Cu ocazia deschiderii lucrărilor Knessetului din săptămâna 20-25 octombrie, Benjamin Nethanyahu a anunțat că o cantitate însemnată de bombe au fost aruncate asupra unor poziții din Gaza, unde, chipurile, Hamas ar fi încălcat condițiile încetării focului. Dacă bombardamentele israeliene au putut fi văzute, încălcările Hamas nu. Singura probă este afirmația premierului israelian. Hamas a negat faptul și, cel puțin până acum, nu a răspuns atacului susținând că vrea să respecte angajamentul de oprire a ostilităților.
Lovituri armate israeliene au fost înregistrate și în Liban, iar despre retragerea forțelor de ocupație israeliene din Siria nici nu poate fi vorba. Oricum asta nu face parte din Planul de pace în 20 de puncte al lui Donald Trump.
„PACEA” CARE IGNORĂ INTERESELE TUTUROR PĂRȚILOR ȘI DINAMICA RAPORTURILOR DE PUTERE NU DUREAZĂ
Cam atât a fost „pacea lui Trump” din Orientul Mijlociu. Nimic din toate acestea nu este o surpriză. Orice cunoscător al politicii americano-israeliene în Orientul Mijlociu știa că așa va fi. Prin Israel SUA își asigură și exercită dominația asupra Orientului Mijlociu; cel puțin a Orientului Mijlociu arabo-musulman. Prin urmare SUA nu poate renunța la sprijinul necondiționat dat Israelului, decât dacă renunță la hegemonia medio-orientală, și de aceea Israelul nu poate renunța la război.
Doar două țări, nici una posesoare a armei nucleare, le creează probleme și anume Iranul și Turcia.
În contextul Războiului rece, Turcia a putut fi atrasă în tabăra americană de frica unui război pe două fronturi cu Rusia sovietică și Grecia ortodoxă rusofilă, dar dispariția URSS și neo-otomanismul Președintelui Erdogan au schimbat datele problemei. Turcia, dacă vrea să își recapete autonomia strategică în raporturile cu Occidentul decadent și să își recâștige măreția în raporturile cu Sudul colectiv emergent, este ținută să conteste hegemonia tandemului americano-israelian în Orientul Mijlociu. Aceasta cu atât mai mult cu cât strategia regională a celui din urmă îi amenință, prin sprijinul autodeterminării kurde, integritatea teritorială. Astfel, Turcia este împinsă spre Rusia, China și Iran, rivalii SUA și, contestatarii naturali ai Israelului, atât timp cât acesta rămâne un portavion pe uscat al Americii. Ankara nu a declarat, încă, oficial divorțul de Washington, preferând un avantajos joc la două capete, iar Washingtonul face totul pentru ca o asemenea inconvenabilă declarație să fie amânată, preferând, la rândul său, o așa numită „ambiguitate constructivă”, dar virtual ruptura este deja consumată.
Cât despre Iran, el este succesorul imperiului persan și liderul musulmanilor șiiți care nu poate fi neutralizat, potrivit calculelor strategilor americani, decât prin dezmembrare. Asta se poate realiza prin secesiunea kurzilor iranieni și crearea unui mare stat kurd proamerican (în aceeași logică cu susținerea unui bloc albanez balcanic prin apariția statului Kosovo), operațiune începută cu impunerea unei regiuni autonome kurde în nordul Irakului, după înlăturarea manu militari a regimului lui Saddam Hussein, și continuată cu sprijinul dat kurzilor sirieni împotriva regimului lui Bashar al Assad. Or, un asemenea proiect este garanția înstrăinării Turciei de SUA și de NATO.
Ankara a luat locul Moscovei și al Teheranului în Siria, dar nu împotriva acestora, ci împotriva Israelului. Astfel, implicit acolo se confruntă cu Washingtonul însuși (după cum în Libia se ciocnește de SUA și Franța). Conflictul va escalada cu atât mai mult cu cât politica israeliană amenință interesele turce în Cipru (inclusiv în așa numita Republică a Ciprului de nord), unde persoane private de naționalitate israeliană cumpără masiv terenuri de la micii proprietari privați localnici, așa cum evreii au făcut în Palestina înainte de crearea și facilitând crearea statului lor.
OBIECTIVELE „PĂCII LUI TRUMP” DIN GAZA
Exercițiul mediatic trumpist din 13 octombrie de la Ierusalim și Sharm el Sheikh a avut patru obiective din perspectiva Casei Albe.
Primul obiectiv a fost să refacă influența americană asupra statelor arabe din Golf, interesate ca în schimbul recunoașterii Israelului și al abandonării cauzei fraților palestinieni (de care deja s-au săturat) în grija promisiunilor unui viitor incert, să obțină avantajele cooperării economice cu Israelul și garanții de securitate americane; acceptând, desigur un statut permanent de inferioritate militară față de Israel. Oricât de autoritare ar fi regimurile acestor state, genocidul din Gaza și jocul cinic al SUA (care le întinde lor o mână și Israelului două, punându-le într-o cronică poziție subalternă față de acesta), a compromis ideea acordurilor abrahamice inițiate de Donald Trump încă în primul său mandat. Faptul că atât Arabia Saudită, cât și Emiratele Arabe Unite, dar și Omanul au fost reprezentate la Sharm el Sheikh de personalități politice de rang secund spune multe. Cel puțin la fel de mult ca opoziția, încununată de succes, a lui Recep Tayyip Erdogan față de prezența lui Benjamin Nethanyahu la spectacolul „Păcii lui Trump”.
Al doilea obiectiv a vizat recuperarea și reabilitarea încrederii Qatarului (tocmai bombardat de Israel), a Egiptului (tocmai semnatar al unui contract pentru achiziționarea de rachete de ultimă generație din China) și a Turciei (tocmai în avânt pentru preluarea rolului de lider al lumii arabo-musulmane federalizate de agresivitatea, aroganța militaristă și fundamentalismul sionist ale guvernului israelian) în parteneriatul lor cu SUA. Din acest motiv a fost și gâdilat orgoliul Turciei și Egiptului prin desemnarea lor ca unici semnatari din regiune ai unui așa zis acord de pace suprarealist convenit între … absenți (părțile beligerante Israel și Hamas nu au fost nici măcar prezente, necum semnatare) și lipsit de orice angajament precis sau prevederi tehnice apte a pune în operă cele câteva principii morale și dorințe pioase enunțate emfatic în „Declarația Trump asupra unei păci durabile și a prosperității”.
Qatarul fusese, vezi Doamne, recâștigat prin scuzele lui Bibi și garanțiile de solidaritate în cazul unui atac terț (teoretic inclusiv israelian) similare celor de care se bucură membrii NATO, acordate de „regele” Trump, dar nu printr-un tratat ratificat de Congres (cum este Tratatul de la Washington), ci printr-un Ordin executiv cu un obiect aflat în afara competențelor constituționale ale acestuia și lipsit de valoare juridică în dreptul internațional. Ceea ce Occidentul euro-atlantic nu a reușit să înțeleagă încă este că după secole de umilințe și eșecuri, arabii au învățat să facă față bună la întâmplare rea și se angajează fără să se oblige (sic!), acceptând formal tocmai întrucât refuză real.
În al treilea rând, Donald Trump a urmărit să pună în evidență micimea și irelevanța strategică a actorilor europeni, cu excepția Ungariei (claponul galic Emmanuel Macron a fost plasat pe post de figurant chiar alături de un ghiveci cu o plantă decorativă), ținând totodată la distanță puterile euro-asiatice cu relevanță globală a căror influență la nivel regional este în creștere masivă și continuă – China și Rusia. Iranul a fost invitat, dar a refuzat să participe alături de state care au declanșat și continuă războiul economic împotriva sa, precum și care, recent, l-au atacat armat fără nici o declarație de război.
Cu siguranță, Moscova și Beijingul au fost fericite să fie lăsate deoparte scăpând astfel de orice responsabilitate pentru o pace eșuată. Eșecul, previzibil și în curs de a deveni actual, al „Păcii lui Trump” va fi dovada că tocmai ele sunt cele care pot contribui eficient la restabilirea și menținerea unei ordini juste, fezabile și durabile în Orientul Mijlociu. Aceasta nu înseamnă neapărat că influența SUA va dispărea, dar face limpede împrejurarea că fără cooperarea cu Rusia și China capacitatea sa de a menține status quo-ul regional este nulă.
Ca și în războiul din Ucraina dus de SUA simultan cu Rusia și UE (sic!), la Sharm el Sheikh, America a câștigat pe frontul de vest și a pierdut pe frontul de est.
În fine, al patrulea obiectiv al echipei de planificatori politici de la Casa Albă a fost, cel mai probabil, să ofere americanilor trumpiști și antitrumpiști (cu accent pe darnicul lobby pro-israelian) fie imaginea glorioasă a unei păci îndelung așteptată (cu elementul emoțional al eliberării ostatecilor luați de Hamas în 7 octombrie 2023), care să îndulcească pilula amară a unei păci cu Rusia bazată pe recunoașterea înfrângerii din Ucraina, fie șocul unui eșec medio-oriental (eșec care apare clar la doar câteva ore după încetarea focului în Orientul Mijlociu, și afectează toate țintele Washingtonului înainte amintite) care să pună în umbră costurile înfrângerii din Ucraina, făcând acceptabil prețul oricărei păci ruso-americane, cu condiția ca măcar aceasta să fie reală și durabilă.
PRELIMINARIILE „PĂCII BUDAPESTANE”
Pentru Donald Trump este foarte dificil din punct de vedere psihopolitic să declare abandon în fața Rusiei recunoscând că aventura americană din Ucraina s-a terminat cu un eșec. În condițiile războiului civil care practic are loc în SUA, o asemenea declarație i-ar putea fi fatală. De aceea și repetă într-una că războiul din Ucraina nu este războiul lui (deși, în mare parte, este, chiar dacă nu el l-a provocat).
Pornind de aici, a apărut dezirabil ca înainte de a scoate America învinsă din războiul cu Rusia, Donald Trump să înregistreze succesul remarcabil al unei păci greu de conceput și de realizat în Orientul Mijlociu, supunându-l unei umilitoare cedări pe Bibi Nethanyahu. La Ierusalim și în întregul Israel, în euforia creată de întoarcerea acasă a ostatecilor supraviețuitori, tot meritul a fost acordat lui Trump și nimic lui Nethanyahu, care, după ce a omorât zeci de mii de nevinovați în numele cauzei eliminării Hamas, a trebuit să accepte că Hamas a supraviețuit și să elibereze sute de luptători ai acestei mișcări teroriste. După o asemenea „victorie”, o altă „pace”, fie ea și consecutivă unei înfrângeri, ar fi putut fi mai ușor de înghițit de societatea americană, încă marcată de dezastroasele retrageri din Vietnam și Afganistan.
Pe de altă parte, conform unui posibil Plan B, dacă după proclamarea ei glorioasă, în fața unei comunități internaționale smerite la vederea sa, „Pacea lui Trump” din Orientul Mijlociu s-ar fi soldat rapid cu un eșec, altminteri inevitabil cel puțin pe termen mediu și lung, dar imputabil altora (palestinieni, israelieni, sau ambii), americanii ar fi suferit un șoc psihologic atât de mare încât cel consecutiv retragerii din războiul pierdut în Ucraina s-ar fi simțit mai puțin acut, în măsura în care aceasta ar fi însemnat măcar o pace durabilă, fie ea și lipsită de glorie.
Iată de ce, pentru Donald Trump, pacea din Gaza, fie ea și un simulacru, era absolut necesară înainte de încheierea păcii cu Rusia. Și tot de aceea, după Sharm el Sheikh Donald Trump nu își poate permite nici un eșec la anunțata întâlnire cu Vladimir Putin de la Budapesta. În condițiile actuale, el ar putea face mai acceptabilă publicului american ieșirea Americii din viesparul ucrainean de o manieră care amintește retragerile dureroase și rușinoase din Vietnam și Afganistan, ca și semi retragerea din Irak, decât o altă tentativă de pace eșuată după pacea eșuată din Gaza.
DE LA „RĂZBOIUL LUI BIDEN” LA „ RĂZBOIUL LUI TRUMP”?
Faptul că data întâlnirii nu a fost anunțată face posibilă amânarea fixării ei până când va fi clar nu conținutul înțelegerii cu Putin, acesta fiind în esență stabilit și convenit încă de la întâlnirea din Alaska, ci faptul că Vladimir Zelenski, marioneta Occidentului intrată în conștiința colectivă ca aparent beligerant principal, va accepta formal soluția agreată de principalii beligeranții reali. Burzuluielile la adresa lui Vladimir Putin, aplicarea de noi sancțiuni economice spectaculoase, dar lipsite de efecte practice majore asupra Rusiei, nu sunt tactici de negociere cu rușii, ci manevre menite să ofere timpul necesar negocierii în forță cu Zelenski, în condițiile în care acesta se află sub dubla presiune a radicalilor ucraineni și a hegemonilor europeni pentru a respinge „pacea lui Trump”. La rândul ei, intensificarea atacurilor armatei ruse este menită nu să permită avansul acesteia pe frontul ucrainean (Rusia nu are nevoie de alte teritorii decât cele deja ocupate și de durerile de cap aferente administrării unor ținuturi locuite de o populație dușmănoasă), ci să ofere argumente lui Donald Trump pentru a impune deopotrivă ucrainenilor și iubitorilor de război europeni, dar și propriilor săi locotenenți rusofobi (vicepreședintele Vance și Secretarii de Stat, Apărării și Trezoreriei), ca și congresmenilor încremeniți în logica Războiului rece, soluția, altminteri unică, la care Casa Albă a achiesat în taină.
Dacă această strategie nu va reuși, „războiul lui Biden” („cel senil”) se va transforma în „războiul lui Trump” („cel fanfaron”).
Un război eminamente economic nu a fost câștigat niciodată nicăieri și nu are cum fi câștigat nici acum, când Rusia este și membru al BRICS. Strategia embargoului este cea mai falimentară din istorie. După ce a ratat-o, Napoleon I a fost obligat să se ducă în Rusia, unde și-a pierdut și armata și gloria și puterea strategică.
Lansarea reală a administrației Trump, prin sancțiunile economice principale și secundare, într-un război economic total cu Rusia și statele terțe partenere economice și politice ale acesteia, chiar și fără componentă militară, va însemna nu doar amplificarea înfrângerii americane pe frontul ucrainean, de care Donald Trump este conștient, dar și intrarea oficială a SUA în războiul cu puterea nucleară rusă, în condițiile unei Majorități globale ostile. Or, aceasta nu va mai putea fi pus în contul lui Joe Biden, nota de plată revenind „pacificatorului Trump”. Toate visele lui Donald Trump, de la refacerea măreției Americii la Premiul Nobel pentru pace se ruinează.
„PACEA VIETNAMEZĂ” CONTRA „ARMISTIȚIULUI COREAN”
Hegemonii UE se opun unei păci americane separate întrucât ea ar însemna nu atât înfrângerea lor în lupta cu Rusia, ci în cea cu SUA. O nouă înfrângere și o nouă umilință după cele suferite în al Doilea Război Mondial.
Ei știu de asemenea că pacea care se negociază în lipsa lor nu va privi numai teritoriile ucrainene transferate Rusiei sau partajarea Ucrainei în mai multe „sfere de securitate” (rusă, occidentală și neutră), ci și realizarea unei noi arhitecturi de securitate în Europa centrală și de est (de care este interesată tradițional Germania), la Marea Neagră (de care este interesată tradițional Franța) și în Transcaucazia până la Marea Caspică (de care este interesată tradițional Marea Britanie). Cel puțin unii dintre europeni au urmat SUA în războiul cu Rusia din Ucraina tocmai pentru a-și asigura un loc la masa negocierilor de pace, înțelegând că respectivele negocieri vor purta asupra noii ordini mondiale. Or, acum se văd în situația de a rămâne și în afara negocierilor și să achite întreaga notă de plată aferentă războiului pierdut.
De aceea încearcă să împiedice intrarea lui Putin pe teritoriul UE. De fapt, este vizată împiedicarea lui Donald Trump de a se întâlni cu Vladimir Putin. În timp ce SUA avansează Rusiei formula „păcii cu onoare” adoptată în Vietnam, ceea ce ar mai putea diminua fermitatea parteneriatului ruso-chinez, hegemonii europeni, uniți ad hoc în „Sfânta Alianță” a imperiilor europene defuncte, în lipsa viziunii asupra evoluțiilor de pe alte continente și fără sensibilități indo-pacifice semnificative (poate cu excepția Marii Britanii), urmăresc obținerea unei remize asigurate prin aplicarea formulei „armistițiului etern” coreean, oferind Rusiei totul cu excepția recunoașterii formale a victoriei sale și consacrării acesteia pe plan juridic.
Simpla realizare a întâlnirii anunțate de la Budapesta, indiferent de data ei, va fi semnul victoriei Americii asupra UE, cu care președintele Trump se va întoarce triumfal acasă, acoperind înfrângerea de pe frontul rusesc. Adițional, ea va putea asigura și supraviețuirea electorală a lui Viktor Orban, ceea ce ar însemna menținerea capului de pod maghiar al SUA pe teritoriul UE. Simpla renunțare la întâlnire va fi semnul victoriei UE asupra Americii, care ar putea pune capăt mandatului lui Trump înaintea termenului său de expirare.
Așa cum în jocul de șah uneori toate piesele grele se bat pentru a ocupa sau controla un câmp apărat de un pion, așa și Budapesta a devenit câmpul strategic de controlul căruia poate depinde soarta concursului dintre SUA și UE desfășurat sub acoperirea războiului ucrainean. Soarta concursului dintre SUA și Rusia este deja pecetluită.
A mai da multă vreme vina pe cerbicia lui Putin pentru lipsa de progres a „păcii lui Trump” nu face decât să dea la iveală slăbiciunea Americii în a-și impune opțiunile, să îi ateste înfrângerea (încă relativ ocultată) în confruntarea din Ucraina și să o împingă spre circumstanțe noi de natură a înrăutăți condițiile unei păci întârziate. Este deja rău că proiectul păcii convenit în 2022 a fost abandonat. Ratarea unei alte posibile păci în 2025 va duce și Ucraina și Occidentul colectiv spre o pace și mai rea. Or, asta nu trebuie acceptat.
Că întâlnirea de la Budapesta va avea sau nu va avea loc (tind să cred că va avea loc) și indiferent dacă ea se va solda cu o soluție de pace acceptată de Ucraina sau nu (tind să cred că se va solda cu un acord), contextul actual oferă României o ocazie excepțională de a da o mare lovitură diplomatică. Astfel Bucureștiul ar putea anunța că este gata să permită, dacă va fi cazul, tranzitul avionului prezidențial rus prin spațiul aerian român pentru a ajunge la întâlnirea cu partenerul nostru strategic american, garantându-i întreaga securitate pe parcursului survolului. Asta nu schimbă poziția de principiu a României față de războiul din Ucraina și nu obligă la retragerea criticilor aduse de guvernul român la adresa manierei în care Moscova a înțeles să își rezolve preocupările securitare în relația cu Ucraina, dar o face coparticipant la realizarea păcii în condiții negociate de către unul dintre aliații săi principali. Orice ar fi, încă mai avem nevoie de parteneriatul strategic cu SUA. Dă Doamne Guvernului României mintea românului cea de pe urmă!
