Apreciat în lumea culturală și academică din America, Europa dar și în China, istoricul Mircea Platon (foto) este o personalitate a lumii noastre dominată de confuzie, zgomot și agresivitate. Mircea Platon este personalitatea generatoare de curiozitate, câtă vreme este un occidental prin educație, dar un român incurabil, capabil să spună: NU! progresismului care, în realitate, înseamnă distrugere, anulare, deformarea societății globale.
Invitat la cea de-a 31-a ediție a Târgului Internațional de Carte de la Beijing (BIBF), după evenimentul de prezentare a celei de-a doua ediții în limba chineză a volumului „Națiune, Modernizare și Elite românești”, apărut la Editura Ideea Europeană, am dialogat, vreme de 30 de miunute, despre România, despre modul în care evoluează societatea românească și occidentală, dar mai ales despre libertatea de exprimare și dreptul la opinie, aflate tot mai mult sub asaltul falselor valori reprezentate de “corectitudinea politică”.
Domnule Mircea Platon, sunt extrem de bucuros să ne cunoaștem tocmai la Beijing. Sunteți la puțin timp după un moment pe care îl consider extrem de important, prezentarea volumului dumneavoastră: „Națiune, Modernizare și Elite românești”, apărut la Editura Poporului din Liaoning, una dintre puternicele edituri din China care acoperă un public de aproape jumătate de miliard din produsele editoriale. Este un motiv pentru care prezența dumneavoastră aici este mai mult decât prezența domnului Mircea Platon, este prezența României.
Așa cum a subliniat și directorul editurii, domnul Cai Wenxiang, reușiți să îi convingeți pe chinezi că România are o cultură profundă, o cultură cuprinzătoare, dar mai mult de atât este o cultură care face translația din trecut, spre un posibil viitor. Iar acum vin cu întrebarea: ce se întâmplă cu noi în prezent?
Ce se întâmplă cu noi în prezent? Cred că suntem atât de concentrați, culmea, nici măcar pe viitor ci pe prezent, încât uităm și de trecut, și de viitor. Suntem la ora actuală foarte concentrați pe respectarea tuturor obligațiilor reale sau imaginare pe care și le-a asumat elita politică românească în numele României, iar din cauza aceasta suntem într-un moment foarte dificil, în care riscăm să ne închidem singuri foarte multe uși, foarte multe căi spre viitor. De aceea, delegitimăm foarte multe căi spre trecut și foarte multe aspecte ale trecutului. Suntem în acest prezent etern care este specific neoliberalismului vestic. Un prezentism care a fost dintotdeauna privit cu suspiciune de istorici, inclusiv de mine, în care operăm și lectura trecutului prin categoriile de astăzi. Când spun de astăzi mă refer literalmente la categoriile de astăzi, pentru că mâine s-ar putea ca doi și cu doi să nu mai facă nici patru, nici cinci. Până la urmă, doi și cu doi fac cât e cotația zilei, cât e corect politic. Și atunci, lucrăm pe durată foarte scurtă, lucrăm foarte miop, și mi se pare că este foarte-foarte grav.
Sigur că mass media oficială, să îi spunem așa, propaganda a tot cuprinzătoare din România ascunde foarte multe aspecte și nu este cazul să ne mirăm de acest lucru, pentru că și în țări mai mari sau mai puternice decât România, chiar și în Vest, există foarte multe lucruri care sunt tabu la ora actuală și foarte multe lucruri care sunt distorsionate.
Eu, care am trăit în America de Nord vreme de 15 ani, am putut să văd cum se schimbă modele culturale și imperativele zilei și acolo. Există lucruri inexplicabile. De altminteri, mie mi se pare că sunt nu doar imposibil de explicat, ci și de justificat. Pentru că nu putem avea ideea aceasta de Occident, pe care o vor elitele actuale, inclusiv ideea de Europa având la bază Uniunea Europeană. Europa confundată cu Uniunea Europeană este de fapt cel puțin o idee forțată, ca să nu spun chiar o răstălmăcire a realităților, pentru că nu putem avea o Europă fără rădăcini, nu putem avea o Europă care să nu aibă la bază valorile confirmate diacronic, istoric. Nu putem avea o Europă condusă doar pe baza priorităților de astăzi.
Ce înseamnă în mod real, după definiția corectă, la zi, libertatea, dreptul la opinie liber exprimată, nu doar în România, dar și în contextul larg, european, de care ați vorbit?
În contextul larg european și eu aș spune chiar occidental, având în vedere lumea euro-atlantică, pentru că există chiar și în SUA, la ora actuală, foarte multe bătălii care, culmea, se dau nu între stânga și dreapta, deja se dau între dreapta și dreapta chiar în sânul mișcării MAGA pentru libertatea la opinie, de unde mișcarea MAGA venise cu această idee a dreptului la libera exprimare, acum se pun și acolo foarte multe îngrădiri. Există o fractură și acolo.
Dreptul la libera exprimare la ora actuală include doar dreptul de a spune ce este admis din surse oficiale. Sigur, deocamdată cel puțin în România, spre deosebire de Marea Britanie, care pare că a apucat-o pe un drum foarte întunecos, încă nu ești persecutat oficial, dacă scrii ceva pe rețelele de socializare, încă mai poți să îți mai exprimi anumite puncte de vedere. Dar presiunea ideologică este foarte mare. Se tinde către criminalizarea, către penalizarea anumitor opinii și anumitor direcții. Se discută chiar și în România, chiar recent s-a înăsprit legea pentru lucruri care sunt definite foarte vag. Sunt lucruri care, de exemplu în SUA, actualele modificări ale legii referitoare la discursul extremist, sunt lucruri care în Statele Unite ar fi declarate anti-constituționale, pentru că sunt, așa cum spun americanii, pentru că au în vedere o parte prea mare a realității, sunt prea vag definite, au ambiția de a acoperi prea mult.
Din punctul de vedere al legii trebuie să definești mai strict, când pedepsești omul. Or, la noi, în condițiile în care am trecut printr-o campanie electorală în care opoziția a fost constant demonizată, a trece acum o lege în care exact termenii în care au fost demonizați cei din opoziție sunt actualmente pasibili de a fi pedepsiți cu închisoarea chiar, pune mari semne de întrebare.
Ca istoric am început să mă simt nu amenințat, dar am început să mă simt inconfortabil.
Aveți resursa sau cauza, rădăcina acestor … eu le văd mai mult decât ca niște regrese, sunt niște derapaje programate. Care să fie cauza pentru care nu ne mai place libertatea, democrația, libera exprimare, dreptul de a avea o opinie contrară celui cu care suntem în dialog?
Mie mi se pare că sunt foarte multe lucruri care sunt folosite și au fost folosite în cadrul acestei civilizații neoliberale occidentale. Au fost folosite doar ca simple lozinci care nu erau, de fapt, luate în serios. Nu aveau nicio legătură cu realitatea.
Să spunem așa … în anii ’90, pentru că venim amândoi din lumea aceea, în România s-au distrus foarte multe instituții culturale în numele pieței libere. Era ideea că dacă o instituție culturală nu este eficientă, așa ni se spunea de către aceeași presă care acum dă tonul, dacă o instituție culturală, fie ea filarmonică sau teatru, nu este în stare să trăiască din propriile venituri, ea trebuie desființată. Pentru că asta este logica pieței. Așa s-au desființat foarte multe instituții, s-au pierdut foarte multe case vechi, conace, muzee, cămine culturale … Profesorul Răzvan Theodorescu a scris pe acest subiect, a scris și Andrei Pippidi o carte despre București, dar profesorul Răzvan Theodorescu a făcut această statistică în care se spunea că după 1990, în România, s-au distrus 80% din conacele boierești. Practic ele au trecut prin perioada anilor ’45-’89, cu mai mult sau mai puțin succes, fiind transformate în școli, muzee, dispensare, dar au rezistat, dar au fost devalizate după 1990, în numele acestei libertăți foarte ciudate.
De exemplu, la Miorcani (jud. Botoșani), Conacul lui Ion Pilat a rezistat foarte frumos până în 1990, după care a fost devalizat, inclusiv mobilierul din interior.
Practic, toate aceste cuvinte: piața liberă, democrație, libertatea cuvântului, au fost folosite pentru a distruge instituții culturale. Libertatea cuvântului a fost folosită pentru a distruge ceea ce ei numeau tabuuri. Adică bunul simț, tradițiile. De ce să te opui la dreptul omului de a critica aceste tradiții?
Odată ce s-a operat această distrugere, nu mai are nimeni nevoie nici de piață liberă, nici de libertatea cuvântului sau libertate de expresie și practic se trece la un nou tip de regim în care a pretinde să ai libertatea cuvântului este o infracțiune la adresa ordinii de stat. Ele sunt folosite tactic, sunt slogane folosite tactic. Nu sunt realități sau concepte care să stea la baza, la temelia unei societăți, mă rog, libere și democratice cum ni se spune că ar trebui să fie România. Cred că ele și-au făcut datoria, aceste concepte, iar acum sunt abandonate.
Dumneavoastră vorbiți în lucrare despre modernizare. Suntem într-o spirală sau suntem într-un regres? Ne întoarcem într-o perioadă a anilor … eu merg într-o zonă a stalinismului, chiar mai înapoi, în perioada nazistă, în care se spunea ce este corect, inclusiv ceea ce trebuia să gândești, nu doar ceea ce trebuia să exprimi. Parctic, suntem într-o spirală teoretic evolutivă, dar ne apropiem de același punct, de același moment istoric.
Da. Ne apropiem de același punct cu diferența, apropo de stalinism, că acum este mult mai multă grijă. Acum nu mai trebuie epurat trecutul la modul fizic neapărat. Nu mai sunt atât de mulți oameni-instituție. Ei nu mai au de epurat niște elite în masă, așa cum au avut de făcut în timpul stalinismului. Foarte multe lucruri s-au pierdut și la această trecere prin diversele etape ale Istoriei, iar acum ce mai au ei de epurat este exact lucrul la care vă refereați, limbajul, gândirea, gândurile. Pentru că oamenii, ca clasă socială, a boierilor, a ofițerilor din armata de dinainte de 1947, au dispărut. Au rămas, însă, niște idei, niște legături. Acum, operațiunea lor este de eradicare și a acestor rămășițe. Asta se face și prin cenzura prin mijloacele de socializare. Dar, pentru mine, exemplul cel mai important, și aici am semnele mele de întrebare referitoare iarăși la politica românească, lucrul cel mai important este școala din România. Noi nu ne întoarcem acum la scoala stalinismului din anii ’50. Atunci aveam de-a face cu o versiune foarte agresivă ideologic, în școală. Pe de altă parte, mai aveam încă profesori din epoca interbelică, foarte bine pregătiți, care puteau preda, apoi mai era pus accentul pe învățare.
La ora actuală, școala românească cred că ne duce într-o spirală perversă, este o spirală a primitivizării României. Multă lume mi-a spus: domnule, dumneata vrei ca elevii să scrie de mână. Pai asta ne duce în epoca de piatră. Eu le-am spus: NU! Calculatorul ne duce în epoca de piatră. Pentru că copilul are nevoie să scrie de mână. Cred că, la ora actuală, modul în care se lucrează este cumva chiar mai grav pentru că, vedeți, stalinismul a mers la exteriorul societății foarte mult, la clase sociale. Cei de acum umblă în interiorul nostru, iar agresiunea mi se pare foarte gravă, din acest punct de vedere.
Ca să vă dau un singur exemplu, apropo de școală și de minciuna oficială, reforma școlii în România a fost făcută, printre altele, și pe baza rezultatelor obținute de elevii români la testele PISA, dar niciodată nu s-a pus problema: ia să vedem cine sunt fruntași la testele PISA și să facem ce fac ei? Păi, cine sunt fruntașii? China, Taiwan, Singapore, Coreea de Sud, Japonia. Adică sistemele confucianiste de educație. Nimeni nu discută în România ce face școala din China. Nu, pentru că ei învață prea mult pe de rost sau că încă e școală comunistă. Nu urmăm exemplul bun! La noi s-a făcut reforma în urma testelor PISA. Ce găsesc acum? Există planuri de reformare a școlii din China făcute de aceiași oameni care au reformat școala din România, tot din Vest, tot din Statele Unite, care vor să reformeze școala din China, după același model.
În China nu se poate veni să se spună că au rezultate slabe la testele PISA. Trebuie să găsești alte pretexte. Cum vorbeam, pretexte și lozinci. Care este pretextul? Trebuie să reformăm școala din China pentru că în școlile din China se fac prea puține ședințe ale profesorilor. Din Vest, reforma educației din Vest vrea ca în China se se înmulțească ședințele de catedră ale profesorilor, care să se coordoneze ca în Vest: uite ce fac eu, ce faci tu. Pentru că în China sistemul de învățământ este prea individualist, în sensul că profesorul știe ce are de făcut, elevul știe ce are de făcut, și sunt fiecare prea pe șina lui. Trebuie mai mult ca în Occident, mai multe ședințe de prelucrare. Este paradoxat, nu?
De asta spuneam că educația, libertatea cuvântului, piață liberă, știință, tocmai am trecut prin faza cu știința, toate aceste lucruri trebuie printr-o lentilă ideologică. Trebuie să înțelegem foarte bine că ele sunt cuvinte de cod, ele nu au legătură. Cuvântul ne trimite într-o direcție, dar realitatea din spatele cuvântului este cu totul alta și trebuie să analizăm foarte-foarte bine înțelesul lor. Mă gândeam, cam în ultimul an de când m-am apucat să citesc Confucius unde el explică și ideogramele. Așa am ajuns să intru puțin în idograme și iată că în chineză este mult mai greu de falsificat un concept. Pentru că ai și reprezentarea lui grafică. Deci, nu poți să glisezi, să schimbi sensul cuvântului tată, de exemplu, pentru că el reprezintă ceva, sau casă. Poate și de asta au făcut față, cumva, mai bine acestui tip de agresiune.
Mai putem vorbi de elite în sensul de dicționar, la nivel cultural, în România de azi? Nu vorbim de elita politică, nu vorbim de elita clasei conducătoare. Vorbim de elită în sensul de om care este dedicat culturii, nu unei anumite culturi imbecile la modă.
Eu nu cred că mai putem să vorbim de elită în sensul de clasă socială. Adică, nu mai putem să vorbim de elită în sensul de corp constituit de tip mandarinat, care să se ocupe omogen, sistemic, de cultură. Așa și cu sistemul de educație avem o problemă, pentru că tot timpul ni se spune: „da, dar uitați că profesorul X sau elevul Y, avem zece olimpici”. Toate acestea sunt excepții. Nu poți să justifici un sistem prin excepțiile lui. Un sistem poate fi justificat doar prin ceea ce produce el în mod sistemic. Eu nu cred că mai avem o elită în sensul unui corp social constituit ca atare, validat în niște moduri recunoscute istoric, care să se ocupe de suprastructura culturală, să se ocupe de identitatea culturală a românilor la modul competent și benefic, pentru români.
La noi, la un moment dat, Legea Educației prevedea că școala trebuie să producă forță de muncă pentru piața globală a muncii. Eu am spus că școala ar trebui să fie, ca scop al procesului de educație, școala românească trebuie să producă români pricepuți, români competenți și onești, capabili să își locuiască și gospodărească propria țară. Acestea sunt elitele. Ele nu sunt ceea ce numea Mihai Sadoveanu elitele de trecere sau de pradă, cum avem acum.
În sensul dicționarului, pentru că mai folosesc acest termen și astăzi, dar este un sens secund în care îl folosesc, care este în dicționar, sunt oamenii care au acces la pârghiile puterii. Asta este elita cu care am rămas.
Lecturând cartea dumneavoastră, „Națiune, modernizare și elite românești”, în care abordați o plajă de peste 150 de ani din istoria recentă a României, nu am cum să nu vă întreb dacă toate teoriile utilizate în ultima jumătate de an, de proiect electoral, de experiment electoral din România, nu este o demonstrație a confuziei elitiste, culturale, educaționale din România? Pentru că dumneavoastră abordați lideri sociali, politici, economici, culturali, din perioada anilor 1800, până la al Doilea Război Mondial, care vin cu un discurs care astăzi i-ar duce spre, eventual, spre o pușcărie sau spre situația, poziția în care se află Călin Georgescu. Apă, hrană, energie, spre exemplu, se regăsește în tendința oricărui lider politic, economic, social al României pașoptiste, Școlii Ardelene, venim la Astriști. Practic, sunt nevoile de bază, esențiale, pentru dezvoltarea oricărei societăți românești. Și atunci este prin aceasta demonstrația făcută că cei care conduc astăzi România sunt, de fapt, ori în slujba altora, ori sunt suficient de nepregătiți pentru a înțelege nevoile și realitățile românești?
Ei nu reprezintă identitatea noastră confirmată istoric și interesele românilor pe termen lung. Ei sunt o improvizație, sunt rezultatul unor, să spunem, unor elite administrative legitimate doar prin fapt, prin exercițiul puterii și atât. Vedeți, sunt foarte multe teme, protecționismul economic, modul în care se poate dezvolta o industrie, dar în România nu se discută absolut nimic despre aceste lucruri. În această carte am vorbit despre ele. De exemplu, importul de specialiști din străinătate care s-a operat la începutul modernizării României. S-au adus oameni pentru a se aduce competențe. Nu era nimeni nici șovin, nici xenofob, nimic! S-au adus oameni pentru a se aduce competențe, dar ideea era că lucrurile acestea trebuie făcute în interesul românilor. Noi acum nu prea mai vorbim despre interesul național. Nu există! Interesul național s-a dizolvat în interesul Uniunii Europene și interesul Uniunii Europene este, după cum ziceam, cel pe care îl dictează factorii de decizie foarte-foarte de sus, de la o zi, la alta. Nu știm, noi astăzi urmăm anumite directive, dar poate poimâine vor trebui urmate unele cu totul opuse. Sunt foarte multe lucruri aici care, pentru mine, sunt de neacceptat în modul în care este croită politica noastră și internă, și internațională.
Domnule Mircea Platon, pentru a încerca un final mai optimist, ce trebuie făcut pentru a rezista?
La nivel uman ar trebui să existe o continuitate între gând și cuvânt, între cuvânt și faptă, și între ieri și azi. La nivel strict individual. Dacă pornim de la această idee, cred că vom putea ajunge și la o mai bună înțelegere a realităților românești și chiar a realităților globale, pentru că, până la urmă, s-ar putea ca această falsă poziție în care ne-am pus să fie mult prea costisitoare pentru noi.
Cred că ar trebui revenit la un sistem de educație clasic, cred că ar trebui să avem mai multă încredere în român, în om. Vedeți, în ultimul timp sunt frământat de această idee: ni s-a spus mereu că liberalii sunt optimiști, iar conservatorii sunt pesimiști. Că la baza conservatorismului este o concepție pesimistă despre om, o antropologie pesimistă, în care omul ar fi atât de căzut încât are nevoie de o forță foarte puternică de conducere. Pe când liberalii, spunându-se de la Jean-Jacques Rousseau, mitul bunului sălbatic, liberalii sunt optimiști, dau libertate omului.
Mie mi se pare că este exact invers. Cred că liberalii sunt mizantropi, n-au încredere în om, caută să îl îngroape în instituții și în tot felul de reguli care de care mai absurde, pe când conservatorii au încredere și caută să îi dea mai multă libertate omului. Pentru că omul, de-a lungul istoriei lui, indiferent în ce societate a trăit, și-a creat în mod organic anumite constrângeri, anumite limite, anumite moduri de a acționa, o anumită bună cuviință, un anumit bun simț, și cred că omul se poate mișca liber între toate aceste, să spunem așa, limite care sunt nevăzute. Ori, se încearcă înlocuirea cestui tip de societate mai tradițională, cu o societate în care toate mințile sunt mecanice și sunt foarte văzute, foarte contondente. Este un tip de îmblânzire punitivă a omului.
Cred că ar trebui o educație mai bună, care ne-ar învăța mai mult despre natura omului, despre istorie, de aceea este foarte importantă Istoria. Știți că sunt cei care spun că Istoria este o lungă poveste de măceluri și nebunii … bun! Este adevărat, există și aspectul acesta, însă mie mi se pare că în Istorie ceea ce am învățat întotdeauna este că nu există determinisme din acestea mecanice absolute. Libertatea întotdeauna își găsește loc. Istoria este vegetală din punctul acesta de vedere. Și omul, libertatea omului este vegetală, scapă acestor determinări. Pentru mine, studiul Istoriei a fost totdeauna o lecție de optimism, pentru că măcelurile și nebuniile oricum se produc.
Mă uitam la Istoria Chinei, mă uitam la Confucius, pentru că noi îl știm ca mare filozof sau înțelept, dar el a fost și un mare diplomat și mă uitam la rolul jucat în diplomație …
Într-o perioadă extrem de tulbure …
… extrem de tulbure, da! Mă uitam, iarăși, la ce rol poate juca cuvântul benefic, cuvântul bun al diplomației în această calmare a patimilor omenești și mersul înainte, lent și frumos, al Istoriei. Eu nu cred că putem să ajungem într-o situație mai bună ignorând trecutul sau tradiția, permanențele noastre antropologice, culturale, cum vreți să le luați. Cred că soluția pentru optimism este tocmai această reîntoarcere exact la ceea ce spunem și la lansare, la ce spune Confucius, să te uiți, să îți studiezi conștiința, apoi să îi vezi pe cei de lângă tine crescând, să contempli omul crescând, și apoi să contempli lumea.
Este, practic, acest tip de stabilitate, de întoarcere înspre, să zicem așa, istoria noastră, înspre tot ceea ce este dat, pentru că fără tradiție și fără acest dat al tradiției suntem suntem muți, iar când suntem muți suntem și sălbatici. Pentru că omul cu cât își poate exprima mai greu gândurile, cu atât este mai frustrat. De aceea este foarte important să fii articulat și să fii bine educat, tocmai ca să poți negocia, ca să poți înțelege.
Cred că aceasta ar fi soluția spre un răspuns, spre o viziune mai optimistă. Ea depinde foarte mult de întoarcerea spre educația adevărată, care cuprinde acest element tradițional, acest element de statornicie, cuprinde mai ales această conștiință că nu există civilizație nomadă. Se încearcă acum, dar inclusiv nomadismul acesta al conceptelor, schimbarea lor de la o zi, la alta, traducerea lor aproximativă, sunt lucruri periculoase care te fac să gândești aproximativ și să aluneci foarte ușor înspre inarticulatul-violent.
Domnule Mircea Platon, vă mulțumesc. Sper să ne revedem și la Beijing, dar și acasă, în România.
Vă mulțumesc și eu foarte mult și mă bucur că ne-am văzut aici, mă bucur că am ajuns aici și mă bucur că am ajuns să ne vedem noi doi, în acest context.
Vă mulțumesc, încă odată!
INTERVIU | MIRCEA PLATON: Există un nomadism al conceptelor, o alunecare spre inarticulatul-violent
