într-un teritoriu fără identitate culturală, sărăcit cu premeditare și militarizat cu obstinație, guvernat „tehnocratic”, deci nedemocratic și anațional, ca un avanpost al unei revoluții globale neo-marxiste corcită cu un globalism parastatal corporatist, pe frontul de est al războiului cu conservatorismul național al Sudului global. Astfel, forțele politice românești care se proclamă suveraniste nu sunt anti-europene și nici nu neagă fenomenul natural al globalizării. Ele se opun globalismului, deopotrivă imperialist și corporatist, precum și europenismului imperial sau supra-statal, ca ramură europeană a celui dintâi.
În majoritatea lor, suveraniștii români nu aparțin categoriei național-oportuniste sau euro-nihiliste și de aceea nu se plasează, ca mișcare politică de dreapta, la antipodul extremei stângi globalist neo-marxiste / soroșiste, care, pledând pentru dispariția statelor națiune, este, într-adevăr, extremistă. Acești suveraniști nu au în vedere ieșirea României din UE, ci revenirea UE la statul ei de uniune de state națiune suverane și de cetățeni, printr-o refondare revoluționară dacă este nevoie.
Deocamdată ei nu au reușit să prezinte un program clar de reforme (revoluționare) care să pună capăt derapajului UE către o Europă neoimperială și, din câte se pare, nu au nici competența pentru a-l concepe. Ceea ce ar face, probabil, dacă ar ajunge la conducerea statului român, este să schimbe stilul de dialog al acestuia cu actorii globali și cu instituțiile hegemonizate europene, în așa fel interesele lor în România să nu se realizeze pe seama intereselor românești înăuntrul frontierelor naționale, în Europa și în lume.
Așadar, două globalisme, trei europenisme și trei suveranisme aflate în luptă unul cu altul. Nu orice suveranism este antieuropenist și nu orice europenism este globalist. Fiecare este liber să aleagă ce vrea. Înainte de a o face, însă, este bine să știe ce anume alege și între ce anume alege. Pentru că, în principiu, ceea ce a ales asta va avea. Mare grijă, deci, la ceea ce vă doriți, căci s-ar putea să se împlinească și asta nu garantează fericirea!
