SUA vor să evite splendida izolare în valurile Mării Caraibelor prin propunerea unei variante proprii de multipolarism, așa-numitul G5.
Un „Pentagon” de puteri majore, format din China, SUA, Rusia, India și Japonia.
După cum se remarcă, acest format exclude Europa ca întreg (UE), dar și prin reprezentanți (Franța? Germania?).
Rusia a reacționat relativ pozitiv la această propunere (prin A. Dughin).
BRICS, scrie Dughin, ar fi, teoretic mai bun, dar și acest G5 poate fi luat în calcul, mai ales că exclude Europa cu ai săi globaliști (Davosul și Macron sunt cap de afiș al axei răului globaliste).
Propunerea americană denotă conștiința viitoarei izolări pe care SUA ar fi cunoscut-o dacă ar fi lăsat lucrurile să meargă în direcția în care merg acum.
China și Rusia sunt în continuare sudate perfect. India tocmai s-a legat mai abitir de Rusia printr-un parteneriat strategic, Japonia începe să joace o partitură aparte, semnalizând o relativă reconciliere cu Rusia (un prim pas spre normalizarea relațiilor cu China, probabil).
În aceste condiții, SUA erau, practic, condamnate să rămână izolate în Marea Caraibelor, singurul loc în care SUA mai pot face pe jandarmul mondial, căci nici măcar Emisfera Vestică, luată ca întreg, nu mai ascultă, ca atare, de voința Washingtonului (Brazilia, cel mai mare stat sud-american, este cert pe orbita BRICS).
Multipolarității de tip BRICS, care ar fi izolat simbolic SUA, americanii îi răspund printr-o încercare de rearanjare a echilibrului mondial prin participarea la nucleul BRICS (China, Rusia, India) și atragerea Japoniei, teoretic, aliat fidel încă al SUA.
Rămâne în suspans problema europeană.
UE în actuala configurație este nedorită de SUA și Rusia, în mod evident. Elita europeană a întârziat nepermis adaptarea la noul context geopolitic, sperând, probabil, în minunea revenirii unei conduceri americane de inspirație democrată, care să mai ofere o gură de oxigen hegemonismului de tipar globalist pe care UE îl exercită în periferia micului său imperiu european.
Această speranță a fost și este deșartă.
O Americă democrată ar fi, dimpotrivă, mai labilă geopolitic decât actuala administrație republicană. Europa, refuzând să se supună dușului rece al lui Trump, ar fi navigat în apele călduțe ale unui regim democrat american care ar fi amânat criza dar n-ar fi putut evita dezastrul de la capătul ei, care ar fi fost și mai cumplit.
SUA și UE trec prin aceeași criză: ori se adaptează stilului asiatic iliberal și trec la măsuri ferme de tip Realpolitik (de la controlul imigrației la eliminarea măsurilor educaționale de tip cancel culture), ori vor fi în curând puteri nominale, fără relevanță culturală și civilizațională, metiși ai unei foste glorii istorice și geopolitice, condamnați să fie distruși dinlăuntru de către minoritățile interne (A. Toynbee).
Avertismentul american la adresa UE este, în același timp, un autoavertisment. Îmbătați de ideologie umanitaristă complet desuetă, europenii nu înțeleg câtă dreptate au americanii să-i tragă de mânecă…
Revenind la UE și G5, o Europă refocalizată pe destinul său de putere civilizațională (care a creat America!) va avea loc la masa acestui areopag al marilor puteri. Și Rusia și SUA o vor invita acolo, cu siguranță, pentru ca marea întâlnire a civilizațiilor să nu exclusă un pion de importanța Europei. UE ar fi, în acest caz, un aliat atât al SUA cât și al Rusiei și un contramodel pozitiv pentru China și India, cu care, de altfel, împarte același Mare Continent Eurasiatic. Ceea ce nu a putut crea universalismul Guvernului Mondial, anume pacea globală, ar putea crea această simfonie civilizațională, adaptată cu adevărat globalizării reale…
