După al doilea război mondial, puterile anglo-saxone au încercat instituirea, prin intermediul ONU, a unei democrații și a unui guvern mondial. Campionii acestei viziuni erau nu americanii, probabil atașați încă de reflexele doctrinei Monroe și neacomodați, poate, deplin, cu terenul european, ci englezii, cei care tocmai se pregăteau să-și piardă imperiul cvasi-global pe care-l dețineau.
„Conceptul tradițional al suveranității naționale va trebui aruncat la fier vechi”, spunea fostul ministru de externe al Marii Britanii în noiembrie 1945, în Parlamentul de la Londra.
La rândul său, ministrul de stat britanic Noel Baker era de părere că „Națiunile Unite sau vor fi un adevărat guvern mondial, sau nu vor fi nimic”.
Ideea care se opunea acestei viziuni globaliste fusese avansată din 1939 de către juristul german Carl Schmitt. Guvernului mondial și democrației „globaliste” el îi opunea viziunea unui drept al marilor puteri hegemonice de a-și apropria o zonă de influență, un spațiu amplu de manevră geostrategică (Grossraum), în care ingerințele celorlalte mari puteri să fie interzise (Völkerrechtliche Großraumordnung: mit Interventionsverbot für raumfremde Mächte).
Modelul lui Carl Schmitt era chiar doctrina Monroe, care putea fi remodelată în cazul Germaniei sau Europei, evident, pentru a ține la respect puterile străine de spațiul european (SUA).
Interesant este că după încheierea războiului mondial, viziunea germanului Carl Schmitt a fost preluată de URSS.
URSS cerea imperios ca statutul ONU, ce prevedea dreptul de veto al celor cinci mari puteri, să fie respectat, în dauna cerințelor britanice care accentuau ideea guvernului mondial.
URSS mergea, așadar, pe o logică de tip Macrospațiu (Grossraum) și respingea globalismul democratic anglo-saxon.
Pravda, organul de presă al PC al URSS scria: „S-a scris mult despre noul panaceu universal – mijlocul care trebuie să apere lumea de pericolul bombei atomice și al războiului în genere. Acest panaceu este un consiliu mondial ales de popoare, care urmează să funcționeze ca parlament sau ca guvern mondial și pentru a cărui realizare toate statele trebuie să renunțe la o parte din suveranitatea lor. Realismul nostru iremediabil ne spune încă că aici este vorba despre o propunere de schimbare a Chartei Națiunilor Unite, în sensul limitării suveranității membrilor principali ai acestei organizații a marilor puteri”.
Stalin a impus doctrina suveranității marilor puteri, deci, indirect, principiul lui Carl Schmitt, la conferința de la San Francisco din vara lui 1945, unde s-au pus bazele organizației de securitate mondiale.
După 1989, odată cu prăbușirea URSS, SUA a încercat să pună în practică ideea guvernului mondial, fără a o formaliza însă.
„Sfârșitul istoriei” și triumful „democrației liberale” (contradicția dintre democrație și liberalism, subliniată amplu de același Carl Schmitt, deja nu mai era sesizată de nimeni în context), de care vorbea Fukuyama, ținea loc de ideologie a unipolarismului, deci a unei lumi cu comandă unică, să zicem anglo-saxonă, dar practic americană.
Această lume unipolară a trăit, însă, doar un deceniu.
URSS a revenit în forma Federației Ruse și a început să lupte împotriva guvernului mondial… american. A urmat ascensiunea Chinei, mult mai viguroasă, care a pus și mai serioase probleme acestei unipolarități.
Problema care se pune azi, când, iată, Statele Unite vor să se retragă pe noi aliniamente de tip Monroe, dar cu condiția ca în această retragere să ia cât mai mult din ceea ce a mai rămas din lumea unipolară (nu doar America de Sud, ci și Groenlanda, ba chiar Europa de Vest, căreia îi promite că o va scăpa de vasele chinezești și rusești care patrulează în Groenlanda!, precum și Orientul Mijlociu, sau măcar ca acesta din urmă să fie sub controlul său financiar), apare un nou actor care vehiculează ideea unei lumi unitare: China.
China joacă un joc dublu (fără niciun sens peiorativ sau conspiraționist): pe de o parte, avansează, alături de Rusia, ideea tot de inspirație schmitt-iană a Statului civilizațional (Imperiu, Grossraum, macrospațiu etc.), pe de altă parte, în paralel, refuză ideea de tip Monroe a Emisferei Vestice exclusiv americane. Cine consultă documentele pe care chinezii își întemeiază colaborarea cu zona (azi disputată intens) latino-americano-caraibiană (LAC) nu poate să nu observe limbajul universalist al Chinei: toate inițiativele chinezești sunt de tip global: Global Development Initiative (GDI), Global Security Initiative (GSI), Global Civilization Initiative (GCI) și Global Governance Initiative (GGI).
Problema ce apare este acum: cum anume trebuie înțelese aceste inițiative „globale” chinezești? Sunt ele forme de „globalism” sau sunt forme „imperiale” sau statal-civilizaționale transplantate în diverse arii, cu respectarea specificului zonei, a tradițiilor locale și a suveranității locale?
Revenind, China poate schimba fața politică și geopolitică a lumii dacă va urma alt traseu decât cel urmat de „Statul”… englez. De fapt, englezii nu au construit un stat, ci o oligarhie care a comandat global și abstract-normativist. Este o filosofie tipic talasocratică, manifestată, iată, până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în mod aproape reflex și fără legătură cu puterea reală de atunci a acelei oligarhii, care deja pierduse influența pe care o avea.
China va trebui mai degrabă să se orienteze către un Stat-Imperiu ancorat într-o tradiție sau acceptând o tradiție locală, decât spre o putere care să comande abstract asupra unor populații fără chip; cu toată retorica globală, China nu are și nu cred că va avea, genetic, puterea de a aplica rețeta guvernanței globaliste. De fapt, în ciuda retoricii, China refuză să se angajeze într-o aventură de tip global, ceea ce face criza actuală și mai dureroasă. SUA nu mai pot duce greutatea globalismului, China nu vrea să o preia. Vom avea indiscutabil zone de influență care se vor intersecta și falii geopolitice care se vor lovi!
Pentru că este „inaptă” cultural să devină globalistă, China este prezentă la fel de bine în Africa, în America Latină, în Europa, în Asia, e aliată cu Rusia și e curtată de Germania. Invers, e respinsă de puterile maritime tradiționale, ceea ce e un semn!
Din punct de vedere european, adevărata problemă rămâne statutul SUA în raport, pe de o parte, cu Emisfera Vestică, pe de altă parte, cu Europa Vestică.
SUA aveau la 1823, în doctrina Monroe, un teritoriu de cucerit în America Latină. E discutabil dacă azi această arie geoculturală mai poate consimți la „nomosul pământului” de tip nord-american. Să nu uităm că între doctrina Monroe și momentul actual s-a interpus un război civil american care a consfințit victoria Nordului asupra Sudului. Altfel spus, modelul sau „nomosul pământului” de tip nord american s-a despărțit definitiv de cel sud-american. În aceste condiții, Emisfera Vestică reproduce de la Nord la Sud ceea ce Europa reproduce de la Vest la Est. Valorile individualiste și capitaliste la Nord și Vest, valorile comunitariste și tradiționaliste la Sud și Est, respectiv în cele două continente.
SUA ar fi azi mai degrabă compatibilă cu Vestul Europei, iar China, Rusia și BRICS cu Estul Europei și Sudul american (nu degeaba se vorbește despre Sudul global!).
Tensiunile geopolitice și culturale sunt, așadar, încrucișate pe cele două continente iar rezolvarea acestor tensiuni va necesita o lungă perioadă de confruntare și colaborare!
