Un nou coridor leagă exporturile de gaze, infrastructura nucleară și sistemele militare într-un bloc non-occidental
Parteneriatul Strategic Cuprinzător dintre Rusia și Iran, care a intrat în vigoare în 2025, necesită o analiză atentă. Susținătorii prezintă acordul ca pe o realiniere suverană și un bastion împotriva hegemoniei occidentale. Scepticii avertizează asupra capcanelor ascunse: un cartel energetic deghizat, o subvenție pentru escaladare și o fractură structurală în lanțurile de aprovizionare globale. Niciuna dintre aceste interpretări nu este suficientă în sine. Pactul întruchipează contradicții care vor defini geopolitica următorului deceniu.
Tratatul stabilește un cadru pe 20 de ani care leagă Rusia și Iranul în domeniile energiei, transporturilor, apărării, finanțelor, tehnologiei și diplomației. Ratificarea sa a fost deja aprobată de Duma Rusă. Implementarea prevederilor sale va testa limitele impuse de sancțiuni, neîncredere, capacități interne și presiune externă. Efectele sale se vor resimți în Europa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud și pe întreaga hartă energetică globală.
În centrul alianței, obiectivul este reziliența strategică reciprocă. Rusia caută rute de evacuare din punctele de blocaj occidentale. Iranul dorește tehnologii avansate, garanții de securitate și spațiu de manevră în fața presiunii. Tratatul oficializează cooperarea în domeniul energiei nucleare civile (rolul Rosatom în patru reactoare iraniene, pentru aproximativ 25 de miliarde de dolari), o conductă de gaze prin Azerbaidjan către Iran (potențial 55 de miliarde de m³ anual) și relansarea comerțului prin Coridorul Internațional de Transport Nord-Sud (INSTC) pentru a ocoli rutele maritime occidentale. Această conductă ar fi comparabilă cu fostul Nord Stream. Iranul intenționează, de asemenea, să furnizeze Rusiei 40 de turbine MGT-70, licențiate de Siemens, reducând presiunea asupra centralelor termice rusești supuse sancțiunilor. Măsuri fundamentale, cum ar fi integrarea sistemelor de plată (Mir în Rusia, Shetab în Iran), sunt incluse în acord. Logica spațială este clară: reorientarea comerțului prin Iran, reducerea dependenței de Canalul Suez, Marea Roșie, Bosfor, Marea Mediterană și concentrarea fluxurilor de energie sub o nouă axă.
Dimensiunea energetică este cea mai evidentă. Dacă Rusia poate transporta gaze prin Iran, aceasta obține rute alternative de export, mai puțin vulnerabile la blocade. Iranul devine un nod de tranzit, câștigând atât drepturi de trecere, cât și un avantaj strategic. China, India, Pakistan, Turcia și Irakul se află toate pe traiectorii potențiale. Tratatul facilitează, de asemenea, investițiile rusești în petrolul/gazele și infrastructura iraniene, atenuând constrângerile de capital impuse de sancțiunile occidentale. Pentru Iran, a cărui creștere a producției de gaze a încetinit (2% pe an recent), în timp ce consumul explodează, iar infrastructura se deteriorează, capitalul și tehnologia rusească oferă o oarecare ușurare. Dar Iranul se confruntă cu un deficit cronic de gaze (istoric 90 de milioane m³/zi, ajungând la 300 de milioane iarna). Fără ajutor extern, rețeaua sa electrică se prăbușește, rafinăriile performează sub așteptări, iar industriile rămân inactive. Tratatul oferă o gură de aer parțială.
Cu toate acestea, provocările sunt semnificative. Un raport al Stimson Center avertizează că construcția de conducte, expunerea la sancțiuni, riscurile de transfer de tehnologie, ineficiențele manageriale și dependența excesivă de capitalul rusesc reprezintă pericole majore. Iranul trebuie să își modernizeze instalațiile îmbătrânite, să depășească blocajele de finanțare externă, să corecteze stimulentele deficitare și să gestioneze corupția și birocrația internă. Rusia trebuie să își asume riscul de a investi sub sancțiuni în teren dificil și să aibă încredere în capacitățile Iranului.
Încrederea politică și strategică rămâne fragilă. Serviciile secrete britanice au evidențiat neîncrederea persistentă și au recunoscut că tratatul ar putea să nu aducă progrese majore. Eurasia Review descrie alianța ca fiind „călduță”, menționând concurența energetică dintre Moscova și Teheran, volumele comerciale modeste (în jur de 5 miliarde de dolari) și eșecul implementării acordurilor anterioare. În practică, Rusia a respins o clauză cuprinzătoare de apărare reciprocă. Pactul interzice sprijinirea unui agresor terț, dar nu se angajează la asistență militară directă. Diplomația iraniană a insistat să refuze să fie atrasă în blocuri militare. În timpul recentelor atacuri americane și israeliene asupra siturilor nucleare iraniene, Moscova a condamnat public atacurile, dar nu a oferit niciun răspuns militar. Această discrepanță dezvăluie diferența dintre o alianță retorică și un pact operațional.
Tratatul modifică, de asemenea, dinamica sancțiunilor și a jurisdicțiilor legale. Rusia a respins deja recenta reactivare a sancțiunilor ONU împotriva Iranului (prin intermediul mecanismului snapback) ca fiind ilegală și neobligatorie. Această poziție construiește, în mod efectiv, o legalitate paralelă în care Moscova acționează ca și cum sancțiunile nu o privesc, facilitând astfel eludarea sau nerespectarea acestora. Teheranul amenință, de asemenea, că va refuza inspecțiile sau cooperarea cu AIEA dacă sancțiunile persistă. Având în vedere că două mari puteri ignoră în mod deschis mecanismele de coerciție occidentale, aplicarea regulilor devine asimetrică. Țările care doresc să facă comerț cu una sau cu alta vor fi expuse riscurilor juridice sau diplomatice sau vor trebui să-și compartimenteze relațiile.
Implicațiile regionale sunt profunde. În Caucazul de Sud, conducta va trece probabil prin Azerbaidjan, oferind orașului Baku un rol de centru, dar expunând-o și presiunilor concurente din partea Moscovei, Teheranului și a Occidentului. Interesele armenești ar putea fi afectate. Pakistanul și India ar putea încerca să utilizeze coridorul pentru energie și comerț. INSTC își propune să ocolească Suezul și să scurteze tranzitul Rusia-India cu 40%, oferind o alternativă rutelor maritime dominate de marinele occidentale. Pentru Europa, noile fluxuri de gaze ar putea reduce anumite piețe sau puterea lor de negociere. Pentru Sudul Global, acest nou coridor oferă o potențială diversificare comercială, dar majoritatea statelor nu au capacitatea de a gestiona riscurile geopolitice.
În termeni energetici la nivel global, pactul promovează dedolarizarea. Rusia și Iranul favorizează comerțul bilateral în monede locale și sistemele de plată alternative. Acest lucru ar putea, în cele din urmă, eroda dominația dolarului pe unele piețe energetice, în special în rândul țărilor tolerante la sancțiuni. Tratatul nu are scopul de a răsturna supremația monetară a SUA în sine, dar contribuie la infrastructura fragmentării sistemice.
Trebuie să ne întrebăm dacă tratatul face parte dintr-un plan „întunecat” sau o schimbare rațională de orientare suverană. Arhitectura energetică și de transport construită aici nu este neutră: controlul fluxurilor, blocajelor, dependențelor și stabilirii prețurilor este o forță. Acest lucru poate favoriza escaladarea conflictelor. Rusia folosește deja drone iraniene (Geran/Shahed) în Ucraina; Iranul obține acces la sistemele rusești de apărare aeriană (S-400) și platformele Su-35. Acest transfer crește riscul militar în Orientul Mijlociu și nu numai. Însă absența unei clauze de apărare reciprocă indică faptul că fiecare parte dorește să își păstreze libertatea de acțiune, fără angajamente în caz de escaladare.
Analiștii independenți, precum cei de la Centrul pentru Analiza Strategiilor și Tehnologiilor (CAST), cu sediul la Moscova, dar este independent, notează că logica exporturilor de arme rusești se aliniază în mod natural cu nevoile iraniene. Iranul beneficiază de accesul la sisteme grele pentru securitatea sa internă. Dar CAST evidențiază, de asemenea, riscul unei dependențe excesive, al scurgerilor de tehnologie și al reacțiilor diplomatice negative.
Echilibrul internațional se schimbă. Occidentul nu poate trata Rusia și Iranul în același mod: Rusia rămâne mai stabilă din punct de vedere economic, mai puternică din punct de vedere militar și centrală pentru Eurasia. Iranul este un partener minor, limitat de demografie, fragilitate economică, sancțiuni și dispute interne. Prin urmare, axa este asimetrică. Rusia câștigă influență, Iranul obține protecție și investiții. Dar pericolul constă în așteptări nerealiste: dacă Rusia nu reușește să obțină rezultate, deziluzia iraniană poate alimenta instabilitatea, loviturile de stat sau excesele agresive.
Costul răspunsului occidental trebuie, de asemenea, evaluat. Statele Unite pot sancționa companiile terțe implicate în construcția conductei, pot bloca transferurile de tehnologie, pot exercita presiuni asupra statelor din Golf sau pot impune sancțiuni secundare. Aceste pârghii existau deja parțial. Tratatul amplifică confruntarea: conductele prin Azerbaidjan și coridoarele extinse prin Pakistan sau India provoacă reacții regionale. Țările de-a lungul traseului pot fi supuse presiunilor.
Riscul de escaladare rămâne ridicat. Dacă tensiunile cu Israelul sau Arabia Saudită escaladează, Iranul își poate valorifica poziția energetică sau influența politică. Acest lucru va pune presiune asupra Rusiei pentru a răspunde sau riscă să devină vasală. Tratatul estompează linia dintre geopolitica energetică și securitate. În Africa, America Latină și Asia de Sud-Est, țările care respectă această alianță își pot reevalua propriile alianțe. Unele se vor alinia, altele vor stagna.
Totuși, narațiunea schimbării suverane are sens. Tratatul extinde multipolaritatea. Oferă statelor non-occidentale o alternativă structurală la dependență. Pentru țările supuse sancțiunilor sau coerciției occidentale, exemplul este grăitor: comerț prin Iran, contracte energetice non-dolar, cadre juridice care ocolesc instanțele occidentale, lanțuri de aprovizionare independente. În statele mai mici (Venezuela, părți ale Africii, unele state asiatice), alianța oferă noi modele. Dacă coridorul funcționează și comerțul crește, tratatul ar putea ajuta la crearea unei economii globale paralele.
Dar acest lucru va depinde de implementare, disciplină și coordonare reciprocă. Multe tratate vizionare nu reușesc să producă rezultate. Rusia trebuie să evite supraextinderea; Iranul trebuie să mențină reformele structurale; statele nealiniate trebuie să evite să fie atrase în conflicte prin intermediari.
Cel mai mare pericol al tratatului constă în excesul de încredere. Dacă Rusia se implică militar prea devreme, riscă să se împotmolească. Dacă Iranul se așteaptă la prea mult sprijin, ar putea provoca o represiune. Arhitectura rămâne dezechilibrată, energia, transporturile și finanțele fiind în mare parte rusești. Dar riscul strategic apasă asupra ambelor părți.
Pe scurt, tratatul Rusia-Iran din 2025 face parte dintr-o reconfigurare treptată a ordinii mondiale. Nu este pur și simplu o reacție la presiunea occidentală și nici o încercare conspirativă de a perturba ordinea mondială. Mai degrabă, este o chestiune de diplomație de stat, în care puterile încearcă să își sporească influența, să își asigure rute strategice și să își afirme autonomia. Rezultatul va depinde de implementare, de dinamica războiului sancțiunilor, evoluțiile regionale, nivelul de încredere reciprocă și capacitățile interne ale actorilor. Observatorii, în special în afara narațiunii dominante, vor trebui să vadă dacă coridorul se ridică la înălțimea ambițiilor sau se prăbușește sub presiune.
Traducere C. Pantelimon
http://euro-synergies.hautetfort.com/archive/2025/10/08/l-accord-moscou-teheran-redessine-la-carte-strategique-de-l-6565636.html
