Dacă e ceva CARE NU NE AJUNGE, e modul în care vesticii își scriu istoria. E o simplitate și o încredere care ar fi trebuit să țină milenii și, de fapt, nu mai are azi niciun fundament.
Acum 150 de ani filosofii și istoricii occidentali erau copiii leagănului civilizației, neștiind că vor muri copii. Americanii, cei mai energici dintre vestici, au murit la naștere, cultural vorbind.
În schimb, de la ei avem MAȘINA, un lucru invidiat de noi, de ruși, de chinezi, de indieni, de persani (ca cel de față).
Noi, esticii, nu am putut crea mașina și nici trăi alături de ea.
Pare-se că azi, chinezii, ar fi reușit. Dar în ce fel? Nu știm încă.
Relația vesticilor cu mașina e de un fel anume. Nemții au cârtit împotriva ei, dar i s-au dedicat aproape cu totul (Friedrich-Georg Jünger).
Chiar și cavalerismul și eroismul occidental sunt impregnate de mașinismul gesturilor, care nu e totuna cu ordinea orientală, asiatică.
În vreme ce ordinea (perfecțiunea) orientală este „ars”, cea occidentală este „techne”. Un fior uman, dar de fapt supraindividual, apare peste forța tehnică orientală a Chinei. Dimpotrivă, o inerție mundană, materială și materialistă trage în jos omul mașină occidental. Fără voia lui și fără vina lui.
Sunt două moduri de a trăi mașina. Unul pornit din antitradiție, altul alimentat de forța milenară a elanului unui popor care se lasă condus și orientat, nu manipulat.
Nu există cale de a acapara mașina decât aceea de a aștepta.
Consolarea cinică este că mașina la vestici a dus la reducerea natalității, în vreme ce Estul care așteaptă de sute și mii de ani are încă rezerve biologice.
Occidentalizarea ca boală, ca plagă, este, evident, o răutate a anilor 60. Nu e o boală, ci un destin. Scapă cine poate!
