Cum ar arăta un Wall Street socialist? Ei bine, nu mai e nevoie să ne întrebăm: Xi Jinping a publicat un discurs în care explică exact acest lucru.
Redactat în ianuarie 2024, dar publicat abia acum 3 zile (împreună cu un comentariu aferent și un editorial mai detaliat), discursul lui Xi a fost intens citat în presa occidentală în ultimele zile, deoarece el cere explicit ca yuanul să „dețină statutul de monedă de rezervă globală” (全球储备货币).
Însă, așa cum se întâmplă adesea, mass-media ratează esențialul concentrându-se pe detalii și reducând discursul la un simplu apel de a provoca dolarul. Ceea ce descrie Xi este, de fapt, mult mai interesant: o viziune amplă pentru construirea unei puteri financiare globale organizate în jurul principiilor socialiste, fără lăcomie și fără financiarizarea economiei (ceea ce Xi numește 脱实向虚, „derivarea de la economia reală către cea virtuală”).
În esență, Wall Street, dar cu o filozofie opusă.
Viziunea lui Xi asupra unui „sistem financiar modern cu caracteristici chinezești” (中国特色现代金融体系) se bazează pe două cadre complementare. Primul este o listă de șase elemente structurale care definesc ce trebuie să aibă o putere financiară — ce trebuie să construiască China. Al doilea este un set de cinci principii etice și culturale — sufletul sistemului. Această a doua listă este cea care face discursul — și întreaga viziune — cu adevărat distinctivă.
În esență, Xi spune că instituțiile și reglementările, de unele singure, nu sunt suficiente. Ceea ce va face sau va distruge sistemul este cultura sa morală.
Aceasta este opusul radical al Wall Street-ului, care funcționează pe premisa că „lăcomia este bună”, că comportamentul uman este fix și că tot ce trebuie să facem este să construim o arhitectură instituțională care să canalizeze aceste impulsuri și să stabilească niște balustrade de protecție pentru a preveni cele mai dăunătoare consecințe.
Ca atare, toată lumea este încurajată, de pildă, să maximizeze randamentele pe termen scurt indiferent de consecințele mai largi, să inventeze tot felul de derivate noi și alte produse financiare pentru a stoarce profit din orice unghi imaginabil și să trateze finanțele ca pe un scop în sine, nu ca pe un instrument aflat în slujba unui scop mai înalt.
Argumentul lui Xi este, în esență, că această abordare este nihilistă, contraproductivă și, în cele din urmă, destabilizatoare din punct de vedere politic.
Nihilistă în sensul că finanțele lipsite de un scop moral devin autoreferențiale — încetează să mai servească altceva decât pe ele însele. Critica 脱实向虚 („derivarea de la economia reală către cea virtuală”) se referă exact la acest lucru: atunci când finanțele se desprind de economia reală, își pierd rațiunea de a exista. Nu creează bogăție, ci doar mută cifre dintr-o parte în alta.
Contraproductivă în sensul că ajunge să distrugă chiar lucrul de care depinde. Așa cum explică Xi:
Economia reală este fundamentul finanțelor; finanțele sunt sângele vital al economiei reale; servirea economiei reale este datoria firească a finanțelor. Dacă [finanțele] devin obsedate de auto-circulație și auto-expansiune, ele devin apă fără izvor, un copac fără rădăcini — și mai devreme sau mai târziu vor da naștere unei crize.
Această metaforă — 无源之水、无本之木 („apă fără izvor, copac fără rădăcini”) — este o expresie clasică din limba chineză care surprinde perfect logica „distruge lucrul de care depinde”. Finanțele desprinse de economia reală sunt ca un copac care și-a tăiat propriile rădăcini, iar în cele din urmă ambele ajung să moară.
Comentariul din Qiushi dezvoltă această idee:
Despre Occident în mod specific: „modelul financiar occidental tratează auto-multiplicarea capitalului drept scopul său suprem, ceea ce duce cu ușurință la ‘derivarea de la economia reală către cea virtuală’ și la crize sistemice, așa cum a demonstrat criza financiară internațională din 2008” („西方金融模式以资本自我增殖为终极目的，易导致‘脱实向虚’和系统性危机，2008年国际金融危机的爆发及其漫长余波即是明证”).
Și despre inovația financiară nechibzuită: „așa-zisa ‘inovație’ și ‘creștere’ lipsite de constrângeri prudente ajung, în cele din urmă, să se autodistrugă” („缺乏审慎约束的所谓‘创新’与‘增长’终将反噬自身”). 反噬自身 este o expresie foarte sugestivă — literalmente „se mușcă înapoi pe sine”.
În cele din urmă, mai există și un al treilea argument care traversează întreg discursul: acesta este destabilizator din punct de vedere politic. Elitele financiare capturate de lăcomie devin de necontrolat — corup autoritățile de reglementare, cumpără politicieni, evită tragerea la răspundere.
Comentariul din Qiushi este extrem de tranșant în această privință: „[conducerea Partidului] evită în mod eficient situația occidentală în care ‘oligarhii financiari’ deturnează politicile publice și adâncesc diviziunile sociale” („有效避免了西方‘金融寡头’绑架公共政策、加剧社会撕裂的困境”). Este un limbaj remarcabil de direct — „oligarhii financiari care deturnează politicile publice” („金融寡头绑架公共政策”) nu lasă loc de subtilități.
Xi spune chiar că acest lucru a început să se întâmple și în China în trecut: „Multe probleme apărute în sistemul financiar își au rădăcinile în faptul că numeroase unități din sectorul financiar nu au pus în aplicare în mod eficient deciziile Comitetului Central al Partidului, că leadershipul Partidului a fost slăbit și golit de conținut, construcția politică a fost fragilă, iar disciplina de partid și lupta împotriva corupției nu au fost aplicate cu strictețe.” („金融系统出现的许多问题，根源就在于金融领域不少单位贯彻党中央决策部署不力，落实党的领导弱化虚化，党的政治建设薄弱，党风廉政建设抓得不紧”).
Astfel, luate împreună, Xi formulează un argument pe două direcții: Occidentul a permis oligarhilor financiari să captureze statul (绑架公共政策), iar propriul sistem financiar al Chinei a prezentat simptome timpurii ale aceleiași boli atunci când disciplina de partid a slăbit.
În multe privințe, Xi revine la dezbaterea perenă, veche de 2.500 de ani, aflată mereu în centrul politicii chineze: dezbaterea dintre legaliști și confuciani. O dezbatere pe care noi, în Occident, nu am avut-o niciodată cu adevărat sau, mai degrabă, am tranșat-o implicit cu atât de mult timp în urmă încât am uitat că a fost vreodată o problemă: am adoptat în bloc poziția legalistă — dacă structurile de stimulente și Legea sunt corect construite, interesul propriu va produce rezultate optime. Virtutea este irelevantă; contează doar arhitectura instituțională.
Argumentul central al lui Confucius împotriva legalismului — extraordinar de asemănător cu ceea ce spune Xi aici și încă extrem de relevant astăzi — era că, dacă construiești un sistem care se bazează exclusiv pe reguli și sancțiuni, obții oameni care sunt experți în a exploata regulile și a evita pedepsele — nimic mai mult. Ceea ce produce cu adevărat rezultate durabile este cultivarea virtuții, ceea ce Confucius numea 耻 (chǐ) — un sentiment al rușinii, o busolă morală internalizată care funcționează chiar și atunci când niciun reglementator nu te supraveghează.
Cele cinci principii culturale sunt încercarea lui Xi de a integra 耻 în ADN-ul sistemului financiar al Chinei.
Așadar, care sunt acestea? Fiecare principiu urmează aceeași structură: un imperativ pozitiv asociat cu o interdicție explicită. Împreună, ele se citesc ca o punere sub acuzare, punct cu punct, a patologiilor financiare occidentale — și, așa cum recunoaște implicit Xi, și a greșelilor din trecut ale Chinei:
Fiți onești și demni de încredere / nu depășiți linia de demarcație (诚实守信，不逾越底线). Xi afirmă că sistemul financiar chinez trebuie să urmeze tradiția „abacului de fier, a registrului de fier și a regulilor de fier” („铁算盘、铁账本、铁规章”) și să „își plătească întotdeauna datoriile, fără a deveni niciodată restant”.
Obțineți profit prin dreptate / nu fiți conduși exclusiv de profit (以义取利，不唯利是图). Finanțele trebuie să realizeze „金融与经济、社会、环境共生共荣” — „coexistență și prosperitate comună între finanțe, economie, societate și mediu”.
Fiți stabili și prudenți / nu urmăriți câștiguri rapide (稳健审慎，不急功近利). El scrie: „nu râvniți la profituri speculative pe termen scurt, nu vă avântați nechibzuit înainte și nu vă asumați riscuri excesive peste capacitatea de a le absorbi” („不贪图短期暴利，不急躁冒进，不超越承受能力而过度冒险”).
Inovați cu integritate / nu derivați de la real către virtual (守正创新，不脱实向虚). Întrebarea centrală pe care o ridică Xi este „金融为谁服务” — „pe cine servesc finanțele?”. Inovația care pierde din vedere acest răspuns este „伪创新、乱创新” — inovație falsă, inovație haotică.
Acționați în cadrul legii / nu acționați iresponsabil (依法合规，不胡作非为). Practicienii din domeniul financiar „nu pot exploata lacunele din legi și instituții și nici ocoli reglementarea pentru a urmări profitul” („不能靠钻法规和制度空子、规避监管来逐利”).
Desigur, toate acestea sună foarte bine pe hârtie, dar pot ele funcționa? Răspunsul onest este: nu știu, iar Xi Jinping însuși probabil că nu știe nici el. Între aspirație și realitate există încă un decalaj major, așa cum recunoaște chiar discursul său: el descrie sistemul financiar chinez de astăzi drept „mare, dar nu puternic” (大而不强), iar simplul fapt că simte nevoia să articuleze explicit aceste principii sugerează că ele nu reprezintă norma. Excesul de activități bancare din umbră, speculațiile imobiliare (și falimentele masive) și scandalurile de corupție financiară din China sunt tocmai motivele pentru care acest discurs există — este o corecție, nu o paradă a victoriei.
Totuși, aceasta nu este cea mai interesantă întrebare. Întrebarea mai interesantă este cea pe care discursul o ridică drept oglindă: China se întreabă „pentru ce este sistemul nostru financiar?” — când a fost ultima oară când ne-am pus noi aceeași întrebare?
Xi poate sau nu să reușească să integreze 耻 în sistemul financiar al Chinei. Dar cel puțin pune întrebarea și încearcă să ofere un răspuns. Poți considera acest demers naiv, „autoritar”, comunist sau orice altă etichetă dorești. Însă, așa cum spune vorba, nu poți învinge ceva cu nimic.
Ba chiar mai rău decât nimic în cazul Statelor Unite, având în vedere că administrația Trump merge exact în direcția opusă — îmbrățișând speculația cripto, lansând monede meme prezidențiale, golind de conținut reglementarea financiară și celebrând deschis tocmai patologiile pe care discursul lui Xi le diagnostichează. China încearcă să construiască 耻 în sistemul său financiar, în timp ce președintele Americii încearcă să elimine orice firimituri din acesta care au mai rămas.
De aceea este o rușine atât de mare că presa occidentală s-a concentrat exclusiv pe apelul lui Xi ca yuanul să ajungă monedă de rezervă globală: în realitate, acesta este un efect de ordin secund al tuturor celorlalte lucruri din discurs. Statutul de monedă de rezervă nu este un obiectiv pe care îl urmărești direct — este doar un simptom al unui sistem financiar în care lumea a decis să aibă încredere. Etica, prudența, orientarea către economia reală, 耻 — aceasta este strategia. Faptul că yuanul devine monedă de rezervă globală este pur și simplu ceea ce se întâmplă la final, dacă toate acestea sunt făcute corect.
Din ce în ce mai mult, alegerea va fi între registre de fier și monede meme. Între 耻 și $TRUMP. Între o țară care se întreabă „pe cine servesc finanțele?” și una care a răspuns, fără echivoc: pe ea însăși.
https://arnaudbertrand.substack.com/p/what-would-a-socialist-wall-street
