Actualul conflict din Ucraina și derivatele sale (conflictul deschis cu Iranul din Orientul Mijlociu, cu Siria, cu Houthi, dar și războaiele comerciale ale SUA cu UE, cu China și Rusia, sau invers, ale UE și China cu SUA) sunt parte a unui conflict mondial în care marile puteri caută să ajusteze situația de după al Doilea Război mondial.
Germania și Franța, eliberate de spectrul adversității proprii, au încercat în ultima vreme o apropiere decisivă de Rusia, teoretizată la vedere de strategii nemți și francezi. Această alianță mărturisită a dus la puseul pro-ucrainean al SUA, adică la tentativa SUA de a atrage Ucraina în NATO, pentru a o controla militar. Reacția Rusiei a venit de aici și nu din spaima ca Ucraina să fie parte a „Europei”.
Așadar, la baza conflictului ucrainean a stat dorința SUA de a nu permite constituirea celebrului bloc continental al lui Karl Haushofer.
De aici, lucrurile s-au complicat prin intrarea în ecuație a Poloniei și statelor baltice, recent acuzate și nu fără tâlc, de către Angela Merkel, cum că ar fi vinovate de conflictul ucrainean în mare măsură.
Polonia a fost, după primul război mondial, calul de bătaie al partidei anglo-americane în Europa.
Știm acum, de exemplu, că, înainte ca Franța să fie cucerită de Hitler, englezii și francezii plănuiau atacarea facilităților petroliere ale Rusiei lui Stalin, pentru ca petrolul rusesc să nu mai alimenteze mașina de război hitleristă.
Într-o logică asemănătoare, SUA fac tot posibilul ca petrolul rusesc să nu ajungă, pe de o parte, în industria UE, pe de altă parte, în cea a Chinei.
Astfel, avem o decriptare primă a acestui război: SUA se luptă cu capacitatea industrială a Chinei și Uniunii Europene și cu resursele Rusiei. Invers, Rusia se luptă pentru a controla cât mai multe teritorii strategice în Ucraina (care pot folosi din punct de vedere militar, dar și în balanța metalelor rare și a minereurilor indispensabile pentru război – Donbasul e un fel de bazin al Ruhr-lui de azi – știm ce importantă a fost problematica acestui bazin în conflictul franco-german).
În această cursă pentru teritorii, Rusia de azi procedează fără milă, ca și cea a lui Stalin. Stalin ajunsese să ofere României, înainte de ultimatumul din 26 iunie 1940, în februrie 1940, un pact de neagresiune, adică teritorii în așa-numita Moldovă Sovietică în schimbul controlării porturilor Constanța și Sulina, precum și a Gurilor Dunării. Stalin se temea evident de prevalența navală britanică în Marea Neagră (el le ceruse turcilor în octombrie 1939 să participe la invadarea Basarabiei – legătura cu Marea Neagră este evidentă), dar și de pretențiile germane care se prefigurau asupra zonei.
Așadar, fiecare mare putere folosește atu-urile pe care le are la momentul oportun. Rusia are azi atu-ul militar și al resurselor.
UE, la rândul ei, este în căutarea unei relative independențe strategice și, mai ales, a unei independențe economice față de SUA, care se traduce prin nevoia de a apela la hidrocarburile ieftine ale Rusiei sau ale altor state (Iranul inclusiv). Nu e de mirare dacă vom descoperi că flota fantomă a Rusiei a fost ajutată de europeni să transporte hidrocarburi.
Lecțiile celui de-al Doilea Război mondial sunt și ele utile azi.
E clar că dacă Churchill nu insista absurd, după 1943, cu capitularea necondiționată a Germaniei și încheia o pace separată cu Hitler, posibilă atunci, Stalin nu ar fi ajuns, cel mai probabil, la Berlin, iar Imperiul Britanic nu s-ar fi prăbușit atât de decisiv.
Această lecție o știu și americanii – care nu vor să intre decisiv într-un război cu marile puteri continentale China și Rusia, care le-ar putea atrage prăbușirea globală pe model britanic. În plus,UE nu este un partener real al SUA, căci UE a dat mereu semnale că vrea să încheie o alianță de tip eurasiatic cu Rusia și China.
Având în vedere acest ultim aspect, SUA sunt obligate să menajeze Rusia și s-o atragă în sfera sa de influență, concomitent cu slăbirea UE, pentru ca aceasta să fie disciplinată cât mai mult cu putință.
SUA sunt, de fapt, puterea cea mai fragilă a ecuației, asemănătoare cu Anglia lui Churchill. Dacă nu-și va alege bine strategia și dușmanul decisiv (Churchill, iată, a greșit cu Germania – reminiscență a primului război), SUA se pot afla în situația de a vedea în Europa, să zicem în Belarus, trupe chineze, similar apariției rușilor la Berlin în a doua conflagrație mondială. Ca să nu mai vorbim de zona Orientului Mijlociu, cel puțin la fel de importantă pentru SUA ca Europa. Pacea lui Trump în Gaza e o creație extrem de fragilă…
Conflictul actual este unul mondial. Cea mai interesantă fațetă a lui este că, deocamdată, China nu și-a pus amprenta asupra sa decisiv. Ei bine, acest element este el însuși înspăimântător pentru SUA, pentu că seamănă cu lecția celui de-al Doilea Război mondial, în care SUA s-au aflat în poziția comodă a Chinei de azi și au cucerit tot ce au dorit pe finalul conflagrației, când ceilalți jucători erau deja epuizați…
