Istoria este o continuă curgere de organizări și războaie.
Nici una dintre marile puteri ale lumii n-a fost capabilă să instaureze un tip de organizare durabilă și o pace universală.
Sunt organizări politice care au trăit sub durata de viață a unui om și altele care au atins 1000 de ani, precum a fost imperiul Bizantin.
Imperiile orientale etalează durate chiar mai lungi, cel chinez cuprinde o durată care trece de două mii de ani de la nașterea formațiunii imperiale până la decesul imperiului, în 1912.
Nici una dintre organizările seculare n-au avut însă puterea să instaureze o pace universală, așa cum a visat-o, de pildă, I Kant. Ideea unei păci universale este așa de sus încât chiar și mințile cele mai înalte ale ultimilor 200 de ani, dacă socotim timpul de la moartea lui Kant (1804), au renunțat s-o mai evoce.
Războiul a devenit ceva familiar chiar și minților simple ale celor mai dezinteresați de starea lumii.
Organizările așadar n-au același rang ontologic cu ordinea căci nu pot feri omenirea de războaie.
Ba există organizări anume adoptate pentru a ușura confruntările, ciocnirile de toate felurile, inclusiv războaiele.
Adeseori pacea marilor puteri se poate instaura cu prețul războaielor locale, a regimurilor represive (precum a fost pacea convenită între Churchill, Roosevelt și Stalin la Ialta) ba chiar reclamă asemenea războaie pentru a testa gradația puterilor.
Războaiele din periferia imperiilor au și această funcție de a verifica puterea centrului.
Oricum, cu sau fără intenție, frontierele sunt organele care măsoară forța și deci atractivitatea capitalelor.
Uneori liderii marilor puteri declanșează războaie în timpul în care fac declarații de pace și asta nu pentru că ar fi ipocriți ci pentru că înlăuntrul acelei păci tocmai se zămislise un război, pacea aceea a fost chiar pântecele gestant al războiului.
Războaie ca cel din spațiul geopolitic al strâmtorii Ormuz, așa numitul război americano-israeliano-iranian, este doar un eșantion prin care putem zări dezordinea lumii, haosul în care s-a scufundat lumea noastră. Ceea ce-mi apare mie în chip răspicat e haosul.
Trăsătura dominantă a momentului actual este definitorie pentru punctul cel mai de jos al căderii întregii omeniri încât putem spune că lumea e la nadir, in emisfera inferioară, de unde zenitul nu mai poate fi zărit ci doar prezumat. La acest punct puterea lumească este total impotentă, lipsită de capacitate organizatoare.
Expresia umanității în punctul nadir este pictată de cuvintele din duh demonic ale lui Harari care face acest anunț antievanghelic: ”o nouă „specie” (sau o nouă formă de existență inteligentă) va apărea și va fi fundamental diferită de Homo sapiens – similar cu diferența dintre sapiens, neandertalieni și cimpanzei”. Este fraza pe care o recită consilierul șefilor WEF în toate conferințele lui.
Această nouă specie compusă din entitățile create prin inteligența artificială va sfârși, ne spune Harari, prin a se substitui omenirii preluând funcția organizatoare pe toată planeta. Regele David a prorocit fenomenul, dar în cheie dumnezeiască, devoalând nu supraputerea ci jalnica neputință a unor asemenea entități – „lucruri de mâini omenești: Gură au și nu vor grăi; ochi au și nu vor vedea; Urechi au și nu vor auzi; nări au și nu vor mirosi; Mâini au și nu vor pipăi; … nu vor glăsui cu gâtlejul lor.” (Ps 12-16).
În viziunea sa, Harari a întors totul pe dos devoalând sorgintea antiteistă a narativului său. În opoziție cu propovăduirea puterilor mincinoase ale acestor entități, „Dumnezeul nostru e în cer; în cer și pe pământ toate câte a voit a făcut”, precum ne spune psalmistul.
Distopia lui Yuval Harari este, însă, glăsuitoare pentru punctul la care va coborî omenirea prin ingineria puternicilor adunați în organizația marii conspirații postumaniste denumită World Economic Forum.
Oare nu este descoperită tragica neputință a puternicilor lumii la ceasul de față dacă privim în atâtea puncte ale planetei, și-n Ucraina și în Orientul Mijlociu etc?
Peste tot conflicte, războaie, haos și ceața ca o pâclă densă pe cerul omenirii. În fond preaputernicii lumii sunt neputernicii ei, a unei lumi dominată de duhurile deșertăciunii care „în alianță cu răul, pot energiza rebeliunea dezordonată a lumii”1.
Orientul Mijlociu este un eșantion la vedere în legătură cu stihiile care zguduie, astăzi, toată omenirea.
În viziunea noopoliticii situația pare efectul unui război al duhurilor, cu o regie secundă, adică îngăduită, conform profețiilor.
„Prin conectarea activă a acestor duhuri cu anumite formațiuni sociale, unele elemente ale societății sunt transformate în forțe, în activități și în seducții. … Realitățile sociale și inițiativele umane pot să devină aliatele acestor puteri decăzute”2.
Oare nu despre această regresiune tragică ne vorbește și cealaltă profeție biblică: „și zicând îngerului al șaselea, care avea trâmbița: „Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legați la râul cel mare Eufrat!… Oștirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreți… Și iată cum mi s-au arătat în vedenie caii și călăreții: aveau platoșe ca focul, iacintul și pucioasa. Capetele cailor erau ca niște capete de lei și din gurile lor ieșeau foc, fum și pucioasă” (Ap, 9, 14-17)?
Trump și cei din spate au simțit asta, dar el însuși este prins de mișcarea aceasta pendulatorie a întregii lumi de parcă o forță ciudată ar azvârli-o ca pe o minge dintr-o parte într-alta, de aici dincolo și înapoi.
Nimeni și nimic în omenirea coborâtă la nadirul ei nu mai poate oferi soluția ordonatoare.
Singura forță de amânare a colapsului final este cea care vine de la Duhul lucrător al lui Dumnezeu.
Înțelegem, iată, distincția esențială dintre ordine și organizare.
Organizările sunt lumești, ordinea este cerească.
Ordinea nu vine pe cale războiului ci pe calea păcii divine, a acelui fel de pace pe care a vestit-o Iisus Dumnezeu întrupat când a chemat la pace prin salutul evanghelic „Pace vouă”!
Cei 12 apostoli au instaurat ordinea, cea anunțată de Iisus Dumnezeu întrupat, pe toată cuprinderea pământului.
Fără arme, fără puteri și cancelarii, doar prin cuvântul lui Dumnezeu.
Prin urmare, dacă organizările vin de la puterile lumești, ordinea vine de la Dumnezeu și numai de la Dumnezeu, prin „oamenii lui Dumnezeu”.
Cei ce croiesc organizații în răspăr cu ordinea păcii lui Iisus nu sunt oamenii lui Dumnezeu, sunt fiii pustiei și ai războiului și nu aduc decât amăgire și înșelăciune.
Singurul punct sigur pentru care lumea nu s-a nimicit încă este Biserica lui Dumnezeu.
Ei, urmașii ucenicilor lui Iisus, care au lărgit ordinea și pacea lui Dumnezeu până la marginile pământului, sunt misionarii păcii și semănătorii ordinii.
La ceasul de Dumnezeu știut, semănătorii ordinii se ridică din popoarele credincioase.
În vremuri ca cele de azi, distingem ușor care popoare poartă în lume, prin fiii lor, ordinea și pacea lui Dumnezeu, adică au primit să fie purtătorii prin lume a ceea ce este casa păcii, Biserica lui Iisus.
Să nu ne lăsăm amăgiți de faptul că cei ce pleacă în lume sunt vânturați de forțe vremelnic mai puternice decât forța patriilor.
Patria este și va fi mereu triumfătoare, dar sunt epoci și generații și părți de popoare peste care se rostogolesc forțe și stihii mai puternice decât forța patriei la ceasul acela.
Așa se întâmplă în epocile în care domnește furia vânturărilor precum pare a fi și epoca noastră.
Marea problemă sub care pot fi „judecați” cei risipiți în lumea de amar este aceea a deznodământului acestor dramatice vânturări.
Plecații în lumea fără de hotare pot fi purtătorii duhului risipirii printre alte neamuri, dar pot primi să fie purtătorii unui duh evanghelic, misionar.
Popoarele acelea își descoperă, astfel, prin fiii lor, funcția misionară. Dăruind dobândesc.
Un asemenea popor misionar este poporul român.
Românii au primit comenzi neștiute ca, plecând în lume, să poarte cu ei Biserica. E cea mai amplă mișcare misionară din istoria universală, de tip cristic pur, prin care un popor călătorește pe toată planeta și pe unde ajunge ridică biserici.
E acel misionarism Stefanian și Brâncovenesc doar ca acum nu e în raza Europei ci este proiectat la scară planetară.
E lumina care se zărește pe toată întinderea planetei și este purtată de acest neam de la Dunăre, Mare și Carpați prin cei ce compun diaspora lui.
Și, lucru misterios, acest popor a primit chemarea lui Iona fără să cârtească.
Peste latura și umbra morții, diaspora românească ni se descoperă ca popor al unei misiuni asumate, al unei experiențe în care se poate zări saltul din orizontul unei existențe absorbită de robia vieții pământești într-un orizont metafizic, unde răzbat evanghelice taine și negrăite chemări.
În mediul său de viață spirituală se afirmă o altfel de mișcare trezitoare, o extraordinară vocație evanghelică prin care se întregește, dincolo de fruntarii, nădejdea patriei întregite cu ecoul ei ceresc.
Aceiași mișcare trezistă, aceiași revoluție neptică, dincoace și dincolo, acasă și în lume.
Românii diasporei au ales să caute spre cerul luminat de duhul liturghiei euharistice în locul sirenelor amăgitoare ale banului, care poartă în pulsațiile sale, duhul batjocoritor al nuielei temutei și viclenei Circe.
PS: Ridicolul batjocoritor al materialiștilor este că nu-i întreabă nimeni cu privire la deznodământul marilor întâmplări din istoria omenirii. Și aceasta pentru că ei nu știu să pună concluzia. Diavolul nu știe să încheie. El n-are acces la deznodământ, știe să distrugă, e stăpânul științei distrugerii nu și al științei restaurării. Pe urmele anti-lucrării lui rămâne ruina. Și omul singur nu poate răzbi din ruină fiindcă, precum ne spune psalmistul: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește. în zadar vă sculați dis-de-dimineață, în zadar vă culcați târziu, voi care mâncați pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiți ai Săi” (Ps 126, 1-2).
1. Tony Campolo și Fraser, Sociology through the eyes of faith”, p. 187
2. Ibidem
