Plecat, cu cele mai bune intenții, în căutarea păcii globale și, în subsidiar, a Premiului Nobel pentru Pace, Președintele SUA, Donald Trump, constată că pacea fuge de el. Motivul principal nu este sabotajul forțelor războinice de acasă și din lume, ci incapacitatea sa de scăpa de mentalitatea specifică hegemonismului american, respectiv de a scăpa de iluzia potrivit căreia o pace justă și durabilă se poate instaura prin forță, dublată de iluzia că America mai dispune de forța necesară impunerii păcii concepute de ea. Trump se luptă, de fapt, cu sine, în încercarea de a-l contrazice pe Aristotel care spusese că „nimeni nu poate sări peste umbra-i proprie”.
„PACEA LUI TRUMP” DIN GAZA
La puține zile de la proclamarea „păcii lui Trump” din Gaza, vicepreședintele SUA, J.D. Vance, s-a deplasat în Israel, pentru a pune în aplicare două dintre cele mai delicate puncte ale acesteia: dezarmarea Hamas și guvernarea internațională a Gazei. Dacă prima chestiune rămâne în continuare în ambiguitate, neexistând nici o garanție că Hamas se va demilitariza voluntar până când o soluție politică a problemei palestiniene se va bucura de consensul tuturor celor direct interesați, cea de a doua apare în ochii administrației americane ca esențială din mai multe puncte de vedere.
Abia după ce Gaza va fi pusă sub guvernarea efectivă și eficientă a altcuiva decât a Hamas, se va putea vorbi cu adevărat și despre impunerea demilitarizării acestuia. În atare efort, al cărui succes este mai mult decât incert, au fost implicate de către președintele Trump, Turcia și Egiptul, două puteri regionale a căror fidelitate față de SUA se clatină serios, până la a ajunge de-a dreptul fictivă, și pe care astfel Washingtonul speră să le recupereze, cel puțin, în parte.
Ce să vezi, însă? Premierul Bibi Nethanyahu i-a împărtășit vicelui american opoziția față de aducerea Turciei, membrul NATO cu cea mai puternică armată după cea a SUA, la frontiera israeliană. Cum să mai acționeze Israelul în Gaza și să o mai bombardeze când crede de cuviință, cu turcii prezenți acolo? Ankara nu poate fi ușor aliniată la agenda geopolitică a extremismului național-sionist israelian. Sionismul geopolitic și neo-otomanismul se ciocnesc legic.
Autoritatea palestiniană exercitată de Fatah în Cisiordania, care se speră că la un moment dat va putea înlocui Hamas în administrarea Gazei, obiectase deja cu privire la numirea lui Tony Blair în poziția de „proconsul” american în Gaza. Fostul premier britanic încă nu a răspuns pentru amorsarea „războiului preventiv” din Irak prin declarații false cu privire la armele de distrugere în masă deținute, chipurile, de Saddam Hussein, și alte manevre ilegale atingând sfera penalului.(Un proces adus în fața instanțelor britanice cu implicarea unui funcționar ONU a devoalat întreaga ticăloșie a acțiunii blairiene). „Relația specială” a lui Blair cu SUA, protectorul declarat al Israelului, îl face incompatibil cu misiunea de „intermediar onest” care să faciliteze soluționarea crizei palestiniene. El pur și simplu nu se poate avea beneficiul „prezumției de bună credință.” Mandatul îl poate avea, dar nu și capacitatea de a-l exercita.
Lucrurile stau, însă, și mai rău pentru demersul pacificator al lui Donald Trump. Anterior, potrivit unei informații scurse în presă chiar sub forma unei înregistrări audio-video, premierul israelian îi spusese verde în față și pe un ton apăsat Președintelui american că el „nu înțelege situația Israelului”. Aceasta după ce, deși nu o înțelesese (sic!), Trump susținuse toate capriciile politicii israeliene, atât prin livrarea de arme, cât și prin blocarea deciziilor ONU, până la a expune SUA izolării diplomatice internaționale.
Acum, prin intermediul lui J.D. Vance, „pacificatorul” Trump a aflat că piciorul său israelian este rupt, după ce aflase că piciorul arab este de lemn.
Până să se trezească bine din șocul declarației revizioniste a primului ministru Nethanyahu, declarație de natură a ridica un obstacol de netrecut în calea succesului misiunii sale, chiar înainte de a pleca spre casă, deci pe când se mai afla pe teritoriul israelian, J.D. Vance a fost pus în fața unui alt afront.Ținând seama de momentul ales acesta a fost cu certitudine premeditat.
Knessetul a adopt în prima lectură un proiect de lege privind anexarea Cisiordaniei. Aruncând complet și oficial în aer proiectul unui viitor stat palestinian, susținut de majoritatea membrilor ONU (inclusiv de SUA, chiar dacă numai cu o jumătate de gură), o asemenea lege, potrivnică dreptului internațional, chiar dacă nu este aplicabilă deocamdată, trimite Washingtonului un mesaj clar și anume acela că Israelul nu acceptă „Pacea lui Trump” și nu renunță la proiectul Marelui Israel, care, dacă deocamdată nu poate acoperi teritoriul cuprins între Nil și Eufrat, măcar pe cel dintre Sinai și Iordan trebuie să îl ocupe.
Reafirmarea respectivului proiect trimite fiori reci Egiptului, căruia nu i se putea oferi un argument mai puternic în întărirea convingerii sale deja născute că securitatea sa în relația cu Israelul nu se mai poate baza pe garanțiile americane și că trebuie să își consolideze alianțele sale orientale. Dacă nici Donald Trump nu poate domoli fundamentalismul sionist al Guvernului israelian, nimeni la Washington nu o poate face. Iar perspectivele nu sunt mai bune întrucât evoluțiile naturale arată că extremismul va escalada în societatea israeliană (ca și în cea palestiniană, de altfel) ca urmare a disparității între creșterea demografică în mediile religioase fundamentaliste față de cele seculare, într-un stat etnic exclusiv, refractar sistemic față de integrarea multiculturală.
În consecință, Egiptul și-a precizat poziția: câtă vreme geopolitica Israelului nu se modifică, pacea dintre cele două state, chiar dacă la Cairo nu se intenționează abandonarea ei, va fi, în cel mai bun caz, una înghețată, amintind mai degrabă de trăsăturile unui război rece. Summitul de la Sharm el Sheikh rămâne un simplu spectacol de divertisment la care, oricum, Bibi Nethanyahu, șeful executivului israelian, nu a primit bilet de intrare.
Pe acest fundal este de presupus că și Qatarul, teoretic aliat al SUA, după ce s-a fript cu supa bombardamentelor israeliene, va sufla inclusiv în iaurtul promisiunilor de solidaritate armată făcute de Donald Trump; și acelea printr-un simplu ordin executiv, iar nu printr-un tratat internațional, și fără aprobarea Congresului.
Confruntat cu inițiativa expansionistă a Knessetului, J.D. Vance a protestat anticipând că SUA nu va susține o asemenea decizie. Bibi s-a prefăcut neplăcut surprins de respectiva decizie, considerând momentul (nu și fondul) ca… inoportun. …Și cam atât. Rămâne cum … NU ne-am înțeles.În Orientul Mijlociu „Pacea lui Trump” umblă cu capul spart.
„PACEA LUI TRUMP” DIN UCRAINA
Cealaltă pace a lui Trump, cea din Ucraina, s-a blocat de asemenea în opoziția comună a Ucrainei și a majorității puterilor europene adunate în UE și NATO. Amenințând cu arestarea lui Vladimir Putin (ministrul de externe polonez a cerut chiar doborârea avionului prezidențial rus), în executarea unui mandat suprarealist al Curții Penale Internaționale, de îndată ce acesta ar intra pe teritoriul UE (ignorarea unui mandat similar vizându-l pe Benjamin Nethanyahu, supranumit de unii „măcelarul din Gaza”, nu a deranjat pe nimeni), ei s-au opus, de fapt, negocierilor de pace directe dintre președinții rus și american, anunțate a avea loc la Budapesta (Ungaria).
S-a adeverit astfel și avertismentul dat de mine cu multă vreme în urmă partenerilor americani cărora le-am spus că nu trebuie să se bazeze pe cumințenia și loialitatea Ucrainei și să nu se aștepte că liderii ucraineni vor respecta politica SUA atunci când vor crede că aceasta contravine intereselor oligarhiei de la Kiev. Adaug acum că, potrivit experienței mele, la limită, dacă se vor simți abandonați, ucrainenii nu vor ezita să treacă la sabotaje, atacuri teroriste, asasinate politice și chiar lovituri de stat, cu precădere în țările care le-au oferit refugiu și în care s-au putut organiza. Primele semne în acest sens se pare că încep să apară.
La impasul negocierilor directe dintre SUA și Rusia au contribuit inclusiv membrii administrației și ai Congresului care în continuare cred că prin prelungirea războiului, fie și numai în dimensiunea lui economică, s-ar putea ajunge, pe termen mediu și lung, la înfrângerea strategică a Rusiei și astfel la emascularea ei ca putere globală. Teoria acestora este că, inclusiv dacă pe câmpul de luptă armata rusă nu va putea fi învinsă, precum și dacă o schimbare de regim politic urmată de dezmembrarea Federației Ruse în mai multe state (de preferință, „pro-occidentale”) nu se va putea realiza, pierderile suferite pentru evitarea înfrângerii, ca și teama fragmentării prin implozie îi vor răpi Moscovei orice apetit de a se mai opune în viitor exigențelor „ordinii internaționale bazate pe reguli” impuse de Occidentul colectiv.
Printre cei care împărtășesc asemenea idei se găsește chiar Secretarul de Stat Marco Rubio care, asemenea predecesorului său Mike Pompeo, îl disprețuiește profund pe Donald Trump și pacea acestuia. Aceasta este consecința practicii responsabile, alături de altele similare, pentru prăbușirea puterii americane, ca funcțiile politice de vârf să fie ocupate mergând pe drumul banilor și al puterii cumpărate cu ei, iar nu pe cel al meritelor, cum era atunci când SUA se ridica. Așa se face că opoziția principală cu care are a se confrunta Președintele Trump în căutarea păcii, se află la el acasă și nu în afară.
Cât despre europeni, împinși de complexul superiorității imperiale de care nu au scăpat nici după pierderea imperiilor lor, ei ambiționează să se întoarcă la Congresul de la Paris, din 1856, consecutiv războiului Crimeii, în combinație cu Pacea de la Brest Litovsk, din 1918, impusă de al doilea Reich german Rusiei revoluționare leniniste. În același timp, se tem că o pace separată ruso-americană care va fixa arhitectura de securitate în Europa centrală și de est, la Marea Neagră și desigur în Balcani și Transcaucazia până la Marea Caspică (acolo unde dispărutele imperii ale Germaniei, Franței și respectiv Marii Britanii și-au fixat în trecut ținte strategice), va genera o ordine europeană neconformă cu interesele lor, dacă nu chiar potrivnică acestora. În fine, ei vor o pace care să implice acoperirea cheltuielilor lor de război, cu care în mod inoportun, dar, mai ales, ilegal, au îndatorat UE și prin UE, în afara competențelor atribuite acesteia, statele membre, de către Rusia. Or, întrucât Rusia nu a fost învinsă și va ieși chiar învingătoare din negocierile de pace cu SUA, acest obiectiv nu poate fi atins. Și dacă ei nu își pot atinge obiectivele, nici SUA nu poate fi lăsată să și le atingă pe ale ei: pacea cu Rusia și retragerea din Europa, cu lăsarea UE în ruină, incapabilă a mai concura și conta la nivel global.De aceea, preferă un armistițiu care, chiar de va lăsa Rusiei posesia fructelor victoriei ei pe frontul ucrainean, nu va angaja Europa cu nimic și va îngreuna funcționarea unei antante ruso-americane.
Chiar dacă ar avea dreptate, corifeii confruntării infinite nu observă că pe termen lung civilizația occidentală și ordinea ei vor fi distruse – și nu de ruși, ci de costurile financiare, economice, politice, sociale și morale cu care războiul va pune sub presiune națiunile occidentale aflate deja într-o stare revoluționară subsecventă crizelor lor sistemice interne. De asemenea, mediile politice euro-atlantice adepte ale prelungirii războiului cu Rusia, deși știu că tactic nu îl pot câștiga, nu înțeleg că eliminarea Rusiei din concertul puterilor globale va lăsa America și UE fără aportul ei exact atunci când Washingtonul și Bruxellesul vor avea nevoie de asocierea cu ea pentru a negocia cu puterile globale emergente în Sudul colectiv. În fine, încremeniți în mentalitățile Războiului Rece, uliii confruntării militare de la Washington, Paris, Londra, Berlin și Bruxelles, cu strategiile lor obsolite ale „îngrădirii” și „descurajării”, sunt incapabili să bage de seamă că în timp ce Occidentul euro-atlantic, cu SUA în frunte, este blocat în conflictul de la Marea Neagră, China și celelalte puteri emergente ale Sudului global se consolidează și se emancipează, fiind gata, la nevoie, să îi întoarcă spatele.
Sesizând că marile mize geostrategice ale SUA nu se mai află în Europa, că Rusia nu are nici capacitatea și nici interesul să se confrunte cu SUA atacând membrii europeni ai NATO și că alienarea Rusiei în relația cu SUA nu face decât să consolideze concentrările de putere antiamericană la nivel global, Donald Trump a decis să retragă treptat trupele americane staționate pe continentul european, începând cu cele din estul acestuia, respectiv cu cele aflate cel mai aproape de granițele Federației Ruse – România, Ungaria, Slovacia. Foarte probabil aceasta este și o mișcare convenită cu Vladimir Putin la Anchorage (în Alaska) ca parte a soluționării conflictului ucrainean printr-o pace negociată politic. Echilibrul de forțe dintre Rusia și Occidentul colectiv de-a lungul liniei de demarcație între acestea este cel puțin la fel de important ca și restituirea Dombasului sau recunoașterea anexării Crimeii. Dacă este așa, a face pasul înainte de oficializarea acordului de pace îi oferă Președintelui american avantajul de a evita acuza că ar fi cedat prea mult în fața omologului rus.
Aflăm, însă, tocmai din presa ucraineană, că la Washington, un grup bipartizan de congresmeni pregătește o inițiativă legislativă care să îl oprească pe Președintele Trump în a aplica decizia retragerii din Europa. Astfel, după ce s-a transformat într-un alter ego al Israelului la nivel global, SUA riscă să devină și un alter ego al Ucrainei la nivel global. Războaiele și păcile americane nu se mai decid la Washington, conform intereselor americane, ci la Ierusalim și Kiev, cu „asistența” lobbyului israelian și ucrainean de pe malurile Potomacului și din pădurile Virginiei.
În acest context, probabilitatea maximă este ca, în cele din urmă, sleită de lupte fără legătură cu interesele sale vitale și având pe cap pacostea nevolnicilor săi sateliți europeni, SUA să se trezească din pumni în fața unei Majorități globale ostile care va avea ca nucleu dur alianța Rusiei cu China și cu celelalte principale superputeri emergente din Sudul colectiv.
„PACEA LUI TRUMP” ÎN ARCUL INDO-PACIFIC
În atari condiții, Președintele SUA pornește la o nouă încercare. Dacă în Europa de est și Asia de vest pacea fuge de el, Donald Trump a plecat să caute pacea în Orientul Îndepărtat.
De data aceasta nu mai este vorba despre pace între alții, ci între America însăși și rivalii săi asiatici; în primul rând China. Aceasta presupunea, în logica hegemonismului american, și exercitarea unor presiuni asupra Beijingului prin: i. resetarea relațiilor cu cvasi protectoratele sale din Marea Japoniei (Japonia și Coreea de Sud), tot mai atrase de a substitui vasalitatea față de SUA prin cooperarea cu China; ii. mobilizarea foștilor sateliți din Asia de Sud-Est, tot mai recalcitranți față de participarea lor la proiectul unui front indo-pacific anti-chinez; iii. recuperarea Indiei pornită pe drumul concilierii istorice și parteneriatului strategic cu China, ca răspuns la politica vamală neprietenoasă a administrației americane.
Tactica aleasă pentru atingerea acestor obiective a fost pe cât de inovativă pe atât de dezastruoasă din punctul de vedere al obiectivelor americane. Astfel, Casa Albă a înțeles să procedeze la sancționarea propriilor aliați cu gândul că astfel își va întări puterea de negociere cu rivalii – respectiv cu principalul rival strategic pe plan global, China. În acest sens a transformat protecționismul din instrument de politică internă util în sprijinirea economiei naționale, în armă geostrategică menită să oblige statele terțe – aliate sau neutre – la subordonarea agendelor lor geopolitice și geoeconomice față de exigențele globale americane. Se poate spune, în consecință, că SUA a „militarizat” protecționismul.
China abordează parteneriatele externe ca mecanisme furnizoare de stimuli pentru dezvoltarea economico-socială armonioasă a statelor implicate. Această abordare a intrat în concurs cu cea americană care practică aplicarea de sancțiuni – principale și secundare, directe și indirecte – aliaților recalcitranți ce refuză să fie vasali. În prezent niciunuia dintre aceștia SUA nu are cum să îi facă o ofertă de nerefuzat. Din păcate pentru ea, America nu mai poate lansa nici amenințări de înspăimântat. Prin urmare, militarizarea protecționismului prin transformarea lui în armă geostrategică folosită pentru perpetuarea supremației Americii în ordinea mondială explodează în fața Washingtonului.
În India, eșecul a fost total și mai rapid decât se aștepta. Trimisului american i s-a explicat că indienii nu își dau suveranitatea pe înlesniri vamale; mai ales în condițiile în care piața indiană, de dimensiunea unui sub-continent, împreună cu piețele statelor partenere, între care recent a intrat și China, pot compensa cu supra de măsură lipsa pieței americane. Mai degrabă SUA ar trebui să caute soluții pentru înlocuirea pieței indiene care se închide cu bariere tarifare puse în fața comercianților și întreprinzătorilor americani.
Mai concret, oricare ar fi sancțiunile economice aplicate de SUA, costul acestora nu poate depăși avantajele economice și politice ale cooperării Indiei cu Rusia. De aceea, India nu va renunța să importe petrol și gaz din Rusia. În același timp, recentul război cu Pakistanul, chipurile terminat prin medierea lui Donald Trump, a demonstrat că și în domeniul militar, cel care se bucură de sprijinul tehnologic al Chinei și Rusiei are mai multe șanse de izbândă decât cel care se bazează pe America, mereu preocupată să rămână deasupra presupușilor ei aliați. Chiar dacă Pakistanul, rival al Indiei, are o relație specială cu China, India nu are a-și face griji excesive atât timp cât în ecuație intervine Rusia ca garant el echilibrului global, în timp ce Beijingul, spre deosebire de Washington, nu își concepe parteneriatele pe criterii exclusiviste și refuză alianțe care l-ar opune altor jucători locali sau regionali.
Pakistanului SUA i-a oferit un uriaș contract de investiții în domeniul exploatării solurilor rare. A făcut-o, desigur, și pentru a ține Pakistanul în tabăra sa cu promisiunea redresării economice (asta în timp ce economia americană abia mai suflă), dar și pentru a găsi alternative la importul de soluri rare din China și astfel a o lipsi pe aceasta de un foarte eficient factor de presiune în relația cu America. Islamabadul a acceptat cu entuziasm „darul” fără ca însă să renunțe la parteneriatul strategic cu China. Nici nu ar fi putut fi altfel cât timp promisa investiție americană vizează extracția unor minerale din zăcăminte încă neevaluate pentru a se stabili economicitatea procesului și situate în regiuni marcate de curente secesioniste cu instabilitatea aferentă.Speranța este bună, dar nu ține loc de politică.
În Malaiezia, la Summitul ASEAN, Donald Trump a putut constata că ideea unei încercuiri indo-pacifice a Chinei nu este populară, pacea cu Beijingul fiind mai avantajoasă decât exportul în SUA cu taxe vamale reduse. Asia de Sud-Est este deja un subiect colectiv redutabil din punct de vedere economic care aproape a egalat produsul intern brut total al G7 și în curând îl va depăși, inclusiv ca pondere în economia globală. Mai degrabă SUA ar fi interesată de câteva injecții de capital din regiune, dar aceasta ține mai mult de investitorii privați decât de guverne, și de atractivitatea mediului de afaceri intern american, deocamdată afectat de mari dificultăți, dintre care războiul civil nu este cea mai mică.
În Coreea de Sud, Donald Trump s-a întâlnit cu Președintele americano-sceptic al acesteia și cu noul prim ministru japonez, cu care, vezi Doamne, ar fi încheiat „afacerea secolului”. În realitate, amândoi i-au prezentat Președintelui SUA o adevărată „declarație de independență”, afirmând că: i. din punct de vedere politic, alianța lor cu America nu va mai îmbrăca haina protectoratului și vasalității,; ii. din punct de vedere economic, investițiile de capital contractate la nivel guvernamental nu vor trece Pacificul decât dacă vor fi conforme cu interesele private și publice japoneze și sud-coreene; iii. din punct de vedere geostrategic, în condițiile proximității teritoriale cu Rusia și China, guvernele de la Tokio și Seul vor rămâne prudente, raționale și pozitive în relațiile cu Moscova și Beijingul, evitând confruntări în care nu au nici o miză națională.
Astfel, Donald Trump a ajuns cu mâinile goale la Summitul „maxim” cu Președintele chinez Xi Jinping, organizat la Seul, oarecum ironic, într-un context multilateral de principiu disprețuit de președintele SUA.
„PACEA LUI TRUMP” ÎN MAREA CHINEI
Întâlnirea la vârf a rivalilor strategici, respectiv a reprezentantului principalei superputeri globale decadente cu cel al principalei puteri emergente, a comandantului suprem al ariergărzii vechii ordini mondiale cu comandantul suprem al avangărzii noii ordini a fost precedată de negocieri purtate între miniștrii lor de finanțe.
La capătul acestor negocieri, Secretarul Trezoreriei SUA, Scot Bessent, a raportat urbis et orbi, în stil Bonanza, „marele succes” al reducerii taxelor vamale impuse Chinei în schimbul suspendării pe o perioadă de un an a interdicției exportului de pământuri rare chineze către industriile americane altminteri puse pe butuci în lipsa acestora. În maniera celui mai grețos cult al personalității, Bessent a subliniat că „victoria” sa a fost făcută posibilă de Președintele Trump însuși care l-a dotat cu ultra eficienta armă a taxelor vamale excesive – o adevărată iarbă a fiarelor cu care a deschis ușa pieței chineze. Ulterior, același domn Bessent, intrând cu bocancii pe terenul politicii externe rezervat lui Marco Rubio și confundând scena diplomatică cu studiourile Hollywoodului, avea să reproșeze Chinei „greșeala gravă comisă prin măsurile luate în privința metalelor rare”, adică prin interzicerea comercializării internaționale a acestora. O greșeală pentru care, desigur, a fost „pedepsită” prin reducerea taxelor vamale aplicate ei de Casa Albă (sic!).
Pentru a înțelege contextul domestic în care este obligat să opereze Președintele Trump, după discuția acestuia cu Președintele Xi, evaluată de șeful administrației americane cu nota 12 pe o scară de la 1 la 10 (sic!), ministrul său de finanțe, iar nu cel de externe, deci un secretar de departament iar nu secretarul de stat / secretarul național, numitul Bessent, a anunțat că SUA este pregătită și capabilă să contracareze „amenințarea chineză” la adresa statelor din vecinătatea sa, sens în care Washingtonul s-a asigurat deja de cooperarea Filipinelor. Dacă asta înțelege un membru marcant al administrației Trump prin „pacea lui Trump” înseamnă că nu mai știm ce este războiul sau amenințarea cu războiul. Se pare, însă, că americanii nu pot aprecia decât victoriile obținute prin forță la capătul unor jocuri de sumă nulă.
În realitate, lucrurile stau exact pe dos și această concluzie este susținută chiar de cronologia evenimentelor: mai întâi SUA a ridicat taxele vamale la cote aberante și abia după aceea statele vizate (în speță China) au răspuns prin măsuri fiscale similare, adăugând la ele interzicerea comercializării de bunuri critice pentru economia americană. Așadar, nu ca să obțină reducerea taxelor Beijingul a făcut concesii, ci SUA a redus taxele pentru a obține concesii din partea Beijingului; concesii acordate de acesta pe timp limitat la numai 12 luni.
Angajamentul Chinei de a cumpăra o anumită cantitate de soia de la agricultorii americani altfel puși la pământ de efectele perverse ale politicii vamale trumpiste, nu a fost o concesie, ci un ajutor subtil acordat de Xi pentru a consolida poziția lui Trump acasă; poziție zdruncinată de contestări venite din toate direcțiile. Avem de a face cu o dovadă că Trump nu poate câștiga bătălia internă și nu poate anihila revoluția globalismului neo-bolșevic soroșist pe frontul domestic, decât cu sprijinul lui Xi, în sinergie cu sprijinul lui Putin.
Discuțiile directe dintre cei doi președinți, chinez și american, au trecut cu siguranță dincolo de asigurarea echilibrului comercial pe termen scurt, pentru a aborda aspectele majore ale ordinii mondiale – o ordine nouă pe principii noi, așa cum o dorește Sudul global ajuns la nivelul unei Majorități globale, sau o ordine nouă pe principii vechi, așa cum o dorește Occidentul euro-atlantic colectiv. Nu a trebuit mult, probabil, ca Președintele Trump să înțeleagă că numai varianta din urmă este fezabilă și durabilă, precum și că America poate fi măreață din nou numai ca egal al principalelor puteri globale alcătuind centrele iradiante ale unor cercuri de putere economică, culturală, demografică, tehnologică și abia în ultimul rând militară, cu dimensiuni variabile și capacități echivalente.
Trei aspecte sunt semnificative în acest sens: i. nu s-a discutat nimic despre Taiwan (se subînțelege, aceasta este o problemă exclusiv chineză); ii. s-a discutat puțin despre importurile de petrol chineze din Rusia (se subînțelege, acesta este doar un deziderat susținut de SUA doar la nivel retoric); iii. s-a convenit ca SUA și China să acționeze împreună pentru a se face pace în Ucraina (se subînțelege, pe picior de egalitate). Acestora li se adaugă anunțul făcut de Secretarul american al apărării / războiului, potrivit căruia s-a agreat reluarea comunicării și cooperării sino-americane în domeniul militar. Toate confirmă concluzia lui RAND Corporation potrivit căreia „o victorie asupra Chinei nu mai este posibilă” și, în consecință „SUA trebuie să caute o formă de coexistență pașnică cu aceasta”.
Se merge astfel spre un model de securitate sino-american cu caracter bilateral care va inspira întreaga nouă ordine globală. Dacă este așa se poate vorbi despre „Pacea chineză a lui Trump”; și, ținând seama de parteneriatul fără limite ruso-chinez, am vedea aici chiar o „Pace ruso-chineză a lui Trump”. Numai să dureze!
Singura soluție pentru ca pacea americano-chineză să fie reală și durabilă este renunțarea SUA la imperialism și asocierea celor două, pe picior de egalitate, pentru proiectarea unei ordini mondiale policentrice post americane.
Nu cred că Donald Trump este pregătit pentru așa ceva sau că va fi lăsat să meargă pe acest drum. Iar dacă nu o va face, va ajunge la al treilea eșec consecutiv ale inițiativelor sale pacifiste. Acestea, adăugate războiului civil de acasă, vor înlocui „pacea lui Trump” cu „războiul lui Trump”, care va fi un al treilea război mondial.
Pentru a câștiga pacea în lume, Donald Trump trebuie să câștige mai întâi războiul (civil) de acasă. Ca să câștige războiul de acasă trebuie să consolideze parteneriatul trilateral format împreună cu fostul rival strategic al SUA, cu care azi se află împreună în familia superputerilor în retragere, Rusia, și cu principalul rival strategic în ascensiune, China, căruia trebuie să i se alăture întrucât nu îl poate învinge. După aceea, cei trei vor putea negocia cu ceilalți actori globali relevanți ordinea globală post-americană.
Nici unul dintre cei trei nu este democrat, dar nici unul nu este dictator. Pe plan intern, toți sunt adepții ordinii meritocrate (aristocratice), iar pe plan extern toți sunt globaliști, dar legitimiști, iar nu revoluționari, conservatori, iar nu neo-bolșevici.
Donald Trump nu mai poate impune ordinea lumii de pe poziții atlanticiste. El o poate câștiga însă printr-o alianță trilaterală a Pacificului, prin care, renunțând la supremația globală, America primește statutul de putere de prim rang în regimul unui globalism multicentrist.
Strategia „păcii prin forță” nu mai este posibilă pentru SUA. Singura soluție la dispoziția sa este „pacea prin asociere” și „pacea prin cooperare”, dublate de „pacea prin smerenie”. Totul este ca aceasta să fie acceptată înainte de fi prea târziu. Prea târziu pentru SUA și prea târziu pentru partenerii săi strategici, printre care și România…
