Pe când propaganda guvernelor Occidentului plural euro-atlantic mai vorbea de victoria Ucrainei în războiul cu Rusia, beligeranții din tabăra ucraineană erau „de acord” ca pacea să includă restabilirea frontierelor sovietice ale statului ucrainean. Astfel problema era pe jumătate rezolvată: una din părțile în conflict, și anume cea în pierdere de teren, accepta capitularea celeilalte părți; nu mai rămânea decât ca și aceasta să accepte. După ce s-a constatat că victoria văzută la orizont nu este decât un punct imaginar care se depărtează cu cât te apropii de el, discuția despre izgonirea rușilor de pe teritoriile ocupate de ei s-a deplasat către tema oferirii de garanții privind integritatea teritorială a Ucrainei; evident integritatea teritoriului cu care Ucraina va rămâne după „câștigarea” războiului. Problema garanțiilor a devenit astfel „lung subiect de vorbe și de ipoteze”. Întrucât războiul din Ucraina nu a fost și nu este, însă, un război local, ci unul mondial, și nici un război pentru teritorii, ci pentru o nouă ordine mondială, soluția pentru terminarea lui, care include și identificarea „garanțiilor ucrainene”, poate fi găsită doar în context global.
SFÂRȘITUL UCRAINEI SOVIETICE
Simularea „Pactului de la Anchorage” pornește de la probabilitățile tematice și de la soluțiile realiste, bazate pe analiza realității și logica lucrurilor. În mod normal despre acestea trebuiau să discute Donald Trump și Vladimir Putin și cam la asemenea concluzii trebuiau să ajungă. Altminteri întregul exercițiu era fără rost și satisfacția ambilor asupra evenimentului era fără acoperire. Toate manifestările ulterioare o confirmă, pentru cei care pot trece dincolo de aparențe și nu se tem de adevăr.
Dacă referitor la majoritatea subiectelor „obligatorii” este de crezut că discuția a rămas la nivel de principii generale cu caracter strategic, subiectul în legătură cu care s-a început și s-a schițat un plan de operații a fost „terminarea războiului din Ucraina”.
În spatele confuzelor declarații trumpiste privind un așa zis „schimb de teritorii”, trebuie să vedem hotărârea de a impune Ucrainei, la capătul unui război pierdut și după respingerea unor propuneri de pace care evitau cedări teritoriale propriu-zise (cu excepția Crimeii, care, ca fostă regiune autonomă, intră în regimul autodeterminării prin secesiune), modificări ale frontierei sale răsăritene.
Opozanții europeni ai păcii bazate pe recunoașterea realității înfrângerii Ucrainei în războiul în care chiar ei au împins-o, condamnă ceea ce se poate califica drept „ciopârțirea” unui stat național suveran. De principiu, într-adevăr, încălcarea brutală a integrității teritoriale a unui asemenea stat este ilegală și imorală.
Este, oare, însă așa și atunci când în discuție intră partajul teritorial implicând un stat creat pe criterii geopolitice, iar nu naționale, printr-o politică imperială de forță și dictat care a ciopârțit alte state și a fracturat realitatea națională așezată la temelia acestora?! Ucraina de azi nu este un stat național, ci produsul voluntarismului militarist sovietic și al logicii geopolitice sovietice, care dincolo de imoralitatea lor în raport cu alte state (printre care și România) și cu adevărul istoric, au creat o stare de drept cu puterea sabiei. Or, ceea ce se naște cu sabia de sabie piere.
Când un act imoral anulează un alt act imoral ne aflăm de fapt în fața reabilitării moralei ca urmare a unei negări a negației. Un act ilegal care restabilește legalitatea pusă în discuție de un alt act ilegal, rămâne ilegal, dar este, cel puțin, moral. Pe o atare bază dă naștere unei alte stări de drept care își justifică durabilitatea.
Proiectele politice sunt artificiale. Când ele sunt consonante cu realitatea obiectivă (a se vedea în acest sens teoria „granițelor naturale”) pot dura, așa cum o lege juridică care traduce în termenii instituțiilor dreptului legitățile obiective ale domeniului reglementat, durează. Când sunt, însă, și împotriva naturii (ex. când se justifică prin inventarea unor false naționalități sau când ignoră realitățile etno-culturale) nu pot dura. A le apăra împotriva evidenței (așa cum se întâmplă acum în Ucraina) este o ambiție scumpă și zadarnică.
România a respectat situația juridică stabilită prin Tratatul de pace de la Paris (1947), semnat în nume propriu și de Ucraina, prin care aceasta, la finele celui de al Doilea Război Mondial, a primit în componența sa teritorii istorice românești, poloneze, maghiare și slovace, locuite de populații neucrainene. Ulterior ea va primi și teritorii rusești, nu printr-un act de autodeterminare națională, ci prin dictatul unei puteri antinaționale de factură imperială. Atunci când un alt război schimbă realitatea faptelor, modificarea vechiului tratat prin altul care să pună în concordanță noua situație de fapt cu situația de drept este normală sub aspect juridic, fiind conformă cu logica / legea războiului, precum și sub aspect moral, întrucât restabilește integritatea comunităților naționale vitregite în trecut.
Inițial, după lovitura de stat de la Kiev, amorsată de SUA în 2014, Rusia nu a dorit dezmembrarea Ucrainei. Ceea ce a urmărit (cu excepția anexării Crimeii pentru a-și securiza singura sa ieșire la o mare caldă) era doar autodeterminarea internă a populației rusofone din unitățile administrativ-teritoriale constitutive ale Dombasului, pentru ca astfel, pe de o parte, să își asigure un coridor prietenos de trecere pe uscat către Crimeea, iar pe de altă parte, prin ele să continue legătura culturală, economică și geopolitică dintre Ucraina și Rusia, respectiv să perpetueze influența rusă în fosta republică sovietică ucraineană. Când Occidentul euro-atlantic, după ce se opusese la federalizarea Ucrainei iar apoi sabotase aplicarea acordurilor de la Minsk, s-a pus și de-a curmezișul unui acord de pace convenit la numai câteva săptămâni după declanșarea operațiunii militare ruse, acord care menținea practic frontierele internaționale ale statului ucrainean astfel cum se desprinsese din URSS, Moscova și-a schimbat obiectivele din punct de vedere teritorial. Astfel, după circa opt ani de așteptare și ezitare, ea s-a decis să recupereze efectiv și să reintegreze în spațiul suveranității sale toate fostele teritorii rusești transferate în timp Ucrainei prin diverse acte juridico-politico-administrative. Acest obiectiv a devenit azi o condiție a păcii. Baza juridică invocată pentru desprinderea acelor teritorii de Ucraina este precedentul Kosovo, creat tocmai de SUA și NATO în deceniul 1990.
Vorbind de „toate fostele teritorii rusești”, nu se poate ignora că ele includ și portul Odessa, de importanță strategică pentru Ucraina, cu regiunea din jurul acestuia. Ocuparea regiunii respective ar face ca rușii să ajungă la gurile Dunării, în Bugeacul smuls în trecut Basarabiei, și la granița cu Transnistria. Faptul că la întâlnirea de la Anchorage, Președintele Putin nu a adus în discuție și aceste teritorii, ci numai Doniețkul și Luhanskul, poate fi privit ca un gest de compromis, inclusiv menit să îi lase viitoarei Ucraine o ieșire la mare, absolut necesară pentru viabilitatea sa economică. Amânarea păcii ar putea face ca Rusia să ocupe și să ceară și Odessa, până la canalul Chilia și la Nistru; adică dobândind contiguitate terestră cu România și Republica Moldova, ceea ce, desigur, nici unul dintre aceste state nu își poate dori. Donald Trump a înțeles direct de la Vladimir Putin lucrul acesta și s-a poziționat în consecință.
Conștienți că nu pot câștiga războiul din Ucraina, dar nevrând să admită înfrângerea, întrucât asta ar însemna colapsul puterii lor interne, oligarhii neo-bolșevici ai „Vechii Europe” imperiale (Macron, Starmer și Merz, împreună cu marioneta lor de la Bruxelles, Medusa von der Leyen) insistă pentru o remiză; adică pentru un armistițiu. Chiar dacă vorbesc de un armistițiu de scurtă durată, ideea ascunsă este ca acesta să fie prelungit la infinit, după modelul coreean. Alimentarea masivă cu armament a Ucrainei în prima etapă de încetare a focului, ar urmări să descurajeze Rusia în reluarea ostilităților. Ea ar păstra (de facto, nu de iure) tot ceea ce a ocupat manu militari, iar extinderea NATO se va opri, dar Occidentul colectiv, în realitate înfrânt, ar menține starea de război și nu își va asuma oficial răspunderea pentru conflictul provocat și pierdut, până la încheierea păcii – adică până la calendele grecești.
Pacea nu este, însă, absența războiului, iar armistițiul nu este pacea. Pacea înseamnă ordine circumscrisă de reguli agreate și respectate de toți. În lipsa ei, chiar dacă ciocnirea armată intră în așteptare, cea care domnește este dezordinea. Or, în dezordine nu există securitate, nici predictibilitate, nici încredere, nici cooperare, nici progres. Tocmai de acestea au nevoie atât Rusia cât și SUA, într-o vreme în care, în afara Europei, alți jucători globali construiesc o altă ordine mondială. Pentru amândouă amânarea păcii dintre ele, a reconcilierii și eventual a parteneriatului lor devin tot mai greu de acceptat. Europenii ar trebui să simtă la fel, dar conducerea lor a fost confiscată nedemocratic de cercuri oligarhice statale de orientare neo-bolșevică și de plutocrații parastatale care văd în război singura lor cale de salvare politică și principala sursă de îmbogățire.
GARANȚII PENTRU SACRIFICATA UCRAINĂ
Odată problema teritorială depășită, întrucât certificatul de deces al Ucrainei sovietice coincide cu certificatul de naștere al unei Ucraine postsovietice ca stat național, se impune recunoașterea acestuia cu statutul său internațional specific (neutralitatea) și cu garanțiile de securitate care îi sunt acordate. Aceste garanții trebuie concepute ca un mecanism menit a asigura durabilitatea păcii.
Ca o adevărată marionetă a războinicilor neo-bolșevici europeni, Volodimr Zelenski refuză orice transferuri teritoriale, deși știe că alternativa este prăbușirea întregii țări și o capitulare necondiționată, lipsită de orice perspectivă a garanțiilor de securitate.
Prefăcându-se că nu stau în spatele acestui refuz care subminează eforturile de pace ale Președintelui SUA, riscând să îl determine a scoate America din luptă, a încheia un acord separat cu Rusia și a-i lăsa singuri în confruntarea deja pierdută de pe frontul ucrainean, reprezentanții tot mai lamentabili, ai tot mai ridicolei „coaliții” a tot mai puținilor „doritori” de bătaie, mută accentul discuției de la tema teritorială la tema garanțiilor; prin „garanții” ei înțelegând ocuparea teritoriului a ceea ce va mai rămâne din Ucraina, de fantomaticele lor armate, dotate cu armament cumpărat de la americani cu banii furați de la ruși (prin confiscarea / înghețarea / valorificarea ilegală a activelor financiare rusești depozitate în băncile occidentale), dar fără participare operativă americană. România ține și ea isonul acestui discurs, mărșăluind cu iresponsabilă voioșie împotriva intereselor ei naționale.
Sesizând că garanțiile de securitate oferite de puterile europene occidentale sunt ineficiente (așa cum au fost garanțiile franco-britanice date României, Cehoslovaciei și Poloniei în perioada interbelică, în timp ce art. 5 al Tratatului de la Washington face din agresiunea unui stat terț un casus foederis, dar nu și un casus belli în mod automat), Președintele Zelenski a opinat că cea mai bună asigurare ar fi consolidarea armatei ucrainene. Ceea ce, în principiu, este corect.
Desigur, o Ucraină hiperînarmată poate fi mai sigură în relația cu vecinul din est (Rusia), dar este un pericol pentru securitatea vecinilor vestici. România nu poate privi liniștită cum la frontiera ei estică se ridică una dintre cele mai mari puteri militare din Europa, cu o economie distrusă de război, cu tradiții de extremism naționalist duse până la limita rasismului nazist, cu un discurs politic adesea românofob, cu o comunitate românească oprimată. Polonia, cu certitudine, nu va accepta așa ceva. Cu atât mai mult cu cât ea își dorește să fie liderul militar al Europei orientale.
Nu orice garanții de securitate date Ucrainei sunt compatibile cu securitatea vecinilor ei. De asemenea, primind garanții, Ucraina trebuie la rândul său să ofere garanții. Ea nu poate obține mai multe garanții de securitate decât poate oferi, în special națiunilor cu care se învecinează și ale căror teritorii i-au fost încorporate prin efectul celui de al Doilea Război Mondial.
De aceea, toți vecinii Ucrainei ar trebui să participe la negocierile menite a pune capăt crizei ucrainene. În acest sens, România, eventual împreună cu Polonia, Slovacia și Ungaria, toate membre NATO și UE, ar trebui să declanșeze imediat demersuri diplomatice la Washington și la Moscova, precum și să provoace o dezbatere la Bruxelles, în Consiliul pentru afaceri externe. Este relevant și îngrijorător faptul că la întâlnirea Președintelui Trump, de la Casa Albă, cu liderii europeni, UE și NATO, veniți să îl „sprijine” pe Volodimir Zelenski în încercarea de subminare a înțelegerilor de la Anchorage, nu a participat nici unul dintre vecinii Ucrainei, cei mai direct afectați de războiul ucrainean, de prelungirea lui și de urmările lui.
Războiul din Ucraina a fost provocat de politica administrației americane privind extinderea NATO până la frontiera Rusiei și a fost prelungit prin intervenția statelor membre ale NATO și UE. În realitate, el nu a fost un război între Rusia și Ucraina, ci unul purtat între Rusia și Occidentul colectiv pe teritoriul și pe seama Ucrainei.
Orice formulă de pace s-ar conveni, ea ar trebui să includă garanții de securitate acordate Ucrainei atât de către combatanții occidentali, cât și de către Rusia. Unii fără alții nu are sens.
Întrucât, însă, toți aceștia au fost părți cu interese proprii în conflict, este necesară și o „supra garanție”. Ea nu poate fi acordată decât de puteri nebeligerante, precum China sau Turcia, ca și de organizații internaționale având în atribuții realizarea securității colective și cooperative, precum ONU sau OSCE.
Cum garanțiile constând în amplasarea de forțe militare străine pe teritoriul Ucrainei (cu misiuni de observare, de descurajare / interpunere sau de intervenție???) nu sunt nici eficiente (la dimensiunile Ucrainei și Rusiei ar fi necesară prezența unor efective militare enorme implicând costuri de întreținere pe măsură) nici acceptabile (de cel puțin una dintre părți), securitatea se poate realiza mai degrabă prin demilitarizare, echilibre de putere în cadrul unui arhitecturi de securitate regională și măsuri de creștere a încrederii, pe lângă integrarea europeană a Ucrainei simultan cu realizarea unui parteneriat economic între Rusia și UE.
Pornind de la asemenea observații, România ar putea avansa ca propuneri pentru garanțiile de securitate de oferit Ucrainei, printre altele: i. demilitarizarea Dombasului, după autodeterminarea lui și includerea în sfera suveranității ruse; ii. consolidarea patrulaterului România-Ucraina-Polonia-Republica Moldova, inclusiv prin încheierea unui pact de asistență mutuală între membrii săi, în condițiile cumulative ale întăririi armatelor poloneză, română și moldavă, astfel încât împreună cu armata ucraineană să poată descuraja atacuri declanșate de puteri terțe, precum și ale retragerii bazelor NATO și ale trupelor străine de pe teritoriul lor; iii. echilibrarea forțelor armate convenționale în Europa de est prin raportare la forțele armate convenționale ruse, și excluderea nuclearizării militare a Europei de est, precum și denuclearizarea teritoriului rus din zona învecinată Ucrainei; iv. creșterea încrederii între statele din vecinătatea Ucrainei și Ucraina prin metode specifice (transparență, inspecții ale obiectivelor militare, anunțarea și observarea manevrelor militare etc.); v. angajamentul statelor garante în forma unei clauze asemănătoare celei înscrise în articolul 5 al Tratatului de constituire a NATO atât pentru cazul unei agresiuni a Rusiei împotriva Ucrainei, cât și pentru cel al agresiunii Ucrainei împotriva vecinilor săi; vi. confirmarea eligibilității Ucrainei pentru calitatea de membru al UE, atunci când condițiile accesului în uniune vor fi întrunite, cu posibilitatea unei admiteri graduale implicând regiunile deja pregătite, în cazul în care o nouă Constituție ucraineană va adopta un sistem de organizare federal.
Așa cum am precizat de la bun început, războiul din Ucraina nu este un război local, ci unul mondial, și nu este un război pentru teritorii, ci pentru o nouă ordine mondială. De aceea, el nu poate fi terminat decât în contextul definirii acestei noi ordini post-americane. Înfrângerea Occidentului euro-atlantic în războiul cu Rusia, este, de fapt înfrângerea vechii pax americana în lupta cu pax asiatica sau pax sinica emergentă. Nu atât Rusia a învins, cât Occidentul a murit de bătrânețe și epuizare, accelerându-și sfârșitul prin implicarea nesăbuită într-un război pe care și l-a imaginat ca salvator pentru vechea sa supremație globală, dar care nu avea cum fi astfel întrucât a mers împotriva istoriei.
După întâlnirea de la Anchorage, calea stingerii acestui război este clară. Singura întrebare care mai există se referă la alegerea pe care Ucraina trebuie să o facă între o capitulare negociată și una necondiționată; între o supraviețuire dureroasă și o sinucidere stupidă. Altă posibilitate nu există. Tertium non datur. Pentru ieșirea din această dilemă, Volodimir Zelenski este o parte a problemei, iar nu o parte a soluției. Plecarea lui din joc este obligatorie. Nu este în discuție „dacă”, ci „când” și cu ce „mijloace”.
