Politica de după 1979 a Iranului a fost aceea de a se dezvolta în pofida SUA. Era nu (doar) o alegere ideologică, ci și o nevoie strategică, fiindcă SUA, ca putere cu ambiții globale, nu avea interes ca Iranul să fie o forță a Vestului Asiei.
În deceniul 1979-1989, această strategie a Iranului a fost cimentată de realitatea că în războiul dintre Iraq și Iran primul a fost susținut până la capăt de Occident.
În 2005 Iranul a adoptat o strategie națională (The Vision for Islamic Republic of Iran in the Horizon of 2025” – “Cheshmandaz-e Jomhouri Eslami Iran Dar Ofoq-e 1404”) care viza o dezvoltare multivectorială a țării pe două decenii.
Sancțiunile occidentale (americane), dar și realitățile interne, au diminuat potențialul de dezvoltare și ambiția inițială a iranienilor.
În 2015, Henri Kissinger, într-o conversație cu Ali Larijani (ucis de curând, în 17 martie, de către Israel), îl întreba pe liderul iranian dacă Iranul nu a obosit să lupte împotriva SUA. Discuția era legată de ideea lui Kant a păcii eterne. La care iranianul i-a replicat americanului întrebând dacă SUA nu a obosit să hărțuiască Iranul…
Strategia Iranului este – a fost – aceea de a obosi SUA, pentru ca SUA să renunțe la planul de a împiedica Iranul să se dezvolte așa cum ar dori.
Iranul se percepe pe sine ca element unic în zonă, „nici cu Vestul, nici cu Estul”. Este un lucru de remarcat și, în contextul în care presiunea SUA va slăbi (din „oboseală” de China…?), e posibil ca Iranul, care simte, desigur, creșterea viguroasă a Chinei în Asia, să caute un punct de echilibru tocmai în SUA!
Negocierile actuale, în care din partea Iranului participă un mare om de afaceri (Mohhamad-Bagher Ghalibaf), un om pragmatic, ar putea să devină începutul unui drum de relativă reconciliere a Iranului cu SUA.
Să nu uităm că după al doilea război mondial, confruntat cu vecinul sovietic de la Nord, Iranul a preferat un joc subtil de apropiere de SUA, care nu s-a finalizat, din păcate, foarte probabil tocmai datorită creșterii puterii occidentale/americane în raport cu aspirațiile de suveranitate ale Iranului – mereu în căutarea unui echilibru între Vest și Est.
În plus, în cazul în care ostilitățile s-ar opri, Iranul ar putea servi, din perspectivă inversă, la limită, chiar SUA, ca pilon anti-chinez…
Rămâne o întrebare: Israelul…?
