La trei ani și jumătate de la intrarea trupelor rusești în Ucraina, Alain de Benoist denunță iluziile unei Europe transformate acum într-un teatru de război, departe de presupusul său ideal de pace, și analizează excesele morale și ideologice care au paralizat orice tentativă de mediere, aruncând continentul într-o criză existențială.
Pentru a justifica integrarea europeană, se repetă de o jumătate de secol că „Europa înseamnă pace”. Astăzi, Europa înseamnă război. Au trecut deja trei ani și jumătate de când trupele rusești au intrat în Ucraina. Numărul de victime, estimat la aproximativ un milion și jumătate (morți și răniți), este enorm. La aceasta se adaugă tristețea profundă a celor care, ca și mine, au prieteni atât ucraineni, cât și ruși și care nu simt decât groază la gândul că se masacrează reciproc.
În același timp, timp de mai bine de trei ani, susținătorii Ucrainei și susținătorii Rusiei își expun la nesfârșit argumentele, fără a se convinge vreodată reciproc, desigur. Este timpul să ne distanțăm de aceste controverse – și mai ales să facem un pas înapoi.
O observație, pentru început.
În general, atunci când izbucnește un război, non-beligeranții pot adopta atitudini diferite. Inițial, aceștia pot alege să sprijine una dintre cele două părți, ceea ce fac în mod normal luâmd în considerare propriile interese. Întrucât interesele lor respective nu sunt aceleași, este probabil ca nu toți să facă aceeași alegere. În cazul Ucrainei, însă, acest lucru s-a întâmplat. Țările occidentale, care nu aveau niciun interes vital de afirmat în această chestiune, aproape toate au ales să se alinieze pozițiilor americane și au declarat sprijin necondiționat pentru partea ucraineană. Prin urmare, niciuna dintre ele nu a putut să-și asume poziția de terță parte. Acesta este un fapt foarte important.
Georg Simmel, încă din 1907, subliniase în scrierile sale importanța terților în conflicte. Terții își pot menține o poziție de neutralitate. De asemenea, își pot folosi neafilierea cu beligeranții pentru a influența situația, oferindu-se să medieze în vederea rezolvării politice a problemelor care au dus la război. Pot interveni ca mediatori sau arbitri. În loc să alimenteze războiul, ei contribuie astfel la pace.
Totuși, acest rol al terței părți nu mai este posibil astăzi. De ce? Pentru că războiul s-a schimbat. Războiul tradițional era similar unui duel. Îi punea pe inamici unii împotriva altora, fiecare dintre ei fiind recunoscut ca având propriile motive. Dar războiul modern nu mai este un război „cu un dușman drept” (justus hostis), ci o revenire la războiul „cu o cauză dreaptă” (justus causa) din Evul Mediu. Aceasta înseamnă că este un război ideologic, un război atât religios, cât și moral, un război al Binelui împotriva Răului, în care vinovatul moral îl înlocuiește pe inamicul politic. Neutralitatea este acum echivalată cu o alegere partizană care refuză să-și rostească numele, adică cu complicitatea. Terțul este, prin urmare, descalificat. Dar dacă nu mai există, nimeni nu poate oferi mediere pentru a realiza o soluționare pașnică.
Când a izbucnit războiul dintre Rusia și Ucraina, europenii nu s-au întrebat: unde sunt interesele noastre? S-au întrebat: cine sunt cei răi, cine sunt cei buni? Ucraina a fost atunci asemănată cu regatul Binelui, Rusia cu imperiul Răului, în timp ce pacifiștii păreau să se fi evaporat.
De ce? Răspunsul care îmi vine imediat în minte este că Rusia a fost agresorul, iar Ucraina agresata. Prin urmare, agresorul, care, în plus, „încălcase dreptul internațional”, trebuia pedepsit.
Această explicație nu este una adevărată. Poziția occidentală a fost inspirată de principiile idealiste și morale ale Ligii Națiunilor: într-un conflict, „agresorul” trebuie întotdeauna considerat a fi cel care greșește, deoarece este partea vinovată – chiar dacă acest „agresor” s-ar putea să fi acționat sau a crezut că acționează în legitimă apărare. De fapt, știm încă de la Montesquieu că există cei care declanșează războaie și cei care le fac inevitabile: nu sunt neapărat aceiași. Recentul atac asupra Iranului de către Israel și Statele Unite a fost, de asemenea, o „agresiune” care a încălcat toate regulile dreptului internațional, dar nu a declanșat nicio mișcare de solidaritate cu Teheranul.
Acest lucru nu ar trebui să fie surprinzător. Dreptul internațional se estompează atunci când necesitatea vitală de a menține propria formă de existență este amenințată și sosește momentul deciziilor politice existențiale. Carl Schmitt a scris că „un război nu își trage sensul din faptul că este purtat pentru idealuri sau norme de drept; un război are sens atunci când este îndreptat împotriva unui inamic real”. În astfel de circumstanțe, nu există un judecător (sau polițist) global care să poată decide care parte este vinovată.
Două obsesii care se confruntă
La baza războiului din Ucraina se află două obsesii. O obsesie americană, conform căreia Statele Unite trebuie să împiedice prin toate mijloacele alte puteri să le conteste hegemonia, ceea ce implică slăbirea concurenților și rivalilor. Și o obsesie rusească, conform căreia Rusia trebuie să se ferească întotdeauna de „încercuire”, ceea ce implică limitarea expansiunii NATO prin toate mijloacele.
Politologi americani de renume, precum Henry Kissinger, John J. Mearsheimer, George Kennan, Paul Nitze, Robert McNamara și mulți alții, avertizaseră încă din anii 1990 cu privire la consecințele dramatice ale extinderii NATO până la granițele Rusiei, lucru pe care Kennan l-a numit o „greșeală fatală”. Cu toate acestea, în cartea „Marea tablă de șah” (1997), Zbigniew Brzezinski a afirmat: „America trebuie absolut să cucerească Ucraina, deoarece Ucraina este pivotul puterii rusești în Europa. Odată ce Ucraina va fi separată de Rusia, Rusia nu va mai fi o amenințare”. Acesta este programul la care s-au raliat „neoconservatorii” americani în perioada în care visau să facă din secolul XXI un „secol american”.
Lucrurile s-au accelerat rapid, ambele părți beligerante apelând evident la aliații lor. Occidentul a intensificat sancțiunile împotriva Rusiei și a livrat cantități considerabile de arme ucrainenilor. Sancțiunile s-au întors parțial împotriva autorilor lor, provocând o explozie a prețurilor la energie în Europa și accelerând dezindustrializarea Germaniei, fără a provoca însă clătinarea economiei ruse. Rusia, la rândul ei, s-a apropiat din ce în ce mai mult de China. Astfel, războiul dintre Ucraina și Rusia s-a transformat într-un război NATO împotriva Rusiei, iar apoi într-un „război civilizațional”.
Totul s-a schimbat pe 28 februarie, când Donald Trump l-a umilit și ridiculizat grav pe Volodimir Zelenski la Casa Albă, mergând până la a-l acuza că este cu adevărat responsabil pentru război. Această schimbare bruscă de politică, într-o direcție obiectiv favorabilă lui Putin, a trimis unde de șoc în întreaga lume, mai ales că s-a extins mult dincolo de Ucraina, marcând decuplarea Europei și a Statelor Unite – cu alte cuvinte, dislocarea „Occidentului colectiv”.
Pentru europeni, care timp de decenii s-au bazat pe Statele Unite pentru a-și asigura securitatea, șocul a fost teribil. Dar este de asemenea și o dilemă pentru „trumpiștii” europeni, care acum sunt dezorientați. Ieri, nu au avut nicio problemă să susțină atât Ucraina, cât și pe Donald Trump. Astăzi, pe cine ar trebui să aleagă?
Uniunea Europeană, la rândul ei, l-a ales pe Zelynsky. În timp ce ucrainenii au pierdut deja războiul, în ciuda ajutorului masiv pe care l-au primit (peste 133 de miliarde de dolari în trei ani), ei își imaginează acum că pot înlocui America lansând o nouă cursă a înarmărilor care, în orice caz, va dura cel puțin zece sau douăzeci de ani pentru a începe. Cu alte cuvinte: europenii spun că sunt gata să lupte până la ultimul ucrainean. Dar au ei mijloacele? Pentru a-l mulțumi pe Trump, s-au angajat la ultimul summit NATO să aloce 5% din PIB-ul lor bugetului militar cât mai repede posibil. Totuși, acest angajament pur și simplu nu este credibil: cu excepția Germaniei și poate a Poloniei, majoritatea membrilor Uniunii Europene nu au nici voința, nici mijloacele de a atinge acest obiectiv.
Scopul războiului este pacea
Și acum, ce soluție există? Putin, care știe că timpul este de partea lui, rămâne ferm în cerințele sale. Deși se află într-o poziție de forță pe teren, a suferit deja eșecuri serioase: Finlanda și Suedia au aderat acum la NATO, iar noua Cortină de Fier care separă Europa de Rusia este puțin probabil să fie ridicată prea curând. Ucrainenii continuă să facă turul capitalelor, cerând din ce în ce mai mult ajutor. Trump pare ezitant și este frustrat de continuarea luptelor. Estoniana Kaja Kallas, reprezentanta afacerilor externe a UE, repetă: „Ucraina trebuie să câștige acest război”. Dar dacă nu o va face?
O Europă autonomă ar fi putut contribui la o soluționare politică a conflictului, precum și la reconstrucția unei noi zone de securitate colectivă la scară continentală, respectând interesele atât ale europenilor, cât și ale rușilor. Dar nu așa s-a întâmplat. Occidentul a fost cel care a cerut guvernului de la Kiev să nu pună în aplicare acordurile de la Minsk din septembrie 2014 și februarie 2015, care prevedeau atât integritatea teritorială a Ucrainei, cât și autonomia Donbasului, ceea ce ar fi putut pune capăt conflictului.
În viziunea morală a „războiului drept”, conceptele de jus ad bellum și jus in bello sunt reduse la categoriile dreptului penal: agresorul nu mai este atât un inamic în sensul politic al termenului, cât un „agresor”, care trebuie nu doar învins pe teren, ci și pedepsit. Problema este că această viziune asupra lucrurilor, în care moralitatea șterge caracterul esențial politic al războiului, tinde să facă imposibilă orice revenire la pace printr-o soluționare negociată a conflictului, deoarece nu se negociază cu un „criminal” sau cu un „nebun”.
Scopul războiului este pacea. Iar această pace este de natură politică, din același motiv pentru care războiul este doar o extensie a politicii. Orice război fără un plan politic pentru pace nu poate duce decât la haos. Războiul este doar un mijloc pentru a atinge un scop. În afacerea ucraineană, Occidentul nu a avut niciodată vreun obiectiv politic, diplomatic sau strategic, singura sa preocupare fiind să sprijine la nesfârșit un război la care s-a raliat din motive pur ideologice și morale.
Marele perdant în acest război oribil este poporul ucrainean. Fostul președinte ceh Václav Klaus a spus-o direct: Ucraina a fost, de la bun început, „doar un pion pe tabla de șah a unui joc mult mai mare”. Mizeria Ucrainei nu s-a terminat.
Traducere C. Pantelimon
https://www.alaindebenoist.com/2025/07/25/retour-sur-la-guerre-en-ukraine/#more-6352
