Se petrece un fenomen mimetic major, anume reimportarea creștinismului american pe pământ românesc. Un fapt care trebuie să ne amintească rădăcinile protestante ale creștinismului american, care rădăcini nu prea au legătură cu înțelesurile comunitare ale creștinismului nostru.
Pentru a se putea impune, creștinismul protestant a trebuit să lupte cu „totalitarismul” universalist al Bisericii Catolice, pe care l-a învins prin forța opusă, la fel de improprie spațiului răsăritean, a individualismului. Un creștinism perfect individualizat este unul care cere o supunere oarbă la litera Legii, care devine comandă divină.
Din punct de vedere al calvinismului, de exemplu, Legea este împărțită în trei laturi: Legea morală, legea judiciară și legea ceremonială. Ultimele două sunt dispensabile, adică se pot modifica, fără a afecta esența Legii, care este voința lui Dumnezeu, onorarea acestuia prin pietate etc. Legea morală domină de departe celelalte aspecte ale legii. Un Dumnezeu care a gravat în conștiințele tuturor oamenilor acele sentimente care formează legea morală și care, de aceea, sunt socotite totuna cu legea naturală. Un prim pas spre deism este făcut astfel prin conceptul de lege naturală, ca lege morală. Dumnezeu, care a gravat în toate conștiințele, o lege ce devine „naturală”, nu mai are nevoie să participe la treburile lumii. În schimb, noi, trebuie să ne închinăm Legii, dar… nu știm de ce!
Sursa de inspirație a acestei structuri tripartite a Legii este legea mozaică.
Spune Calvin atunci când motivează de ce studiază legile cetății: „Car aucuns nient qu’une République soit bien ordonnée, si en délaissant la police de Moyse, elle est gouvernée des communes loix des autres nations” („Căci sunt unii care neagă faptul că o republică ar putea fi bine condusă dacă se abate de la legile politice ale lui Moise și ar fi guvernată de legile comune ale altor națiuni”). În latină, în ediția originară: „Sunt enim qui recte compofitam effe rempublicam negent, quaa neglectis Mose politicis communibus Gentium legibus regitur”.
Chiar dacă va relativiza ceva mai încolo această unică sursă de inspirație, Calvin și cei de după el vor arunca ancora de inspirație mai cu seamă în aria vechi testamentară. Nu degeaba „Legea morală” este legea supremă – aici cei care susțin azi politica universalismului moral sunt fie americani protestanți, fie verișorii lor primari care se revendică tot din surse vechi testamentare.
Creștinismul răsăritean nu are legătură cu această stare individualizantă a religiei occidentale. Una în același timp a fervoarei moraliste și cu accente pietiste care ne trezesc suspiciunea. Dreptatea la noi nu are legătură cu „claritatea morală”. Dimpotrivă, cea mai perversă deviație de la actul dreptății este să ceri conformarea strictă la o regulă exterioară declarată Lege morală.
Comunitatea fiind prima și ultima sferă a credinței noastre, noi nu avem nevoie de o poruncă transmisă prin cineva anume. Nici nu avem nevoie de o Lege morală ca „essentia” și „ratio” a legii, fiindcă noi ne hrănim, așa cum spune Calvin nemulțumit, prin legile noastre comunitare, aflate în deplină armonie (Kosmos – grecesc) cu legile universului.
