Contra-propunerile de pace ale Europei la cele americane complică problema încheierii conflictului din Ucraina, în loc s-o limpezească. Dar tocmai această complicare arată că suntem în fața unor evenimente istorice de o importanță epocală.
Sub acoperirea unei justificate nemulțumiri determinate de ignorarea opiniei sale în afacerea ucraineană, Uniunea Europeană caută să schimbe datele problemei, și anume într-un mod care pare complet de neacceptat pentru ambele părți, atât cea rusă, cât și cea americană.
Astfel, UE consideră că este îndreptățită să lase ușa deschisă unei viitoare aderări a Ucrainei la NATO (fie el și unul de tip „european”), în condițiile în care se va obține o unanimitate în acest sens. Ideea unei intrări a Ucrainei în NATO, indiferent cât de absurdă ar părea azi sau chiar în viitorul apropiat, nu poate fi acceptată de Rusia, fiind, de fapt, motivul principal al atacului Federației Ruse asupra Ucrainei. Dar cum, în viitor, e foarte posibil ca SUA să se dezangajeze din Europa, lăsând în urmă un NATO de facto european, nu e imposibil de imaginat o situație în care, pentru a presa Rusia, UE să fluture din nou spectrul intrării Ucrainei în organizația occidentală – poate cu acceptul tacit al unei Americi care nu va fi mulțumită de realizarea practică a actualului deal cu Federația Rusă.
În același spectru de iritare a Rusiei se află și propunerile teritoriale, care dezavantajează Rusia față de cele preconizate de SUA.
UE are, de asemenea, completări inacceptabile din perspectivă rusească în ce privește staționarea trupelor NATO pe teritoriul Ucrainei. În vreme ce SUA exclud complet staționarea, europenii exclud staționarea „definitivă”, ceea ce este cu totul altceva.
UE nu este mulțumită, în mod evident și justificat, de ambițiile SUA de a media problematica securitară între Europa și Rusia (punctele 4 și 15 din propunerile americane). Europenii, în mod firesc, vor să participe la discuțiile ruso-americane ce privesc arhitectura de securitate europeană. Conform ultimelor știri media, se pare că europenii ar fi reușit acest lucru deja, prin eliminarea co-tutelei ruso-americane în chesiunile securitare și înglobarea Europei în formatul de discuții.
Dacă americanii doresc ca armata ucraineană să fie „limitată” la 600.000 oameni (o cifră oricum foarte mare pentru o țară care acum mai are 35 milioane de locuitori – estimare CIA – prin comparație cu Polonia, armata Ucrainei ar fi de trei ori mai mare, ceea ce deja are ca rezultat voci critice din Polonia), europenii plusează incredibil, cerând ca armata ucraineană să ajungă la 800.000 oameni!
Care ar putea fi explicația? Cu ce ar putea fi întreținută o astfel de armată gigantică, într-o țară răvășită de război, cu o economie la pământ? Singurul răspuns logic ar fi că Ucraina, chiar și de aici înainte, ar putea fi pregătită să fie folosită împotriva unui dușman incomod. Întrebarea este cine va fi acela…? E mult prea riscant să încercăm un răspuns la acest moment. Cert este că o armată ucraineană de asemenea dimensiuni poate deveni o amenințare pentru țări ca Polonia, România, Ungaria (desigur, o viitoare strategie de apărare națională va ține cont de acest aspect…) etc…
Problemele economice ale acordului ruso-american probabil că par mai puțin importante, deși nu sunt, mai ales în perspectiva viitorului. Pe scurt, UE nu se împacă cu fraternitatea economică ruso-americană, ceea ce nu surprinde pe nimeni.
Acestea sunt punctele esențiale ale celor două perspective.
Tabloul mai mare poate oferi însă surprize majore.
Nu trebuie să neglijăm faptul că un actor major al scenei internaționale nu apare deloc în arenă: este vorba despre China.
Războiul ruso-american din Ucraina, în viziunea cel puțin a unor strategi de marcă americani, a apărut din eroarea fatală și din infatuarea nepermisă a neoconilor, care au preferat atacarea Rusiei în Ucraina în locul unei strategii mai ample de îndiguire timpurie a Chinei cu ajutorul Rusiei, Indiei, Japoniei, Coreei de Sud (John Mearsheimer – The Tragedy of Great Power Politics – 2014). Așadar, încă de la momentul Crimeea, o parte a geopoliticienilor americani au știut că împingerea previzibilă a Rusiei în brațele Chinei va fi o eroare de nepermis.
Dacă strategii americani au văzut această primejdie, întrebarea este de ce nu s-a evitat capcana?
În acest moment, putem avansa două ipoteze:
1. SUA au fost, într-adevăr, „orbite” de tendințele de tip neocon și astfel, în loc să îndiguiască adevărata putere ce le amenința supremația mondială (China) cu ajutorul celor care vor fi devenit ulterior aliații săi în BRICS (mai ales Rusia și India), au preferat să riște atacarea Rusiei ruinând astfel șansele de îndiguire cu succes a Chinei.
2. O a doua explicație, mai subtilă, și poate de aceea mai credibilă, este că toate aceste puteri emergente nu au făcut decât să aștepte atacul american și să se coalizeze, știind că decăderea Americii este inevitabilă și că, în fond, în joc este Imperiul American. Altfel spus, cu sau fără atacul de „tip neocon” pe care unii analiști americani îl deplâng, structura de tip BRICS s-ar fi coagulat oricum în jurul Chinei și nu s-ar fi pretat la acea alianță lejeră sau „flexibilă” („loose alliance”) anti-chineză de care vorbea Mearsheimer.
Cu această paranteză globală este momentul să revenim la punctul central al păcii din Ucraina.
Dacă lucrurile stau, într-adevăr, așa cum le-am descris la punctul 2, UE ea însăși va trebui să-și regândească viitorul mai îndepărtat în lumina unor alianțe mai flexibile, devreme ce, așa cum s-ar părea, destinul imperiului american este mai mult sau mai puțin „pecetluit”.
Desigur, într-o asemenea ipoteză, UE își poate permite riscul și impertinența de a sabota propunerile de pace americane, cu unele contramăsuri care nu convin (aparent și pe termen scurt) nici Rusiei, nici suferindei Ucraine, nici, în fond, Statelor Unite. UE lucrează astfel spre binele unei Chine care se bucură de pace în continuare și de faptul că SUA nu se pot (încă) dezangaja din Europa, mai precis din conflictul ucrainean.
P.S. Cea mai uzitată explicație pentru comportamentul straniu al UE este că liderii acesteia vor să-și scape pielea în raport cu acest conflict în care s-au prins încet încet, dar din ce în ce mai tare… E o explicație care, perfectă din punct de vedere politic sau psihopolitic, nu pare convingătoare din punct de vedere geopolitic!
