Se pare că, în administrația actuală americană, cel care scrutează viitorul (probabil, și în interesul propriu de a moșteni președinția SUA) este vicepreședintele J. D. Vance, specializat în transmiterea mesajelor de tip „civilizațional”-identitar. El este cel care a „certat” Europa la conferința de la Munchen în februarie anul acesta pentru faptul că nu permite manifestările democratice pe continent (se subînțelegea de atunci că europenii nu agreau regimuri cu vederi apropiate de ale administrației Trump)[1].
Afirmăm de la început că, în opinia noastră, criza Europei este mult exagerată de către vicepreședintele J. D. Vance și că adevăratul scop al său este acela de a ușura, cu ajutorul Europei, propria criză americană, care este mai mult decât evidentă.
SUA vrea în Europa o elită politică pro-americană din motive lesne de înțeles: America nu mai poate duce singură războiul cu China și Rusia. Dacă Rusia este tentată cu oprirea războiului din Ucraina, Europa este tentată cu „valorile comune”, care ar face continentul mai puternic, alături de SUA, care și-ar păstra, astfel, libertatea de mișcare în Asia și în Orientul Mijlociu. Câteva din temele abordate de J. D. Vance sunt mai mult decât grăitoare în acest sens.
Recent, același vicepreședinte american a revenit la ideile sale predilecte, într-un interviu dat publicației Unherd, tema fiind, de data aceasta, nu identitatea europeană, ci chiar identitatea americană[2].
De altfel, încă de la discursul din cadrul conferinței de la Munchen, J. D. Vance a admis că problema-problemelor atât în SUA cât și în Europa este una comună, anume problema imigrației necontrolate. Sugestia sa, direct exprimată, era că această politică de deschidere a frontierelor europene și americane a fost inițiată și continuă pe filierele globaliste de la Davos (amintite ca atare în speech-ul de la Munchen).
Speech-ul de la Munchen a fost, într-adevăr, un duș rece pentru elita europeană obișnuită cu o viziune americană complet diferită. Căci, să nu uităm, America lui Trump este un „proiect” de dată foarte recentă și o întorcere cu 180 de grade față de politicile americane de până acum (cel puțin în problema imigrației), așa cum recunosc chiar americanii[3]. Până acum, ambele aripi ale politicii americane, atât democrații cât și republicanii, aveau o politică imigraționistă foarte permisivă. Politica de tip „Open Borders” a fost una îmbrățișată de întreaga elită americană, din motive de ordin strict economic.
O ilustrare mai puțin cunoscută a acestui fapt este propaganda pe care un republican, George W. Bush, a făcut-o în cadrul campaniei de realegere a sa din 2004 pentru o lege care să permită oricărui imigrant de oriunde din lume să imigreze în SUA, și astfel să devină cetățean american, cu condiția să accepte să lucreze în noua sa țară pe un salariu minim sub nivelul acceptat de americani! O astfel de reformă a sistemului de imigrare ar fi transformat o Americă republicană într-un paradis al imigranților „low cost”. Interesant este că opozantul lui Bush de la acea dată, democratul John Kerry, nu a criticat deloc această idee.
Politica de restrângere a valului imigraționist în SUA, inițiată, retoric, de Donald Trump încă din primul mandat, nu a dat roade cu adevărat de atunci, cu toate că, în cifre absolute, numărul imigranților a scăzut, dar această scădere a fost, probabil, determinată și de alte cauze (printre care Covid-ul).
În orice caz, administrația Biden a revenit la politica de tip „open borders”, tradițional americană, cu o și mai mare fervoare, ceea ce a avut un efect pervers (în sensul sociologic), anume acela ca o mare parte a cetățenilor americani de origine asiatică și latino-americană să devină mai reticenți în privința deschiderii cu atâta ușurință a granițelor. În mod ciudat, dar nu inexplicabil sociologic, aceste populații aveau sentimente amestecate în legătură cu continuarea unei politici pro-imigrație pe scară largă. Faptul acesta a dus la succesul lui Donald Trump din al doilea mandat.
În 1915, 85% din America era „albă” (White). Acest procent s-a păstrat până în 1965, deci o jumătate de secol. Parțial din cauza Immigration Reform Act din același an 1965, lucrurile s-au schimbat dramatic. În 2015 creșterea populației de origine asiatică și latină a fost de 700%, iar cea de culoare de 100%., în vreme ce albii ne-hispanici au crescut cu doar 25%. În același an 2015, proporția de albi a scăzut la aproximatv 60% din totalul populației, cu perspective dramatice de a deveni o minoritate în viitorul apropiat (o generație sau două).
Să notăm că, estimativ, UE este în proporție de 95% albă, iar UK, undeva la peste 80%…
În aceste condiții, argumentele alarmiste ale lui J. D. Vance în ce privește viitorul Europei par cel puțin exagerate. E ca și cum criza demografică americană ar fi văzută în oglindă doar în Europa.
Pe scurt, având în vedere istoria recentă a laxismului întregii elite americane față de imigranți (a se vedea acum inclusiv dezbaterea aprinsă despre ordinul executiv al lui Trump care nu mai permite acordarea cetățeniei în cazul copiilor care se nasc din imigranți ilegali, ordin care este considerat inoportun, inaplicabil și inadecvat față de celebrul amendament 14), precum și schimbarea dramatică din ultima vreme a acestei politici, ca urmare a crizei identitare care se pare că e conștientizată în America în ultima vreme, putem interpreta remarcile lui J. D. Vance mai degrabă într-un sens geopolitic.
Fapul că SUA se declară un stat „creștin” ține, într-adevăr, de nevoia Americii de a se defini identitar în sens colectiv. Europa nu simte încă acest imbold. Europa este… Europa. SUA, însă, resimte o pierdere a propriei sale identități colective pe care vrea în mod firesc s-o compenseze printr-un element credibil. Nu există element mai credibil în SUA decât acest creștinism invocat la finalul unui ciclu civilizațional.
Auto-definirea SUA ca stat creștin (să remarcăm că Europa, statul creștin originar, nu se vrea așa ceva, nici Rusia, a treia Romă…) va permite SUA să dicteze, aparent, în chestiuni legate de geopolitica civilizațiilor. Remarcile lui J. D. Vance relative la pericolul pe care statele „nucleare” „islamizate” ca Franța și Marea Britanie le-ar pune la adresa securității americane sunt grăitoare[4]. Pakistanul nu este menționat deloc de către J. D. Vance. În context, să notăm că americanii sunt foarte interesați de propria lor ordine în Orientul Mijlociu, acolo unde statele islamice ar putea fi tentate de alianțe cu europenii sau alte puteri (asiatice). Preventiv, SUA trage o cortină de fier ideologică între Europa și Islam. Tema e veche. Acum două decenii apăreau deja lucrări de ordin propagandistic venind dinspre Israel, care vituperau așa-zisa alianță dintre Europa și Islam (Eurabia)[5]. J. D. Vance nu face decât să reîncălzească această ciorbă, din cauza spaimei de izolare pe care SUA o are în fața Continentului Eurasiatic, unde, nu uităm, petrolul se găsește în aria preponderentă a Islamului…
[1] https://ro.usembassy.gov/remarks-by-the-vice-president-at-the-munich-security-conference/
[2] https://unherd.com/2025/12/full-transcript-jd-vance-on-american-identity/
[3] https://www.unz.com/runz/donald-trump-and-his-immigration-policies/
[4] https://substack.com/@arnaudbertrand?
[5] Bat Ye’or (Gisèle Littman), Eurabia. The Euro-Arab Axis, Fairleigh Dickinson University Press, 2005.
