Se face mare caz azi de doctrina Monroe, adusă, chipurile, la zi, de președintele Trump. Analiza unei doctrine de la 1823 fără analiza urmărilor practice ale acelei doctrine (de două secole vechime, iată) este complet lipsită de sens.
Doctrina Monroe din 1823 a fost îndreptată împotriva Sfintei Alianțe și a intențiilor ei de a bloca independența coloniilor Spaniei.
Așadar, la 1823, SUA erau puterea progresistă îndreptată împotriva Europei tradiționale, pe care azi pretinde că o apără.
Mai precis, doctrina Monroe era îndreptată împotriva Rusiei, care, la 1821, printr-un ucaz al Țarului, declarase teritoriile dintre Strâmtoarea Behring și până în zona Oregon și California ca aparținând Rusiei, dar și a Franței, Prusiei și Austriei, care, în 1822, se întâlniseră la Verona pentru a hotărî cum anume să ajute Spania să-și recapete coloniile revoltate, pe care americanii le vor recunoaște ca independente.
Doctrina Monroe era, așadar, îndreptată de la început împotriva Europei și a modului de organizare politică a Europei post-napoleoniene.
Dar, și mai important, doctrina Monroe e punctul de plecare al unei serii de cuceriri de tip „imperialist” pe care Statele Unite le-au continuat până în 1989, când SUA devin singura superputere mondială.
Începutul a fost, însă, atunci, la 1823.
Așadar, doctrina Monroe nu a fost o redută americană împotriva expansiunii europene, ci punctul de plecare al expansiunii americane împotriva redutei europene. Istoria e clară.
Atunci când, în perioada interbelică, înainte de al doilea război mondial, Carl Schmitt a reluat paradigma acestei doctrine, el a încercat s-o adapteze vremurilor de atunci, sugerând că pacea ar putea fi prezervată dacă s-ar recunoaște un drept al popoarelor aparținând unui mare spațiu (Grossraum), care să fie aliniate unui hegemon compatibil cultural și politic. Este actuala politică a „sferelor de influență”, doar că bazată pe afinități culturale și civilizaționale, nu pe „interese”! Diferență mare! Să ne imaginăm azi un drept aparte al acestor zone diferențiate este aproape imposibil, după experiența globalistă americană…
Această adaptare a lui Carl Schmitt nu a fost posibilă istoric, deoarece SUA a continuat avansul în Europa până la momentul la care a ocupat, practic, jumătatea de vest a acesteia. Dacă URSS nu ar fi existat, ar fi ocupat toată Europa (dacă Rusia nu ar fi existat, și Ucraina ar fi fost azi ocupată). Întrebarea este: ce doctrină este cea care a dus la această continuitate imperialistă americană? Răspunsul: doctrina Brzezinski.
Așadar, continuarea doctrinei Monroe se numește doctrina Brzezinski. Aceasta din urmă prevede ruperea Ucrainei de Rusia și transformarea Europei de vest în vasal al cuceririi Eurasiei. Sună destul de actual…
SUA este azi o putere globală, nu una locală, hegemonică, de tip Macrospațiu (Grossraum).
Întrebarea este: care este reversul doctrinei Monroe? Sau, același lucru: care este reversul doctrinei Brzezinski, deoarece aceste întrebări sunt una și aceeași. Răspunsul nu-l știe nimeni.
Nu poți reveni, ca putere globală, pe aliniamente de tip schmittian.
Abia Uniunea Europeană, cu toate păcatele ei, este o creație aproximativă de natura vizată de Carl Schmitt. Evident, o creație care fără Rusia nu are ce căuta în istoria geopolitică reală.
Așadar, destinul „invers” (de la putere globală la putere neglobală) al SUA este greu de intuit.
Un imperialism de tip global, ca cel anunțat/născut de doctrina Monroe, nu poate fi combătut decât de un alt imperialism de aceeași magnitudine, care azi este în puterea exclusivă a Chinei.
Forța magnitudinii fiind aceeași, popoarele mici vor suporta doar consecințele culturale. Anume, globalismul american pornit de la Monroe (care acum se ascunde sub falsul chip al suveranismului) și afirmat deschis de Brzezinski și ceilalți sau, dimpotrivă, noua Sfântă Alianță a Chinei, Rusiei, Iranului, Indiei, Braziliei, Turciei, puteri conservatoare cărora sperăm să li se alăture și victima europeană… pentru aducere aminte a trecutului ei de la 1815!
