Germania a promis că va livra Ucrainei arme cu rază lungă de acțiune și i-a dat permisiunea de a le folosi pentru a atinge ținte în adâncimea teritoriului rus. Până să facă uz de această oportunitate, Ucraina a inițiat mai multe acțiuni de comando îndreptate împotriva unor elemente de infrastructură militară rusă cu valoare strategică, folosind tehnică de luptă primită din SUA. Desigur, fiind în război cu Rusia, Ucraina are îndreptățirea logică de a duce lupta și pe teritoriul inamic. Problema este că, făcând aceasta, utilizează arme donate de state membre NATO care oficial nu sunt beligerante. Mai mult decât atât, în utilizarea acestora folosește asistența tehnică indispensabilă primită din partea statelor furnizoare care astfel devin participante directe la luptă. Faptul se petrece în condițiile în care Rusia a adoptat o nouă strategie de securitate și o nouă doctrină de apărare potrivit cărora ea înțelege să recurgă prima la utilizarea armei nucleare sau a altor tipuri de arme de distrugere în masă dacă siguranța sa națională este pusă într-un pericol major. În ce măsură asemenea evoluții ar putea spori riscul unor răspunsuri asimetrice din partea Federației Ruse, mergând până la un război nuclear, fie el și limitat la utilizarea de arme nucleare tactice? Ce impact ar avea ele asupra României?
SCHIMBAFREA CADRULUI STRATEGIC AL RĂZBOIULUI DIN UCRAINA
Teoretic, decizia țărilor occidentale de a oferi Ucrainei capacitatea de a lovi ținte strategice de pe teritoriul Rusiei, inclusiv cele care au un anumit statut stabilit prin acorduri internaționale și se bucură de o anumită protecție în dreptul internațional, are ca scop întărirea capacităților defensive ucrainene (în condițiile în care diferența între acțiunea defensivă și cea ofensivă este cvasi inexistentă) și de aceea ar fi cel puțin morală, dacă nu și în întregime legală. Nu mai puțin adevărat este, însă, faptul că decizia respectivă schimbă cadrul strategic actual al războiului din Ucraina – un război menținut formal la nivelul confruntării cu mijloace clasice între Ucraina și Rusia, dar, în realitate, unul opunând Rusiei întregul Occident euro-atlantic, precum și unii dintre aliații acestuia de pe alte continente (ex. Japonia, Coreea de Sud, Australia). Până acum, SUA, NATO și UE au menținut o linie de demarcație clară între sprijinirea apărării Ucrainei și participarea la acțiuni militare pe pământul rus. Acum această frontieră dispare.
Vorbim despre o „linie roșie” nu trasată unilateral de Rusia, ci convenită, expres sau tacit, în interesul evitării unei alte conflagrații globale; o linie a cărei trecere, prin permisiunea dată unor lovituri în interiorul Rusiei, împinge, aproape obiectiv, Moscova la un comportament militar imprevizibil, din care nu vor lipsi loviturile preventive și recursul la metode și arme neconvenționale.
Principalele riscuri aduse de această nouă paradigmă la adresa securității globale privesc: transformarea oficială a unui război pe care, până acum, toată lumea a vrut să îl considere local, într-un război global purtat cu implicarea tuturor membrilor NATO, ca și pe aceia ai Organizației de Cooperare de la Shanghai; stimularea recurgerii la represalii în siajul calculelor greșite apărute în număr tot mai mare ca urmare a opacizării dinamicii raportului de forțe; escaladarea nucleară a conflictului. Cele mai afectate vor fi statele din prima linie (vecinii imediați și apropiați ai Rusiei) și membrii UE – printre care și România.
Noua abordare a războiului ucrainean, spre care împing în special Franța, Marea Britanie și Germania, speriate, în primul rând, de faptul că pierderea capacității de a-și amortiza investițiile făcute în războiul din Ucraina le-ar arunca în crize interne economice, sociale și politice fără ieșire, ar putea determina Rusia să riposteze în mod asimetric, prin atacuri cibernetice, operațiuni de sabotaj și lovituri asupra centrelor logistice din țările NATO; cu precădere cele vecine ei. România, ca zonă de tranzit pentru ajutorul militar occidental către Ucraina și sediu al infrastructurii SUA și NATO, ar putea deveni o țintă pentru astfel de răspunsuri hibride, mai mult sau mai puțin ostentative. Principalul risc nu este acela al atacului convențional direct. Un asemenea atac nu este exclus, dar până la el, România ar fi pusă sub o presiune strategică constând, printre altele, în acțiuni de dezinformare, de perturbare cibernetică a infrastructurii sau provocări în regiunea Mării Negre ori în Republica Moldova.
RISCUL MILITAR: MILITARIZAREA MĂRII NEGRE ȘI CRONICIZAREA CONFLICTULUI ORIENTAL
Prin gura ministrului de externe Serghei Lavrov, Rusia a afirmat clar că Marea Neagră este zona sa de securitate unde nu admite nici o concurență și de unde exclude prezența directă sau indirectă a puterilor neriverane; probabil că, în compensație, Moscova ar putea oferi un plus de influență SUA în Marea Baltică, ceea ce i-ar aduce și avantajul marginal al unei contraponderi americane la patrulaterul soroșist Polonia, Germania, Franța, Marea Britanie. Cum Georgia nu a putut fi atrasă de partea „Coaliției voluntarilor rusofobi” organizată de Occidentul colectiv neo-marxist / soroșist, iar Turcia neo-otomană a optat pentru autonomie strategică în cadrul NATO, inclusiv cu gândul de a fundamenta, cu îngăduința Rusiei, un fel de NATO asiatic turcoman, orice opoziție serioasă față de pretențiile pontice ale Moscovei nu se poate realiza decât cu scoaterea la înaintare a României; Bulgaria este prea slabă și prea …slavă. Militarizarea Mării Negre și cronicizarea confruntării pe flancul estic al NATO la un nivel de intensitate ridicată va crește presiunile, obiective și subiective, asupra României pentru ca aceasta, alături de alte state din regiune, să facă investiții majore în înarmare, în detrimentul politicilor sociale și de dezvoltare economică. De asemenea, România va fi forțată să își schimbe de manieră esențială strategia de securitate națională și politica de apărare, acceptând pe teritoriul său prezența permanentă a „forțelor aliate” străine și astfel statutul de combatant de linia întâi și țintă privilegiată a eventualelor atacuri rusești. O atare prezență, dublată de punerea armatei române sub comandă străină (deja acceptată de guvernele PSD, PNL, UDMR, cu acordul entuziast al USR, coloana a cincea a globalismului neo-marxist / soroșist în România), va aneantiza suveranitatea statului român prin reducerea la zero a autonomiei sale strategice și obligarea alinierii automate la agenda geopolitică a „aliatului ocupant”. Riscul nuclear va fi, în atare context, sursa celei mai serioase preocupări a românilor. Doctrina militară a Rusiei a redus pragul de alertă de la care se poate recurge la utilizarea armelor nucleare. Considerând, în condițiile confruntării actuale Est-Vest, respectiv ale dezordinii mondiale consecutive morții clinice a ordinii mondiale americane, acordurile de neproliferare ca obsolite și deci, lovite de caducitate (rebus sic standibus), Federația Rusă consideră ca legitimă și necesară folosirea armei nucleare atunci când integritatea sa teritorială sau suveranitatea sa sunt percepute ca fiind puse sub amenințare directă. Ne place sau nu, aceasta este situația în care ne găsim și problema care se cere dezlegată. Până acum, NATO, ca entitate colectivă și prin membrii săi separat, a urmărit ca dimensionarea și caracterul sprijinului militar dat Ucrainei să evite confruntarea directă cu Rusia. Din această perspectivă se remarcă ipocrizia și natura schizofrenă a acestui sprijin: pe de o parte, Ucraina este împinsă a purta un război total cu Rusia, având promisiunea unui sprijin total din partea Occidentului euro-atlantic, iar pe de altă parte, acest Occident nu numai că refuză implicarea directă în războiul alimentat de el, dar ține și mașina de război ucraineană cu frâna de mână trasă. Deși se pretinde că această atitudine nu se schimbă, autorizarea utilizării rachetelor cu rază lungă de acțiune în interiorul teritoriului rus este susceptibilă de a arunca în aer efortul de până acum privind calibrarea implicării euroatlantice, oprită la granița participării directe: ne implicăm, dar nu participăm (sic!). Dacă atacurile ucrainene afectează capacități militare rusești critice sau simboluri ale suveranității și măreției rusești, liderii ruși vor putea califica asemenea atacuri ca amenințări strategice, imposibil de realizat fără aportul și acordul NATO. În consecință se vor considera în război cu NATO, indiferent de retorica și teoriile neintervenționiste ale acesteia, reacționând pe măsură. Acest scenariu ridică riscul, fie și îndepărtat, al unui răspuns nuclear, cel puțin tactic. Rusia ar proceda la un astfel de răspuns de îndată ce conducătorii ei ar socoti că înfrângerea convențională este inevitabilă și că ea reprezintă o amenințare existențială. Pe un asemenea fundal, pe de o parte, ne putem aștepta, din direcția Rusiei, pe termen scurt, la mișcări de trupe, la exerciții sau la amenințări cu caracter nuclear explicit, iar, pe de altă parte, din direcția NATO, pe termen mediu, ca efect al presiunii psihologice crescânde, la reacții supradimensionate, având caracter de lovitură preventivă, față de orice manevră militară rusă luată drept semnalizare nucleară. O utilizare fie și limitată a armelor nucleare tactice în Ucraina sau o lovitură demonstrativă în oricare altă parte a spațiului euro-atlantic, ar conduce la o escaladare cu evoluții imprevizibile de dimensiuni catastrofale. Aflată în proximitatea teatrului de operații și în calitatea de gazdă a unor active cheie ale NATO sau ale membrilor acesteia, România ar cunoaște efectele cele mai rapide și mai grave ale unor asemenea evenimente: contaminări nucleare, deplasări ale populației în interiorul țării de la o regiune la alta, fluxuri de refugiați din țările vecine, presiuni administrative asupra autorităților locale și presiuni psihologice imense asupra populației, cu precădere în zonele de azil suprapopulate etc. Este România pregătită pentru a suporta asemenea sfidări, cu costurile lor enorme?
RISCUL ECONOMIC – NEÎNCREDERE ȘI FRAGMENTARE
Din punct de vedere economic, consecințele schimbării cadrului strategic al războiului din Ucraina (un război nedeclarat între Rusia național-conservatoare și Occidentul euro-atlantic neo-marxist / soroșist, devenit noul „imperiu al răului”) va consta, într-un orizont de timp foarte scurt, într-o volatilitate sporită pe piețele energetice, în creșterea primelor de asigurare pentru transportul maritim în Marea Neagră, în scăderea încrederii investitorilor în Europa de Est și fuga capitalurilor (inclusiv autohtone) din această regiune, în sporirea geometrică a dobânzilor la creditele necesare supraviețuirii statelor din zonă, în prăbușirea monedei naționale și epuizarea rezervelor strategice naționale de orice fel. La acestea se vor adăuga, agravându-le, întreruperi ale infrastructurii comunicaționale cauzate de atacuri cibernetice sau de sabotaj, blocaje pe rutele maritime și cheltuieli crescute de apărare, făcute pe seama resurselor în mod normal destinate dezvoltării economice și protecției sociale. Unii se vor bucura că România, ca stat de tranzit comercial (pentru cereale, echipamente militare, muniție de război etc.) și energetic (pentru gaze, electricitate etc.), își mărește importanța în cadrul comunității euro-atlantice. Surplusul de relevanță geopolitică vine, însă, la pachet cu sporul de expunere la atacurile armate convenționale sau hibride din afară, soldul între costuri și beneficii fiind cu certitudine unul negativ. În ceea ce privește UE, ca uniune de state și de cetățeni din care România face parte, escaladarea și prelungirea războiului în vecinătatea ei estică, cu decuplarea de sursele de aprovizionare rusești și cronicizarea dependenței de SUA în privința securității energetice (în condițiile în care securitatea militară va fi lăsată exclusiv în sarcina europenilor), vor conduce la fragmentare economică de lungă durată în sectoarele energetic, infrastructural și comercial. După retragerea SUA, care și-a asigurat recuperarea investițiilor sale în războiul ucrainean prin acordul de vasalitate economică încheiat cu regimul Zelenski, menținerea în luptă și reconstrucția Ucrainei, falimentate de conflictul cu Rusia, în care a fost împinsă și afundată de puterile Occidentului colectiv, va cădea pe umerii UE. Aceasta va provoca tensiuni intra-europene cu privire la finanțarea aventurii militare și a reabilitării post conflict; tensiuni cu atât mai mari cu cât războiul va escalada, se va croniciza și va fi perceput ca îndreptându-se spre nuclearizare, iar nu către un final politic. Dorind să scape de sarcina infernală a menținerii în viață prin respirație artificială a ceea ce va mai rămâne din Ucraina, UE, adică Europa franco-germană, va transfera misiunea de salvare membrilor săi din proximitatea spațiului ucrainean. Având cea mai lungă graniță cu Ucraina, România va fi opțiunea cea mai evidentă a Bruxellesului. Astfel ea va fi atrasă într-o zonă de maximă și prelungită tensiune, cu amenințări la adresa securității naționale grave care îi vor impune, pe de o parte, o planificare economică ghidată exclusiv de considerente de securitate militară, în detrimentul celor de securitate socială și de dezvoltare, iar pe de altă parte, militarizarea infrastructurii sale economice și a politicii sale generale, cu consecințe constând în limitarea drepturilor individuale.
RISCUL POLITIC – ERODAREA COEZIUNII INTERNE A UE
Din punct de vedere politico-diplomatic, modificarea parametrilor războiului ruso-occidental din Ucraina, consecutivă trecerii la utilizarea echipamentelor militare occidentale pe teritoriul rus, va cere UE și NATO luarea unor decizii de maximă sensibilitate și de imens risc, împingându-le către o criză constituțională și decizională uriașă. Mecanismele actuale referitoare la luarea deciziilor și lipsa cronică de valoare personală a liderilor UE și NATO, corelate cu deplasarea intereselor vitale ale membrilor acestora pe direcții divergente, vor face imposibilă coerența și promptitudinea decizională, necesare în astfel de situații limită. Efectul pe termen scurt va fi înghețarea oricărui dialog semnificativ între Rusia și UE sau NATO. Pe cale de consecință, Rusia se va retrage din acordurile și structurile multilaterale de cooperare, simultan cu intensificarea acțiunilor de dezinformare și de animare a discordiei în comunitatea euro-atlantică, subminând unitatea deja fragilă a Occidentului colectiv. Totodată, va fi logic să își întărească legăturile cu puteri precum China, Iran sau Coreea de Nord, dar și Pakistan, Arabia Saudită, Irak și Turcia, creând astfel premisele lichidării influenței americane din Asia (acolo UE este deja irelevantă strategic) și concentrând o putere euro-asiatică și extrem-asiatică aptă a provoca înfrângerea strategică majoră a SUA pe frontul asiatic (după cea suferită pe frontul ucrainean). Pe termen mediu, escaladarea războiului va eroda coeziunea internă a UE, dincolo de ceea ce se întâmplă deja astăzi. Aceasta mai ales întrucât statele membre vor percepe conflictul ca fiind condus de birocrația oligarhizată bruxelleză, în afara consensului națiunilor membre, dacă nu chiar împotriva lor. Deficitul democratic, rezultând din confiscarea puterii de decizie la nivelul Comisiei, în detrimentul vădit al intereselor naționale, din abuzarea tratatelor constitutive, precum și din lipsa transparenței și a răspunderii instituțiilor federale europene față de națiunile membre, pune costurile războiului, duse la cote maxime, în contul UE, amenințând cu implozia acesteia. Dacă în Europa zona de influență păstrată de America, în înțelegere cu Rusia, se va restrânge la „triunghiul botnic” (statele situate la Marea Baltică în jurul Golfului Botnic) – Polonia, Finlanda și Peninsula scandinavă (Norvegia și Suedia), în Asia ea se va reduce, probabil, la Israel, Japonia și Coreea de Sud (deși cea din urmă dă deja semne ale ieșirii din rând). Restul Europei se va împărți într-o Europă danubiană, pe care, la o nouă Yaltă, America o va ceda Rusiei, și o Europă renană, care va rămâne să continue visul „nucleului dur franco-german”. Aceasta ar fi unica soluție pentru evitarea unui război mondial apocaliptic purtat cu arme de distrugere în masă. Va fi ea adoptată? Nimeni nu o garantează. În acest context, România, devenită nod strategic în efortul de război occidental, va fi pusă sub presiunea unor operațiuni de influență politico-diplomatică rusești atât pe plan intern, cât și în raport cu puteri terțe aflate în căutarea unor pioni de sacrificiu numai buni de tranzacționat în cadrul unor combinații geopolitice regionale. Pe plan intern, mai ales pe fondul predictibilei deteriorări a situației economice, a calității vieții și a securității sociale, va crește presiunea din partea maselor de cetățeni tot mai îngrijorați de implicarea directă a României în război și de expunerea ei crescândă la lovituri militare și de tip hibrid, cu caracter de retorsiune sau preventiv, din partea Rusiei vecine. Rezistența populară la război va fi cu atât mai severă cu cât guvernele românești se vor dovedi a fi tot mai obediente față de exigențele puterilor occidentale cărora prelungirea conflictului militar din Ucraina apare a fi singura soluție pentru exportul crizelor lor interne, refacerea coeziunii naționale și reluarea creșterii economice. Escaladarea războiului cu Rusia și pericolul unui derapaj nuclear, pentru partizanii occidentali ai confruntării militare fără sfârșit, vital interesați ca linia frontului să rămână cât mai departe de țările lor, va face din România un avanpost esențial, pe care nu îl vor putea lăsa să le scape de sub control. De aceea, pe căi diplomatice, dar și prin intervenție politică în afacerile interne românești, ei vor acționa în scopul menținerii României în siajul agendei lor geopolitice. Asta va presupune limitarea, dacă nu chiar abolirea completă a libertăților democratice, inclusiv prin implicarea și sub supravegherea efectivelor militare străine așezate pe teritoriul românesc, precum și sprijinul pentru rămânerea la putere a forțelor politice dispuse să subordoneze interesele vitale românești intereselor hegemonilor occidentali. Faptul va stimula apariția și consolidarea clanurilor oligarhice locale, a căror acces și rămânere la putere se va baza pe protecția externă, dar și rezistența populară față de politica acestora, care va îmbrăca și forme extreme. România va trăi într-o situație revoluționară cronică; puțin probabil, însă, ținând seama de temperamentul românilor și preferința lor pentru supraviețuire prin adaptare și evaziune, decât de viețuire prin sacrificiu și luptă, ca aceasta să se transforme într-o revoluție propriu-zisă. O altă revoluție, ca aceea din 1989, va fi posibilă doar printr-o altă implicare rusească. În limitele libertății de decizie și acțiune de care vor mai dispune, guvernanții naționali vor încerca să folosească rolul statului de primă linie, asumat de România din miopie sau trădare, prin supunere ori prin impunere, ca pe o pârghie diplomatică menită a-i aduce anumite avantaje în plan economic, deși banii și investițiile vin greu în zone de front. Spre a da eficiență unei asemenea diplomații, România va trebui să își asume responsabilitatea de a gestiona tensiunile regionale înlocuind cu abilitate funcția „gurii de foc” cu aceea de „stabilizator strategic regional”. Asta ar însemna ca, în loc să preia rolul Ucrainei sau să fie o prelungire vestică a câmpului de luptă ucrainean, redus prin avansul armatei ruse la est, ea să se angajeze a asigura ori măcar a facilita, printre altele, supraviețuirea Republicii Moldova, loialitatea Bulgariei, bunăvoința Turciei, funcționalitatea releului polono-româno-turc și neutralitatea Serbiei, Ungariei și Slovaciei. O atare sarcină, care, desigur se va adăuga celei de a permite, printr-o discretă respirație artificială, menținerea în viață a ceea ce va mai rămâne și va ține loc de economie ucraineană, va pune o povară uriașă pe resursele românești. Nu se poate garanta că România va fi capabilă să o ducă la bun sfârșit; dacă nu o va face va fi obligată să revină la statutul „cărnii de tun” franțuzesc, german sau britanic.
ÎN LOC DE CONCLUZIE
Așadar, permisiunea acordată Ucrainei de a lovi ținte, inclusiv strategice, în adâncimea teritoriului Rusiei cu arme occidentale schimbă paradigma strategică a războiului. Cei care au conceput o asemenea mișcare s-ar putea să aibă în minte ideea că astfel pacea se poate obține prin forță, în condițiile în care negocierile cu Rusia par a nu duce nicăieri. Aceștia aduc argumentul că, din punct de vedere militar și politic, ar fi vorba de un mijloc necesar spre a descuraja Rusia și a o împinge către revizuirea strategiei, flexibilizarea pozițiilor și moderarea pretențiilor sale. Partizanii unei asemenea abordări ignoră mai multe fapte. În primul rând, ei refuză să vadă că pe plan militar războiul cu Rusia este pierdut și nu neapărat din cauza Rusiei, ci, în primul rând, din cauza neputinței sistemice a Occidentului euro-atlantic colectiv, lovit deopotrivă de decadența și șovinismul bunăstării, de narcisism și autism, de senilitate și frivolitate, de exclusivism și iresponsabilitate, de ipocrizie și egoism, de corupție și lașitate, de dezbinare și anchiloză intelectuală, de utopii globaliste și confuzii identitare. În al doilea rând, adepții „păcii prin forță”, ignoră cauzele de la care a pornit războiul și nu sunt capabili a înțelege că fără tratarea acestora nu poate fi oprit efectul. Or, cauza este în ei înșiși, în încăpățânarea de a impune prelungirea unei ordini mondiale epuizate politic, ideologic, economic și moral, în respingerea dialogului cu actorii globali emergenți (în special cei asiatici), în convingerea lor că au câștigat Războiul Rece și că, pe cale de consecință, au dreptul de a-și impune voința în fața întregii lumi, în loc să se reformeze ei înșiși, să renunțe la privilegiile jandarmului mondial din timpuri apuse și la structurile de putere globale născute în condițiile ordinii bipolare și unipolare, azi dispărute fără urmași. În al treilea rând, teza privind pacea prin așa zisa sporire a forței ucrainene este o aberație care ascunde adevărul că războiul nu se duce, în realitate, între Ucraina și Rusia, ci între Occidentul euro-atlantic și Rusia. Sub aspect militar știm deja că oricâte ajutoare ar primi Ucraina, ea nu poate învinge colosul – teritorial, demografic, economic, militar etc – rus. Pe această linie numai nebunii pot insista cu credința că dacă repeți aceleași rețete poți obține alte rezultate. Sub aspect politic, negocierile directe între piticul ucrainean și gigantul rus nu au cum duce la un deznodământ rezonabil. De aceea, numitul Occident însuși trebuie să intre în negocieri, eventual în cadrul unei conferințe internaționale sponsorizate de ONU. Altminteri, prelungirea războiului va profita, în spațiul euro-atlantic, numai unor actori nestatali (complexul militar-industrial), dar vor duce Ucraina și, posibil, civilizația occidentală, de la o capitulare condiționată la una necondiționată. În fine, în al patrulea rând, nu se observă că o negociere înseamnă a da și a primi. Or, Occidentul colectiv nu are nici o ofertă de făcut Rusiei; iar când nu ai nimic de oferit trebuie să accepți condițiile adversarului victorios sau ale adversarului de neînvins. Încercarea de a înlocui lipsa de ofertă cu gesturi grandilocvente care mimează forța, ar fi ridicolă, dacă, în speță, nu ar fi tragică; căci, în speță, mor oameni în fiecare zi. Singura care poate face o ofertă Rusiei este America. Aceasta poate oferi… Uniunea Europeană, respectiv o nouă împărțire a Europei, odată cu retragerea sa din Europa sau, în orice caz, cu retragerea la o distanță mai mare decât lungimea brațului rusesc. După ce a fost împinsă în războiul cu Rusia de SUA, acum UE nu mai vrea să iasă din război în condițiile SUA, dar nici SUA nu mai pare capabilă să îi scoată pe europeni din război după dorința sa. Singura soluție care îi rămâne Washingtonului este să își abandoneze pe câmpul de luptă aliații europeni, să uite de ei și să sfârșească conflictul cu Rusia sfârșind ocupația americană a Europei. Acestea fiind spuse, ceea ce rămâne din strategia păcii prin escaladarea războiului deplasat pe teritoriul rus este doar amplificarea semnificativă a riscurilor unui război mondial, total și nuclear. Nici un posesor al armei nucleare nu va accepta capitularea în urma unei înfrângeri convenționale. Să nu uităm această axiomă! Evident, cei mai afectați, așa cum am mai spus-o, vor fi membrii estici ai NATO. În împrejurările în care escaladarea războiului este tot mai greu de ignorat, din cauze intrinseci și extrinseci acestor state, dimensiunea nucleară a războiului nu mai poate fi neglijată, oricât de improbabilă ar fi. Ținând seama de poziția sa geografică și de vulnerabilitățile sale structurale, efect acumulat în timp al unor guvernări incompetente și trădătoare, România, în perioada imediat următoare, va trebui să concilieze loialitatea sa față de alianțele euro-atlantice și solidaritatea sa cu Ucraina (tot mai iresponsabil extinsă dincolo de orice limite raționale, de către clanurile politice care au confiscat puterea poporului român), pe de o parte, cu interesele sale vitale, pe de altă parte, pregătind realist acțiuni politice anterior de neconceput. Dificultatea specială a acestui proces derivă din faptul că românii pot conta tot mai puțin pe aportul suprastructurii lor politice, și de aceea sunt obligați să mobilizeze acțiunea populară. O vor putea face? Prefer să nu anticipez.
