Pe „arena internațională” de la Budapesta, la o dată apropiată, dar încă neprecizată, va avea loc o întrecere între Vladimir cel Viteaz (Zelenski) și Vladimir cel Groaznic (Putin), dotată cu „Cupa Tomahawk”, „arbitru onest” fiind Donald cel Pașnic (Trump). După „parastasul dansant” de la Sharm el Sheikh, organizat în amintirea victoriilor à la Pyrrhus ale lui Bibi cel Mare araboctonul („mâncătorul de arabi”), care, după cea a bătut recordul mondial al lui Irod, tot cel Mare, în uciderea pruncilor, a încercat să zboare ca porumbel al păcii pe deasupra cuibului de cuci arabi și europeni dispuși să nu bage de seamă că regele păcii globale este gol, vine rândul Budapestei să organizeze un nou spectacol de pantomimă geopolitică.
La Budapesta, însă, istoria nu se va repeta. La Sharm el Sheikh au fost picadorii. La Budapesta se vor întâlni matadorii. Mai exact, bătrânul și ostenitul taur american care s-a distrat în Egipt umilind picadorii europeni în fața unui public arabo-musulman de acum conștient de identitatea, puterea și interesele sale vitale, în Ungaria naționalismului eurosceptic și antisoroșist se va întâlni cu matadorul rus. Dacă pe malul Mării Roșii a fost comedie, pe malul Dunării va fi tragedie.
Ceea ce pigmeii europeni, în disperare de cauză și în absența Medusei von der Leyen, ostentativ ignorată și neinvitată, s-au făcut că nu înțeleg, și anume că au fost aduși în Egipt precum și-a adus țăranul român vaca stearpă la târg ca să o facă de rușine, un Donald Trump batjocoritor obligându-i să lingă acolo unde scuipaseră, sub privirile ironice ale foștilor lor supuși arabi și ale sultanului Erdogan, precum și ale lui Victor Orban, europeanul „așa da!” al „ocupantului” american, membrii Knessetului s-au făcut că nu aud.
Acestora, într-o interminabilă cuvântare aparent fără țintă și presărată de glume narcisiste, Președintele SUA le-a aruncat, ca din întâmplare, următoarele sentințe: i. „v-am dat tot ce mi-ați cerut, dar acum aventura voastră războinică s-a terminat și să nu mai îndrăzniți reluarea ei contând pe mine și pe America”; ii. „Iranul vrea pacea, chiar dacă nu o recunoaște public, iar vremea a sosit ca să faceți pace cu el”; iii. „normalizați relațiile cu arabii, căci toți îl aveți ca strămoș pe Abraham, toți fiind, deci, semiți”; iv. „Palestinienii au și ei dreptul la fericire și de acum se vor bucura în pace de exercițiul acestui drept” (cuvântul Palestina sau sintagma „stat palestinian” nu au fost folosite, desigur pentru a menaja urechile coaliției fundamentalist sioniste care guvernează țara și care și așa stă să cadă, astfel încât zisa „fericire” abia de acum încolo va trebui definită, dar ea nu exclude varianta celor două state, lăsând pe masă și formula confederativă sau pe cea a statului civic și multicultural); v. „Erdogan este un lider puternic care trebuie luat în serios și chiar dacă fermitatea lui neo-otomană ne indispune, SUA este obligată să îl respecte și să se înțeleagă cu el” (o probă a acestei atitudini a fost făcută aproape pe loc, prin aplicarea cererii Președintelui Erdogan ca Nethanyahu să nu se arate la Sharm el Sheikh în încercarea de a fi recunoscut din nou ca interlocutor legitim al comunității internaționale); vi. „Ierusalimul poate fi capitala Israelului, dar, mai presus de toate, este locul la fel de sfânt al tuturor celor trei religii monoteiste – creștină, musulmană și ebraică – și așa trebuie să rămână, Israelul fiind responsabil pentru asta”; vii. „ar fi de dorit ca Premierul Nethanyahu, pus sub acuzații de natură penală, să fie grațiat, astfel încât să plece liniștit acasă, iar Israelul să nu mai continue a fi ostatecul agendei sale personale”; viii. „Nethanyahu nu este vreun gangster, ci un fel de găinar care s-a bucurat doar de niște țigări și șampanie, dar a fost un mare lider de război” (cu accent pe conjugarea ultimului „a fi” la timpul trecut); ix. „Putin este un interlocutor serios și responsabil cu care, însă, numai America, spre deosebire de zurbagii UE, este în poziția de a negocia, și cu care încheierea păcii este și posibilă și prioritară”; x. „trimișii Casei Albe au discutat cinci ore cu Putin și s-a înțeles exact cum stau lucrurile în realitate” (ultimele două precizări erau adresate prioritar Occidentului euro-atlantic, iar nu numai Israelului). Cuvintele nu au fost neapărat acestea, însă sensul mesajelor a fost clar și numai așa poate fi interpretat.
În Orientul Mijlociu, pentru moment incendiul s-a stins, dar sub cenușa groasă rămasă în urma lui jeraticul încă arde. Timpul care se va scurge până se va afla dacă de la acest jeratic se va aprinde focul altei crize (ceea ce, din păcate, rămâne probabil) sau lumina de la capătul tunelului confruntării (ceea ce nu este chiar imposibil), va trebui folosit pentru a termina războiul ucrainean (respectiv, războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Rusia).
Soarta războiului din Ucraina nu se mai decide în Salonul Oval, o adevărată Canossă la care Vladimir Zelenski se duce periodic cu mâna întinsă spunând povești apte a-i câștiga o nouă pomană, ci în altă parte. O altă convorbire telefonică între Donald Trump și Vladimir Putin a fost suficientă pentru a pune în așteptare livrarea temutelor rachete americane Tomahawk, care se vedea la orizont; cu precizarea că orizontul este acea linie imaginară de care cu cât te apropii, cu atât se depărtează. Pacea, fie ea și o „pace prin forță” nu se negociază între aliați, așa cum doresc alde Macron, Starmer și Merz, ci între forțele opuse; și nu între reprezentanții lor cei mai slabi, ci între cei mai puternici. Dacă cei slabi nu vor pacea, nu au decât să piardă războiul singuri, pe mâna lor, fără a mai putea salva ceva.
Chiar dacă unii nu știu când Președintele Trump vorbește în deplinătatea discernământului său și când divaghează, cu siguranță el știe și știind nu va accepta să pună briciul american în laba maimuței ucrainene. La limită vor fi livrate câteva rachete, care vor fi operate, însă, numai de contractori americani, pentru a atinge ținte aprobate de Washington, la date stabilite de acesta și foarte probabil cu înștiințarea prealabilă a Rusiei. Altminteri SUA, care tocmai se retrage unilateral cu discreție de pe teatrul de operații ucrainean s-ar trezi atrasă înapoi într-un război cu Rusia care este contrar intereselor vitale americane.
Claponul parizian cotcodăcește cu voce tot mai isterică cerând sporirea forței militare ucrainene prin aport european, cu obiectivul de a-l aduce pe Putin la masa negocierilor. Numai că Putin se află deja la masa negocierilor, cu o ofertă de pace în patru puncte: i. Crimeea și teritoriile istorice rusești locuite de populație rusofonă din estul Ucrainei, în prezent ocupate de armata rusă, se restituie Rusiei, inclusiv prin aplicarea dreptului la autodeterminare și secesiune, recunoscut pe plan internațional; ii. Ucraina rămâne neutră cu garanții de securitate internaționale adecvate, extinderea NATO pe teritoriul ucrainean, atât de jure cât și de facto, fiind exclusă; iii. poporul ucrainean își va alege liderii fără intervenții externe și tot felul de „revoluții colorate”; iv. forțele armate amplasate de-a lungul frontierei dintre Rusia și NATO vor trebui să asigure echilibrul de putere și să fie compuse în așa fel încât să facă imposibil un atac prin surprindere al unei părți împotriva celeilalte, cu precizarea că înarmarea Ucrainei va fi limitată în așa fel încât să excludă o eventuală politică revanșardă sau revizionistă. Care este contraoferta UE, desigur prezentată de ventrilocul său ucrainean, exceptând cererea ca Rusia să capituleze renunțând la tot ceea ce a câștigat prin sacrificiile aferente războiului purtat timp de trei ani? Aceasta nu există!
Donald Trump știe că doar de-a lungul liniilor trasate de ruși se poate stabili pacea. El mai știe că orice negociere este despre a da și a lua; când vrei să obții ceva, trebuie să dai ceva. Dacă ar dori să ceară rușilor modificarea condițiilor lor nu ar avea nimic de oferit la schimb.
Pe de altă parte, amânarea păcii ar însemna fie transformarea Ucrainei într-un stat incapabil de autoguvernare, fie dispariția ei. În plus, timpul va duce la extinderea și consolidarea BRICS, ale Organizației pentru Cooperare de la Shanghai, ale tendințelor de dedolarizare a pieței internaționale, la izolarea Occidentului colectiv de Majoritatea globală și altele din aceeași categorie. Or, Trump, implicat și în războiul civil de acasă cu „statul subteran” neo-bolșevic, dorește să reducă riscul dependenței SUA de această majoritate, dar nu să se rupă de ea și să determine autoizolarea Americii într-o lume mică supusă unui globalism soroșist retrograd. Mai târziu, deci, înseamnă mai rău decât acum.
Șansa păcii se joacă, deci, la Budapesta, unde lui Viktor Orbán i se oferă posibilitatea de a găzdui o întâlnire istorică. Acolo Donald Trump și Vladimir Putin au ocazia de a pune capăt unui război sângeros, care putea fi evitat, dar a fost provocat de aroganța imperială a unei Americi aventuriste și este prelungit de miopia strategică a unei Europe occidentale narcisiste. Răspunzând la provocare așa cum a răspuns, în urma unor calcule greșite care au ignorat eficiența intervenției serviciilor secrete britanice, precum și încăpățânarea rezistenței haholilor dusă până în pragul sinuciderii, Vladimir Putin a intrat și el în viesparul unui război pe care, chiar dacă l-a câștigat, nu știe cum să îl termine. Aflați amândoi în aceeași capcană, Trump și Putin sunt acum legați de același destin care le poruncește să scape împreună.
În ceea ce îl privește pe premierul Ungariei, el nu va fi o simplă gazdă. Pentru a fi susținut pacea cu Rusia a fost sancționat atât de statul subteran american, cât și de UE. „Păcatul” realismului politicii sale orientale, precum și cel al reușitei jocului la mai multe capete (american, rus, chinez, turc, israelian etc.) i-au adus țara și partidul cu apa la gură. O pace realizată la Budapesta, locul unde se pot întâlni în siguranță, ca altădată la București, Neptun sau Sinaia, puterile adverse în căutare de soluții juste, fezabile și durabile pentru controversele lor, va face din el un lider european și global de neignorat și îi va aduce un nou mandat de premier al micuței, dar bravei Ungarii. Bonusul va consta în prinderea României în cleștele ruso-maghiar sau chiar în furtuna triunghiului Bermudelor emisferei nordice format din SUA, Rusia și… Ungaria.
România, după ce și-a abandonat Constituția, democrația și suveranitatea, este exclusă din acest joc global. Ea va urmări la televizor „tomahawkiada” diplomatică de la Budapesta și va afla ce loc i s-a stabilit în clasamentul jucătorilor europeni, în funcție de rezultatul unor partide la care nu participă. Decenii de strălucită diplomație românească se termină, astfel, printr-un faliment național deplorabil.
În timp ce soarta României poate depinde de rezultatul jocului ruso-american de la Budapesta, pe prepușii neo-bolșevici de la București ai claponului micronian îi preocupă ce se va întâmpla dacă Republica Moldova își joacă neutralitatea la ruleta rusească și provoacă Rusia la luptă precum șoarecele beat care caută motanul ca să îl sodomizeze. Cu „mitici”, jocuri mici! Și nu este vorba doar despre iresponsabilii mitici cheflii de pe Dâmbovița, ci și de cei tragici, cu ifose cezaro-crăiești de pe Someș și pe Târnave.
Direcția vânturilor euro-atlantice se schimbă pe nesimțite. Secretarul General NATO, „războinicul” Mark Rutte însuși, cere statelor membre să nu doboare rachetele sau dronele posibil trimise de Rusia în spațiul lor aerian dacă ele nu constituie o amenințare reală iminentă și pot fi escortate în zona internațională, pentru ca astfel să se evite o confruntare directă cu Moscova. Statele europene, rând pe rând, în ciuda presiunilor Bruxellesului, refuză folosirea activelor rusești înghețate în depozitele lor, cu scopul de a sprijini efortul de război al Ucrainei, întrucât nu vor să se confrunte cu retorsiuni moscovite, sancțiuni juridice și decredibilizarea piețelor lor financiare.
Pe acest fond, Bucureștiul nu găsește ceva mai bun de făcut decât să anunțe că este gata să intre în luptă cu Rusia pentru apărarea … Transnistriei „moldave”. Ca membru al NATO, înainte de a se angaja într-un conflict armat de partea unui stat terț împotriva altui stat terț, România ar avea, cel puțin, obligația morală, dacă nu și pe cea legală, precum și, indubitabil, obligația de responsabilitate națională de a se asigura de acordul și, la nevoie, de susținerea aliaților săi.
Simultan, la Strasbourg, în Consiliul Europei, parlamentari români pregătesc propuneri pentru constituirea unui tribunal internațional special abilitat (de cine?) spre a-i judeca pe liderii ruși cu care negociază pacea șeful administrației americane, pentru „crima declanșării războiului de agresiune împotriva Ucrainei”. Acțiune de subminare a negocierilor ruso-americane mai calificată este greu de imaginat.
În fine, exact după ce convocarea rezerviștilor a măsurat imposibilitatea României de a purta chiar și un război imaginar, Guvernul român și generalii săi făcuți la „apelul bocancilor” ne vorbesc despre capacitatea armatei române, tocmai coborâtă cu cinci locuri în ierarhia puterii militare a statelor lumii, întocmită de instituțiile internaționale specializate, de a rezista unui atac rusesc și eventual a învinge într-o confruntare militară cu Rusia.
A amenința Rusia și a lichida, în același timp parteneriatul strategic cu SUA, pe când NATO se repliază pe poziții de prudență: iată ce înseamnă o politică antinațională sinucigașă!
În trecut diplomația românească a fost recunoscută ca fiind un contributor real la instaurarea și salvgardarea păcii mondiale, la prevenirea și soluționarea conflictelor dintre state, precum și la administrarea crizelor prin mijloace pașnice. Aceasta permitea României accesul la informații confidențiale din care putea înțelege mai bine mizele reale ale lumii și evoluțiile evenimentelor cu relevanță globală, ca și exercitarea unei anumite influențe menită a conduce spre deznodăminte conforme inclusiv intereselor sale. Acum locul ei a fost luat de alții, exemplul Ungariei fiind cel mai elocvent și mai dureros.
Rezultatele „tomahawkiadei” de la Budapesta nu sunt încă certe. Nu este cert nici dacă, făcând uz de autoritatea sa, Donald Trump își va pava drumul către Premiul Nobel pentru pace. Cert este, însă, că România va fi absentă de la negocieri … și absenții sunt totdeauna de vină.
