Războiul SUA-Israel împotriva Iranului (sprijinit de Rusia și China) aruncă o lumină din ce în ce mai clară asupra strategiei americane și a limitelor ei de împlinire.
Este a doua încercare a americanilor de a lipsi Iranul de determinarea de a-și continua parcursul geopolitic propriu, după războiul de 12 zile din vara anului trecut. Se pare că nici de această dată, în ciuda debutului violent al ostilităților, cu decapitarea conducerii religioase a Iranului, tentativa americano-israeliană nu va reuși.
Mai mult, SUA este obligată să bată acum la porțile semi-prietenului de la Anchorage, Vladimir Putin, pentru a găsi o soluție la criza geopolitică majoră ce pare a se profila la adresa alianței americano-israeliene.
Fiind a doua tentativă a SUA și Israelului de a abate reduta persană care pare a se îndrepta spre eșec, este bine să punctăm care vor putea fi urmările acestei aventuri.
În primul rând, SUA nu mai sunt percepute ca stat suveran, ci ca stat dependent de nevoile securitare și geostrategice ale Israelului. Marele preot al suveranismului global, Donald Trump, pare a se găsi în buzunarul lui Benjamin Netanyahu și caută o scăpare de acolo, pe căile unei manifestări de isterie belicoasă, care, din păcate pentru el, nu depășește nivelul retoricii teatrale. Cu asprime de analist care a văzut multe la viața lui, Jeffrey Sachs îl numește pe Trump „loony” într-un interviu care circulă de câteva zile pe net. Trump se prăbușește și, odată cu el, ia în cădere întreaga greutate a hegemonismului american teatral și exagerat, cândva bazat pe o măreție „dimensională” reală, azi bazat numai pe amenințări la adresa celor lipsiți de apărare sau suficient de calmi ca să aștepte colapsul din ce în ce mai evident al colosului american. La această din urmă categorie se găsește în primul rând China, inamicul principal al SUA, precum și jucătorul cel mai redutabil, dar și Europa, India și Rusia. Toate, de fapt, așteaptă…
Faptul că SUA rămâne alături doar cu Israelul va avea consecințe catastrofale asupra politicii americane în toate teatrele de operațiuni, iar efigia SUA văzută pe „fundal” israelian este, de departe, cea mai mare pierdere de imagine pentru Imperiul american.
De altfel, slăbiciunea oricărui imperiu maritim este mai mult ca evidentă în aceste zile.
E suficient ca o putere continentală capabilă și determinată să-l atace pentru ca respectivul imperiu maritim să se clatine. Iar Iranul nu este nici pe departe o putere continentală de prim ordin! Distanțele uriașe dintre centrele de operații, dificultatea aprovizionării, rețeaua complicată de baze și dimensiunile lor minore față de necesitățile unui război pe termen lung (de tip continental) fac ca SUA să fie, pe frontul real din Orientul MIjlociu, o putere foarte vulnerabilă.
SUA ar fi trebuit să învingă Rusia în Ucraina pentru a avea azi șanse în Orientul Mijlciu. Deoarece a eșuat în Ucraina, nu are nicio șansă în Orientul Mijlociu. Americanii știu asta și vor ști de acum înainte și mai bine.
Ca urmare, SUA se va întoarce, probabil, mai dur împotriva Emisferei Vestice (Cuba), dar și împotriva aliatului european generic (Groenlanda). Jeffrey Sachs se așteaptă chiar la o invazie a acestui spațiu lăsat liber de fronturile de până acum ale confruntării geopolitice dure. Vom vedea dacă va fi așa.
Mișcările Europei sunt slabe, din motive evidente.
Europa, în afară de Franța, nu are capacitatea de a se afirma militar. Franța lui Macron caută să fie umbra bună a Imperiului american, încercând să copieze o măreție strategică, dublată de o angajare diplomatică multilateralistă.
Acolo unde America lovește și dezagregă, Franța caută soluții de cooperare geopolitică (umbrela nucleară în Europa, deblocarea strâmtorii Ormuz etc.). O astfel de mișcare, de una singură, Franța nu poate angaja; ea nu o poate face decât în coordonare cu Rusia și China.
Dar, pentru Europa, teatrul Orientului Mijlociu poate însemna și altfel de lecție: într-o lume în care alianța Rusia-China atacă bazele americane din zona Golfului cu ajutorul Iranului trezește, probabil, nostalgia urgenței unei autonomii strategice care să însemne pur și simplu dezangajarea americană militară din vestul continentului european.
Nu cred că cineva citește altfel, pe termen lung , ideea umbrelei nucleare franceze…
China declară că e gata să aștepte, în stilu-i caracteristic, implozia imperiului american „muribund”. Probabil, Taiwanul va fi bomboana pe coliva acestui imperiu. Și pare că timpul nu mai are răbdare, iar umanitatea va tăia în curând și tortul hegemonismului american global.
Rusia se grăbește să sprijine, cât poate, noul Iran, cel care pare a ieși cu bine din confruntarea cu SUA-Israel.
Dacă SUA-Israel nu înving decisiv Iranul, soarta Israelului în raport cu Iranul se va scrie diferit, iar soarta SUA în Orientul Mijlociu este aproape pecetluită…
Un jucător mare pare a fi în așteptare: India. Conformistă în raport cu cererea imperioasă a lui Trump de a sista importurile de petrol din Rusia, India se va conforma noilor ordine de la Washington, de a relua importurile de petrol rusesc, pentru ca piața globală a petrodolarului să nu se prăbușească. Chiar și așa, India nu este decât un jucător în așteptare, pe care poziția geografică n-o recomandă deloc ca parte a unei strategii americane reînnoite în Asia.
Geopolitica americană se precizează: SUA nu mai pot gestiona absolut nicio zonă geopolitică majoră. De aceea, accentul cade pe distrugerea sistematică a tuturor încercărilor de sinteză regională sau globală având în spate noua stea a economiei și politicii planetare, China.
Războiul mondial se apropie de punctul de inflexiune. Iar acesta va accelera declinul puterii care, în retragere, înțelege să atace redutele construite de ceilalți…
