Mulțumim Chinei!

SUA se află acum în reculul de după marea expansiune globală a anilor 1990, când au ascultat melodia plăcută a „sfârșitului istoriei” pe care ar fi atins-o prin însuși destinul lor perfect hegelian. Acum, că istoria revine, în varianta asiatică, SUA sunt obligate, practic, la două mișcări.

Prima dintre ele este pur și simplu să se retragă. Retragerea din Afganistan a fost un semn. Vor urma și altele (deja se vorbește azi despre o posibilă retragere din Siria și, parțial, din Europa).

A doua mișcare este aceea de a lua chipul adversarului.

Deoarece au constatat că BRICS este o organizație din ce în ce mai atrăgătoare și, deoarece majoritatea statelor din BRICS aparțin Sudului global – în care noțiunea de „democrație” nu este conformă definițiilor date de Departamentul de Stat și de USAID, pentru care SUA plăteau schimbările de regim din lume –, americanii au hotărât că, pentru a deveni atrăgători la nivelul opiniei publice internaționale, trebuie să facă la rândul lor figură „iliberal-conservatoare”.

LECȚIA CHINEI

Geopolitica globală nu mai este acum cea de secol XX. Chiar și atunci, o opinie publică internațională era pe cale de a se manifesta, cel puțin în spațiul americano-european și par-țial asiatic. Azi, cu ajutorul instrumentarului tehnic extrem de avansat, popoarele lumii știu, practic, în orice zi, ceea ce se petrece pe toate meleagurile lumii. Ortega y Gasset vorbea deja în a doua jumătate a secolului al XX-lea despre acest fenomen al nașterii unei opinii publice la nivel european. Suntem acum în zona conștiinței sau opiniei publice internaționale. Mai mult chiar decât o conștiință publică internațională (să ne gândim ce important este conceptul de „opinie publică” pentru sistemul filosofic și politic american!), a apărut o bază pentru ceea ce s-ar putea numi „geopolitica culturală”, adică o refacere a liniilor de forță ale geopoliticii pe baze culturale, tradiționale și nu exclusiv de ordinul „puterii” civilizaționale.

În prima jumătate a secolului al XXlea, geopoliticienii anglo-saxoni vorbeau despre „controlul Heartlandului” ca despre controlul unui spațiu aproape nelocuit. Reflexele imperialismului britanic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau evidente. În acea vreme, un Disraeli putea dispune de India aproape după bunul plac. Așa ceva, acum, este de neimaginat. Popoarele, în sensul unor comunități organice cu adâncime istorică și culturală, sunt din ce în ce mai importante în desfășurările de forțe geopolitice actuale.

Lecția recentă a Chinei este grăitoare. China nu a avut până acum ceea ce americanii numesc „soft-power”. După unii autori, primele manifestări timide ar fi fost încercate în anii ’90 (dar ele erau mai degrabă luări de cunoștință despre soft-power-ul american și de delimitare de acesta, prin cunoscutul Wang Huning din America against America), dar abia în 2007 Partidul Comunist Chinez ar fi fost realmente preocupat de aceste aspecte. Astăzi nu știm să fie o preocupare temeinică a Chinei în vederea avansării unor strategii de tipul soft-power. USAID a fost, dimpotrivă, vârful de lance al soft-power-ului american, adică un lobby direct, ca o reclamă la televizor aproape marcată ca atare. Realitatea nouă a opiniei publice internaționale despre care vorbeam nu mai acceptă o astfel de ingerință, tipic americană, în spațiul mental propriu. În locul acelui soft-power targhetat, chinezii preferă să lase popoarele cu care intră în contact să-și urmeze căile de dezvoltare culturală proprie și nu cer decât aranjamente economice avantajoase de ambele părți. Problema este că, la acest capitol, chinezii chiar au ce oferi!

Prin urmare, strategia americană de estompare a activităților de lobby marchează debutul unei ere noi în geopolitica globală, era geopoliticii culturale, în care ideologiile, oricare ar fi ele, își pierd relevanța. Venind dinspre o țară asiatică așa cum este China, portretizată ca o mare dictatură, această democratizare a fundamentelor geopoliticii planetare pare o contradicție pură. Nu este! Filosofia confucianistă tradițională a Chinei, care preamărește armonia și integrarea în detrimentul confruntării și competiției acerbe, arată că este posibil ca, în ciuda diferențelor de viziune, statele lumii să trăiască într-o relativă armonie, pornind de la elementele care le apropie și nu accentuând faptele care le separă.

SUA vor urma, vrând-nevrând, o astfel de linie de refacere a credibilității sale la nivel internațional. Dacă elitele americane au înțeles acest fapt, este posibil ca SUA să redevină o parte esențială a Occidentului, fără a mai avea, desigur, ponderea de altădată. Dacă elitele americane vor încerca, numai din interes, să creeze aparența unei democratizări la nivelul relațiilor internaționale, ascunzând sub deviza MAGA ideea unei hegemonii planetare ca și până acum, SUA se vor lipsi în curând de ultimele resurse de credibilitate, pe care, de bine de rău, le mai posedă la nivel global.

Cazul românesc este, din punctul de vedere al dezvăluirilor făcute despre finanțările USAID, ca toate celelalte, destul de trist, dar previzibil. SUA au avut și au evidente interese geostrategice în România (tabloul finanțărilor din ultimii ani arată însă o preponderență zdrobitoare pentru Ucraina în spațiul nostru geografic), în zona militară, în zona mini-centralelor nucleare (netestate încă!) și în zona deja celebră a apărării democrației. Sumele sunt publice, pot fi consultate.

În fața acestor dezvăluiri, conștiința suveranistă românească ar trebui, finalmente, să cumpănească drept: ce anume rămâne și ce anume trebuie schimbat în relația cu partenerul nostru strategic? Căci sunt lucruri care trebuie păstrate și sunt unele care, desigur, trebuie urgent schimbate. Mulțumim Chinei!