Pe când propaganda guvernelor Occidentului plural euro-atlantic mai vorbea de victoria Ucrainei în războiul cu Rusia, beligeranții din tabăra ucraineană erau „de acord” ca pacea să includă restabilirea frontierelor sovietice ale statului ucrainean. Astfel problema era pe jumătate rezolvată: una din părțile în conflict, și anume cea în pierdere de teren, accepta capitularea celeilalte părți; nu mai rămânea decât ca și aceasta să accepte. După ce s-a constatat că victoria văzută la orizont nu este decât un punct imaginar care se depărtează cu cât te apropii de el, discuția despre izgonirea rușilor de pe teritoriile ocupate de ei s-a deplasat către tema oferirii de garanții privind integritatea teritorială a Ucrainei; evident integritatea teritoriului cu care Ucraina va rămâne după „câștigarea” războiului. Problema garanțiilor a devenit astfel „lung subiect de vorbe și de ipoteze”. Întrucât războiul din Ucraina nu a fost și nu este, însă, un război local, ci unul mondial, și nici un război pentru teritorii, ci pentru o nouă ordine mondială, soluția pentru terminarea lui, care include și identificarea „garanțiilor ucrainene”, poate fi găsită doar în context global.
YALTA DIN ALASKA
În 1945, la Yalta, în Crimeea, s-au întâlnit liderii celor trei puteri învingătoare din al Doilea Război Mondial (războiul nu se sfârșise încă, dar deznodământul său era deja clar) pentru a stabili ordinea postbelică a lumii. Era vorba despre Stalin (Rusia sovietică), Roosevelt (SUA) și Churchill (Marea Britanie). Deși oficial absentă, Franța, datorită înțelegerii prealabile intervenite între Stalin și generalul De Gaulle, a participat și ea (indirect) la împărțirea prăzii, prin înțelegerile de la conferința celor „trei mari” primind o zonă de ocupație în Germania învinsă și un loc de membru permanent în Consiliul de Securitate ale viitoarei ONU. Așa s-a instaurat ordinea mondială bipolară, bazată pe lupta și unitatea contrariilor (sistemul comunist și sistemul capitalist) aflate în echilibru de putere (mai ales nucleară).
Această ordine a asigurat pacea lumii sau, cel puțin, evitarea unui alt război mondial, accesul Americii și Rusiei la statutul de superputere globală, precum și, prin efectul decolonizării (adică al demolării imperiilor coloniale, în special britanic și francez), libertatea comerțului la scară universală. O atare libertate a servit interesele superputerilor emergente – SUA și URSS – dar a condus, pe termen lung, și la ridicarea unor noi puteri din afara spațiului euro-atlantic, care astăzi își cer un loc la masa decidenților globali.
Până la acest ultim episod, celor doi mari le-a mers, însă, foarte bine. Declinul lor a început odată cu abandonul Rusiei sovietice și, astfel, decesul sistemului mondial bipolar. Dispariția sistemului implica, legic, căderea ambilor poli ai contradicției pe care el s-a bazat. Unipolarismul american subsecvent a apărut spontan, mai mult cu titlu simbolic decât ca realitate, alimentat doar de iluzia victoriei SUA. Valorile americane învinseseră, dar puterea americană, cu toate componentele ei (economică, monetară, culturală, militară) intra în declin. În prezent, iluzia destrămată lasă lumea într-o dezordine totală și fostele superputeri ale ordinii bipolare sub amenințarea includerii forțate într-o ordine calibrată potrivit concepțiilor și tradițiilor asiatice, insensibilă față de tradițiile și interesele lor vitale.
Sentimentul că istoria azi se face în alte zone ale lumii decât cele pe care SUA și Rusia și le-au împărțit la Yalta, precum și că acolo apar concentrări de putere pe care ele nu le mai pot domina și care se emancipează până la a fi gata să impună reguli cu totul noi de comportament internațional, declanșează o reacție aproape reflexă atât la Washington cât și la Moscova: întoarcerea la originea procesului care le-a propulsat în fruntea ordinii globale pentru aproape un secol. Iată de ce întâlnirea de la Anchorage, în Alaska, a avut caracterul unei reveniri în punctul de plecare de la Yalta, în Crimeea.
Trei diferențe majore confirmă cumva spusele lui Marx potrivit cărora atunci când istoria se repetă, dacă prima dată a fost tragedie, a doua oară va fi comedie. În primul rând, la Yalta, în 1945, SUA și Rusia erau superputerile în ascensiune, pe când la Anchorage, în 2025, ele sunt două superputeri decadente. Nici egalitarismul comunist („visul sovietic”), nici liberalismul american („visul american”) nu mai inspiră. Nici armatele lor nu mai pot câștiga pacea, chiar dacă uneori mai câștigă războaie. Nici creativitatea lor nu mai împinge progresul lumii. Nici modul lor de viață nu mai atrage. În al doilea rând, prezente direct și, respectiv, indirect la Yalta, Marea Britanie și Franța, pe atunci puteri decadente, nu au mai fost invitate la Anchorage; acum ele sunt puteri expirate cu valoarea unor simple muzee de istorie ai căror custozi nu au uitat nimic și nu au învățat nimic din trecerea lor prin lume. În al treilea rând, deși, cu certitudine despre resetarea ordinii mondiale s-a discutat la Anchorage (tema ucraineană fiind abordată doar întrucât privea nevoia ieșirii din capcana unui război care blochează energiile ambelor acolo unde ele nu au de ce fi epuizate), tocmai superputerile emergente (China, dar și India sau Brazilia) nu au fost chemate să participe. De aceea se poate spune că dacă la Yalta s-a născut o nouă ordine mondială, la Anchorage vechea ordine mondială și-a dat ultima suflare. Numai că, în loc să coboare steagul în bernă, cu frivolitatea senilității caracteristice imperiilor muribunde, Președintele Trump a întins covorul roșu. Vladimir Putin știa că vine la priveghi și dorea doar să discute despre împărțirea moștenirii defunctului.
ÎNȚELEGERLE ȘI NEÎNȚELEGERILE DE LA ANCHORAGE – O SIMULARE
- Cel mai probabil este că la Anchorage s-au discutat condițiile retragerii SUA din Europa; adică modalitățile eliberării Europei de sub ocupația americană. După optzeci de ani scurși de la Yalta și treizeci și șase de la Malta, SUA renunță la a mai ocupa bătrânul continent european și la frontul european antirus. (Spre deosebire de britanici, americanii nu sunt rusofobi, ci, mai degrabă, rusofili.) Rusia renunțase deja la partea ei de Europă încă din 1990, dar Americii i-au mai trebuit încă trei decenii și jumătate pentru a înțelege rațiunea acestei aparente capitulări și avertismentul lui Mihail Gorbaciov cum că îi va da cea mai grea lovitură lăsând-o fără adversar. Fără cooperarea cu Moscova, Washingtonul nu poate gestiona nici viesparul european nici echilibra puterea Chinei, nici domoli ambițiile Indiei, Iranului și Turciei.
„Retragerea donaldiană” are trei condiții impuse de necesitate, iar nu de gust. Pe de o parte, SUA nu poate lăsa în urmă o Europă politică (UE) prea puternică, aptă a-i ridica apoi probleme și a-i deveni un rival complet scăpat de sub control. Pe de altă parte, retrăgându-se, SUA trebuie să își procure garanții că Rusia și Europa franco-germană, rămase de capul lor, nu vor redescoperi „frumusețea” Pactului Ribbentrop-Molotov și nu vor constitui o antantă antiamericană de la Lisabona la Vladivostok. În fine, Washingtonul este interesat ca, lăsată fără supraveghere americană, Europa, din nou bântuită de crize (de la cea economică la cea a democrației), să nu revină la obiceiul războaielor fratricide care să incendieze apoi întreaga lume.
Cum pot fi satisfăcute aceste exigențe? Menținând în viață NATO, cu obiectivul principal nu a de apăra Europa de ruși, ci de a-i supraveghea agenda geopolitică și totodată de a-i îndeplini unul dintre obiectivele inițiale, respectiv de a ține Germania (acum aliată cu Franța) în neputința de a mai declanșa o altă conflagrație mondială („Germany down”). Aceasta simultan cu o anumită împărțire a Europei într-o zonă renană, una danubiană și una baltică, aflate într-un relativ echilibru.
Cele trei zone ar rămâne să constituie o piață unică (Europa piață), dar numai cea dintâi (vechii membri ai Comunității economice europene) ar putea funcționa pe baze federale („Europa politică” restrânsă) și ar putea găzdui pe teritoriul său baze NATO și trupe străine. Ultimele două zone, chiar dacă vor rămâne membre ale NATO, vor putea avea pe teritoriul lor exclusiv forțe militare naționale, iar în UE vor constitui Europa vitezei a doua cu membri dispunând de dreptul de a se deplasa către BRICS printr-o procedură simplificată, precum și de a întreține relații economice privilegiate cu Rusia.
Zona baltică (Polonia, cele trei state baltice și cele statele scandinave) va avea rolul unei forțe despărțitoare între Rusia și Europa centrală și occidentală; funcție pe care o va îndeplini prin recurgere la un parteneriat avansat cu SUA. Aceasta va fi garanția teritorială păstrată de Washington, constituind și un hinterland al prezenței americane la Oceanul Arctic.
Zona danubiană (România, Bulgaria, Serbia, Croația, Ungaria, Slovacia, Austria), fără a fi supusă unei ocupații ruse (militare sau economice), în lipsa unei garanții de securitate eficiente (NATO va oferi doar o garanție nominală), va trebui să își alinieze politica externă și de securitate la exigențele geostrategiei Rusiei, rămânând de facto sub controlul strategic al Moscovei, exercitat cu „prietenie”, prin mijloace de influență „hibride”. În statele acestei zone (care vor include și Balcanii de vest) SUA se va abține de la instalarea de guverne rusofobe prin tot felul de „revoluții” colorate, după cum și Rusia se va abține de la a aduce în fruntea lor guverne-marionetă rusofile. Atacul furibund al Președintelui Trump împotriva „famigliei” Soroș, responsabilă, cu contribuția CIA, pentru încercuirea Rusiei post sovietice cu guverne neo-bolșevice (precum cel de la București sau de la Chișinău), ar putea fi privit ca un început al punerii în aplicare a înțelegerilor de la Anchorage.
În fine, eterna excepție, Marea Britanie, dacă va accepta pacea lui Trump în Ucraina, va putea să își restabilească „relația specială” cu SUA, revenind la statutul de portavion geopolitic american în apele europene. Odată cu ridicarea BRICS, Commonwealth-ul britanic de națiuni este pierdut pentru Londra, cu toate strădaniile unuia ca premierul Starmer (un Palmerston de vodevil) de a opri acest curs printr-un război cu Rusia.
Iată rețeta! Cel mai probabil ea a fost discutată și convenită în aerul rece al Alaskăi.
- Cum rămâne cu Orientul Mijlociu? Acolo SUA este ostateca lobby-ului israelian organizat de eternul premier Benjamin Netanyahu, care a prins ca într-o pânză de păianjen Congresul american, obligând administrația să ducă o politică exclusiv militaristă, potrivnică intereselor americane. Ca și în cazul retragerii din Europa, retragerea Americii din viesparul medio-oriental nu se poate realiza fără ajutorul Rusiei.
Ceea ce era firesc să se convină la Anchorage între Președinții Trump și Putin era păstrarea și garantarea status quo-ului în Orientul Mijlociu, simultan cu renunțarea la strategia concepută de Netanyahu și preluată de CIA în operațiunea „Timber Sycamore” („Cheresteaua de platan”), având ca obiect schimbarea regimurilor politice în șapte state cu rol strategic în regiune, prin intrarea în războaie cu acestea, sub cele mai diferite pretexte (deținerea de armament de distrugere în masă, oprimarea propriei populații, susținerea terorismului internațional, amenințarea existenței Israelului etc.). Atingerea unui asemenea obiectiv (care implică și garantarea securității Israelului) simultan cu eliberarea Americii din servitutea geostrategiei războinice a extremei sioniste se poate realiza, aparent surprinzător, prin sprijinul acordat Iranului, inclusiv pe calea constituirii unui parteneriat trilateral împreună cu Rusia și China, precum și prin stimularea formării, tot cu contribuția Rusiei și a partenerului său strategic chinez, unei trilaterale persano-arabo-turce integrată în structurile BRICS și Organizației de cooperare de la Shanghai (OCS). O asemenea distribuție de putere ar justifica decizia administrației americane de a evita implicarea în aventuri militare costisitoare și cu rezultate îndoielnice, iar, pe de altă parte ar asigura stabilitatea geopolitică în regiunea Orientului Mijlociu, desigur obligând Israelul să găsească o soluție politică problemei palestiniene și să renunțe la rolul de vârf de lance american înfipt în pântecul moale al Asiei.
Dacă inițial Israelul a fost brațul înarmat al SUA în Orientul Mijlociu, acum s-a ajuns ca acest braț să nu mai fie condus potrivit dorințelor creierului american, ci creierul american să fie obligat a urma mișcările brațului. Fără ajutorul Rusiei, Americii îi va fi aproape imposibil să inverseze acest raport dezavantajos pentru ea.
- Este limpede că Vladimir Putin nu ar fi putut face nici un rabat cu privire la parteneriatul fără limite dintre Rusia și China; după cum tot indubitabil este că la întâlnirea de la Anchorage tema ascensiunii chineze către statutul de superputere globală a fost inevitabilă. Cel mai important rival strategic al SUA este cel mai important partener strategic al Rusiei, iar America nu-i poate oferi acesteia nici un substitut pentru aliatul chinez. La asta a dus politica administrațiilor soroșiste americane care au constituit vârful vizibil al statului subteran neo-bolșevic.
Încercuirea Chinei pe arcul indo-pacific nu a reușit. După ce a jucat o vreme la două capete, India a refuzat să intre în războiul Americii cu China, preferând normalizarea relațiilor cu aceasta, facilitate și de prezența lor împreună în BRICS și OCS. Pe de altă parte, barajul de insule din Pacificul de vest conceput ca o stavilă în calea unei potențiale „amenințări chineze” se fisurează pe zi ce trece, inclusiv sub efectul cutremurelor tarifare provocate de administrația Trump. Japonia pare a găsi în cooperarea economică cu China mai multe avantaje decât în cooperarea militară anti chineză cu SUA. Pe de altă parte, Coreea de Sud, aflată într-o relație tot mai tensionată cu America și nemaidorind să joace rolul de marionetă americană, dă semne a avea ca prioritate normalizarea relațiilor cu Coreea de Nord; ceea ce poate obține mai ușor cu ajutorul Rusiei și Chinei, decât prin escaladarea disputelor cu China, la care o împinge Casa Albă.
Toate acestea în condițiile în care rezolvarea problemei taiwaneze pe baza principiului unei singure Chine nu mai poate fi amânată. Dacă drumul politic nu va putea fi urmat, Beijingului îi va rămâne doar să o facă manu militari; iar dacă SUA va încerca să se opună, se va trezi față în față și cu Rusia, precum și cu alte puteri emergente sau reabilitate, în special asiatice. Este oare Președintele Trump gata să repete Vietnamul?! Este el gata să declanșeze al Treilea Război Mondial pentru Taiwan?! Mai degrabă un plan pe termen mediu privind integrarea Taiwanului în spațiul chinez, eventual cu aplicarea doctrinei „o țară, două sisteme”, convenit între Beijing și Taipei, cu asistența comună ruso-americană, dublat de un tratat sino-ruso-american (și, eventual, japonez) referitor la garantarea liberei circulații navale în strâmtoarea Formosa și Marea Chinei, ar fi o soluție aptă a salva interesele tuturor, deschizând și poarta… premiilor Nobel. Foarte probabil că în acest context, Președintele Putin i-a amintit interlocutorului său maxima americană care sfătuiește să te alături adversarului pe care nu îl poți înfrânge – „if you can not beat them, join them!”.
- Pe harta lumii ar mai rămâne America de Sud și Oceanul Arctic. Cu referire la cel din urmă, Rusia ar fi putut face concesii, convenind la nivel principial partajarea exploatării resurselor lui. Cu privire la cea dintâi, logic ar fi fost ca Moscova să admită respectarea doctrinei Monroe, dar cu amendamentul că, dacă ea și, eventual aliații ei, s-ar obliga să nu încerce a-și extinde influența în spațiul sud-american în detrimentul Americii (inclusiv prin prezență militară), Washingtonul, la rândul său, ar trebui să se abțină de la „exportul revoluției globalismului neo-bolșevic” în respectivul spațiu.
- Dincolo de teritorii mai erau și alte subiecte sensibile: soarta dolarului ca monedă de rezervă internațională, sistemul instituțiilor financiare internaționale, mecanismele internaționale de plăți, garantarea liberului schimb, dezideologizarea relațiilor internaționale, multipolarismul ordinii mondiale. La unele din aceste întrebări istoria s-a pronunțat deja prin hotărâri fără drept de apel. În legătură cu altele, precum dezideologizarea, cei doi Președinți nu aveau divergențe majore. Altele trebuie date spre analiza experților. În legătură cu raportul liber schimbism – protecționism sau centralizare – descentralizare, mai degrabă s-a convenit asupra a ceea ce nu s-a putut conveni sau, cine știe, asupra unei piese de teatru global cu „polițistul bun” și „polițistul rău”.
(Va urma)
