Politologul german Heinz Brill (născut în 1940) este directorul unui „centru de cercetare” legat de Bundeswehr. Timp de mulți ani, a predat la Academia Ofițerilor. În 1994, a editat prima lucrare cvasi-oficială despre geopolitică, după o introducere de Grabowski în anii 1950 și lucrările neoficiale ale lui von Lohausen și Zänker, a căror validitate o recunoaște acum pe deplin. Brill își începe cartea demonstrând că, în ciuda demonizării termenului „Geopolitik”, această abordare nu a dispărut niciodată și s-a camuflat în spatele unei serii de denumiri diverse („politică planetară”, „geografie politică aplicată”, „științe spațiale” etc.). Foarte devreme, politologi perspicace precum Josef Matznetter, Otto Heinrich von der Glabentz și Heinz Gollwitzer au criticat modestia observatorilor politici vest-germani și au cerut o revenire la geopolitică. A durat mult timp până când au fost ascultați…
Astăzi, lumea a alunecat de la o dualitate duopolistică (SUA/URSS), la o tripolaritate (SUA/URSS/China), apoi la o multipolaritate, unde Germania este chemată să se profileze, la fel ca alte puteri (India, Japonia, Indonezia, Brazilia etc.). Dar mai întâi, Germania trebuie să se elibereze de gândirea geopolitică impusă de cele patru puteri ocupante după 1945, ținând cont în același timp de mecanismele existente. Brill prezintă o imagine a practicii geopolitice a Statelor Unite, Marii Britanii, Franței și Rusiei/URSS.
El ne amintește de regula de aur americană: controlul oceanelor Atlantic și Pacific și prevenirea apariției puterilor globale pe țărmurile opuse. De la Monroe la Mahan și Wilson, Washingtonul a articulat o triplă baterie de argumente: închiderea Americilor oricărei intervenții europene (sau potențial japoneze), interferența în disputele europene sau asiatice pentru a balcaniza și diminua aceste continente, utilizarea tuturor argumentelor care au aparența legii pentru a promova aceste politici („Echilibrul puterilor”, „Îndiguirea”, „politica de ocupare a coastelor continentale”, stabilirea de alianțe, controlul coastelor opuse, planificarea „centrelor” pentru intervenția în crize acute (Africa de Nord în 1942, Golf în 1991).
Marea Britanie, la rândul său, practică sistematic o politică de „echilibru al puterilor” în Europa, intenționează să controleze și să înfrâneze puterile din centrul continentului prin alianța cu țările mai slabe din Est (Rusia sau Polonia) și Vest (Franța); în plus, practică o politică de încercuire a adversarilor săi reali sau presupuși, urmărește neutralizarea coastei care i se opune (Anvers, destrămarea Regatului Unit al Țărilor de Jos în 1830 etc.) și menține o „relație specială” cu Statele Unite.
Brill se oprește mai pe larg asupra relațiilor complexe și conflictuale dintre Franța și Germania: ne oferă o retrospectivă istorică, începând cu primele încercări reușite de a disloca complet granițele vestice ale Sfântului Imperiu Roman, odată cu ocuparea celor „trei episcopate”, Calais și Bresse, începutul unei politici care avea să slăbească definitiv centrul germanic al continentului prin pierderea Franche-Comté-ului, Lorenei și Alsaciei. Prin urmare, Sfântul Imperiu nu mai avea granițe defensibile în Vest, pe Somme, Meuse, Saône și Rhône, ceea ce i-ar fi permis să aibă o anumită fereastră asupra Mediteranei occidentale. Această politică a continuat, explică Brill, până în 1923, odată cu ocuparea Ruhrului și până în 1945, odată cu cererea gaullistă pentru o zonă de ocupație foarte extinsă în Renania (notă a editorului: viza tot prinderea Belgiei în capcană și punerea ei în buzunarul Parisului) și cu încercarea eșuată din 1955 de a franciza Saarul. Pentru Brill (p. 108), această politică s-a încheiat cu adevărat abia în 1992, când Franța a început să-și demonteze bazele de rachete Pluton și Hades. Abandonând politica sa de „glacis”, Franța a optat, crede el, pentru „control prin integrare”. Prin aceasta, el vrea să spună că diplomații francezi vorbesc despre integrarea europeană, cu scopul de a îneca puterea germană într-o magmă internațională, permițând monitorizarea și neutralizarea acesteia.
În ceea ce privește Rusia/URSS, Brill adoptă tezele lui Heinz Pächter: Rusia urmărește restabilirea unui sistem internațional multi-actorial, în care ideologiile nu au alt rol decât să camufleze mai mult sau mai puțin abil rațiunile de stat, articulate cu cel mai perfect cinism. Brill consideră că Rusia a ieșit mai puternică pe scena internațională de când a abandonat comunismul, o ideologie nu foarte comercializabilă în mass-media. Cu toate acestea, în lumea politică rusă sunt la lucru patru opțiuni: opțiunea pro-occidentală, naționalismul Velico Rus, eurasianismul și realismul pragmatic. Brill amintește că coordonatorul lucrărilor geopolitice din Dumă este Viktor Ustinov, membru al PLDR-ului lui Jirinovsky.
Brill analizează apoi motivațiile celor patru foste puteri ocupante în ceea ce privește reunificarea Germaniei, subliniind în cele din urmă opțiunile deschise noii Germanii, o fuziune a fostei RFG și RDG. Aceste opțiuni sunt:
1) Opțiunea „Uniunii Europene”, care implică o extindere a OSCE, participarea americană la concertul european, crearea în cele din urmă a unei „Uniuni Euro-Atlantice” și o reformă a ONU cu o extindere a competențelor sale.
2) Opțiunea „Parteneri în conducere”, care implică o alianță germano-americană strânsă, în care Statele Unite susțin puterea germană în Europa, partenerii garantează un „echilibru de putere”, trupele americane rămân staționate în Germania, Germania participă militar la operațiunile ONU și obține un loc în Consiliul Permanent al ONU.
3) Brill citează apoi celelalte opțiuni posibile: a) o integrare mai central-europeană decât vest-europeană; b) o helvetizare/neutralizare a Germaniei; c) Germania devenind o putere exclusiv „civilă” și „comercială” (New Civilian Power); d) un neo-naționalism autonom (Großmacht Deutschland), susținut fie de o dublă alianță cu Washingtonul și Moscova, fie de o opțiune „eurasiatică” susținută de troica Berlin/Moscova/Tokyo.
Brill insistă asupra opțiunii eurasiatice. El consideră că cea mai bună apărare a acestei opțiuni se găsește în scrierile lui Alfred Zänker, un neoconservator apropiat revistei Mut, care și-a rezumat motivele „chintesențiale” în Epoche der Entscheidungen: Deutschland, Eurasien und die Welt von Morgen (Mut, Asendorf, 1992): Germania trebuie să își asume poziția de „putere mijlocie” și să nu se bazeze exclusiv pe Occident; Germania suprapopulată trebuie să ofere oportunități copiilor săi: acest lucru este posibil doar în Est, în Extremul Orient Siberian, cu acordul noului aliat rus; economia se dezvoltă doar sub steagul creșterii: există o creștere asigurată doar în exploatarea profitabilă a terenurilor din Est, întotdeauna în conlucrare cu rușii; Acest proiect eurasiatic este posibil doar dacă reînnoim temeinic gândirea politică, dacă această gândire reînnoită este bine diseminată în cadrul unei elite politice reale, adică o elită care scapă de îngustimea gândirii partidocratice și partizane. Zänker scrie: „În viitor, va trebui să trăim cu ideologii «mixte», cu puternice componente liberale, sociale și naționale.”
Brill își încheie lucrarea amintind că Germania, o putere mijlocie înconjurată de mulți vecini, uneori aliați, alteori dușmani, este condamnată să negocieze cu toată lumea. Însă acest destin, care a condus-o, de-a lungul istoriei, în special în secolul al XX-lea, să oscileze constant între Est și Vest, este un destin tragic. Brill amintește că Forster Dulles (1959) și Bidault (1954) au făurit o axiomă politică clară pentru țările lor respective: nici SUA, nici Franța nu ar mai tolera incertitudinea chinuitoare a acestei oscilații germane. Brill conchide că țara sa este obligată să acționeze responsabil.
Trad. C.P.
https://vouloir.eklablog.com/allemagne-a108731272
