Bombardând buncărele ascunse sub munte în care Iranul îmbogățea uraniul și depozita uraniul îmbogățit, cu proiectile de o capacitate distructivă fără egal, Președintele Donald Trump a dovedit că SUA este unică în ceea ce privește capacitatea de a dărâma. Nu știm încă dacă distrugerea țintelor iraniene a fost atât de absolută precum susține șeful administrației americane, dar știm de acum că bombardamentul mult lăudat de el i-a distrus credibilitatea ca „președinte pacificator și unificator”.
În același timp, tot în Iran, Rusia construiește o centrală nucleară, având pe șantier aproximativ două sute de specialiști. În țara vecină, Pakistanul, al cărui șef militar este invitat la un dineu omagial la Casa Albă ca să i se ceară sprijinul în opera de demolare a puterii Iranului vecin (confundat, probabil, cu Afganistanul), China construiește infrastructuri necesare pentru refacerea noului „Drum al mătăsii” și capacități industriale.
Contrastul nu poate fi ignorat. SUA demolează, în speranța că va deveni măreață din nou urcând pe un morman de moloz global, în timp ce Rusia și China construiesc. O fac nu întrucât ar fi caritabile, ci pentru că sunt inteligente; așa cum și SUA a fost inteligentă atunci când prin Planul Marshall a ridicat din ruine o Europă devastată de război oferindu-i ei instrumentele păcii prin prosperitate și oferindu-și lui un aliat puternic și o piață cu cumpărători solvabili. Pe atunci nu se născuse încă doctrina „păcii prin forță”.
NOUL ȘI VECHIUL IERUSALIM FAȚĂ CU VECHILE IMPERII ORIENTALE
Oficial, în versiunea euro-atlantică, Iranul reprezintă o amenințare pentru pacea Orientului Mijlociu și, prin contaminare, a lumii, întrucât are intenția de a se dota cu arma nucleară. Iranienii spun că nu au această dorință, dar noi știm mai bine. (sic!) Și dacă le va veni ideea, ce vom face?! (sic!)
Cel care pretinde că este cel mai amenințat de arma nucleară încă inexistentă a Iranului este Israelul – singurul stat din regiune care are (în afara dreptului internațional și a controlului internațional) arma nucleară și care, în fapt, este capul de pod medio-oriental al celei mai mari puteri militare (inclusiv nucleare) a lumii, SUA.
Arma nucleară se produce pentru a nu fi folosită, ci pentru a descuraja agresiunile altora. Pacea prin descurajarea agresiunii se realizează de manieră durabilă dacă toate statele în concurs dețin respectiva armă. Cu alte cuvinte, un stat nuclear nu va ataca un alt stat nuclear știind că orice deținător al armei nucleare, învins convențional și pus în fața unui pericol existențial, va recurge la ea. De asemenea, orice stat nuclear, cunoscând capacitatea devastatoare a respectivei arme, va ezita să o folosească, de teamă că, după ce a aplicat prima lovitură nucleară, statul țintă va reacționa tot nuclear.
În cazul relației dintre Israel și Iran, cel care are dotările nucleare de natură a-l apăra eficient, descurajând o agresiune externă, dar și susceptibile a-l tenta să atace primul, este Israelul. Desigur, din alte puncte de vedere, Iranul pare un Goliat prin comparație cu un David israelian, numai că „praștia” acestuia din urmă este americană, iar piatra cu care se aruncă este nucleară.
De eventuale aspirații hegemonice ale fostului imperiu persan, oricând capabil de resuscitare, au avut a se speria, în realitate, alte state din regiune, și în primul rând statele arabe sunnite din Golful Persic. Ele au căutat protecția SUA, care a profitat de această spaimă pentru a-i dezbina pe actorii regionali și apoi a-i domina, atât direct, cât și prin intermediul „Micii Americi Orientale”, Israelul.
Ca să își impună „ordinea” în Orientul Mijlociu după victoria sa excepțională în cel de al Doilea Război Mondial, SUA – „castelul de pe munte”, „imperiul necesar”, „Noul Ierusalim” – a trebuit să facă față urmașilor a trei imperii: imperiul otoman, imperiul persan și imperiul arab.
Cu imperiul otoman lucrurile s-au rezolvat prin integrarea (a se citi „disciplinarea”) lui în NATO, alianța politico-militară condusă de SUA, mizându-se pe istorica ostilitate ruso-otomană și pe teama justificată față de imperialismul sovietic ajuns până la granița Turciei.
Imperiul arab, după ce cunoscuse ocupația otomană, fusese oprit din realizarea aspirației de a renaște ca o mare națiune arabă grație cinismului puterilor coloniale vest europene, concretizat, la finele Primului Război Mondial, prin acordul bricolat în secret de domnii Sykes și Picot, adică între Marea Britanie și Franța, cu asentimentul tacit al Rusiei și Italiei. SUA, în lupta cu URSS pentru aproprierea cât mai multor firmituri rămase din moștenirea apusei măreții arabe, nu a avut decât să culeagă roadele acestei fragmentări, consolidând-o prin alimentarea conflictelor religioase dintre sunniți și șiiți, precum și a celor politico-ideologice între monarhiile arabe legitimiste (de dreapta) și republicile arabe revoluționare (de stânga),.
Cât despre Imperiul persan (Iranul), aducerea lui în ordinea americană medio-orientală s-a realizat în anul 1953 prin răsturnarea guvernului naționalist al lui Mohammad Mosaddegh și înscăunarea regimului monarhic pro-american al Șahului Reza Pahlavi, ca urmare a unei lovituri de stat organizate de CIA și MI5.
Din mandatul SUA, jandarmul local al acestei ordini regionale, parte a „păcii americane” globale, a fost Israelul. În acest scop, Israelului i s-a permis, în logica realismului politic al superputerii americane, fără legătură cu principiile moralei iudaice, să ocupe teritorii pe care până atunci locuia o populație semită musulmană, palestinienii, unde să ridice un stat etnic (statul evreilor), organizat după modelul SUA, ca un adevărat alter ego al acesteia. De aceea, statele medio-orientale, spre deosebire de Israel, toate musulmane, care au văzut în SUA „Marele Satan”, au calificat Israelul ca pe „Micul Satan” și au declanșat războiul cu cel din urmă, aflat la lungimea brațului lor.
Din fericire, cel puțin, lupta nu a avut caracter religios (musulmanii au conviețuit totdeauna cu evreii într-o armonie contrastând total cu persecuțiile la care creștinii i-au supus pe evrei), ci unul geostrategic. Nu iudaismul a fost contestat, ci sionismul; adică baza etnică a ocupației israeliene, exclusivismul etnic intrinsec naturii etnice a statului Israel.
SCHIMBAREA SITUAȚIEI STRATEGICE ÎN ORIENTUL MIJLOCIU
Ulterior lucrurile au evoluat și nu neapărat favorabil agendei geopolitice americane.
În Iran, pe fondul trecerii de la realismul politic al administrațiilor americane postbelice de până la cea a Președinților Nixon și Ford, la neoconservatorismul administrației Jimmy Carter și următoarele, cu transformarea drepturilor omului în armă geopolitică, regimul Șahului pro-american a căzut, sub loviturile revoluției islamice care a instaurat o republică teocratică americanofobă.
În ceea ce privește SUA, acolo democrația a fost treptat înlocuită cu plutocrația care, pentru a domina statul pe deasupra președinților schimbători, s-a organizat ca putere subterană de facto, formată prin asocierea forței armelor, cu forța banului și forța informațiilor, declanșând, în cele din urmă o revoluție mondială neo-marxistă (sau „soroșistă”, după numele aceluia a cărui teorie privind societatea deschisă a fost preluată și adaptată spre a servi obiectivul dominației globale americane sub o altă formă). Acest stat subteran s-a aliat cu statul Israel, oligarhizat, la rândul său, și radicalizat sub aspect religios. Astfel, de unde geopolitica israeliană era prizoniera agendei geopolitice americane, cea din urmă a devenit prizoniera priorităților israeliene.
Dacă inițial SUA a folosit Israelul pentru a domina Orientul Mijlociu, în prezent Israelul domină Orientul Mijlociu folosind SUA. În această încercare principalul (dacă nu chiar singurul rămas) obstacol este Iranul; cu tot ceea ce înseamnă el, în bine și în rău, iar nu numai cu arma sa nucleară eventuală.
O atare schimbare a raportului între SUA și Israel s-a suprapus, în timp, peste distanțarea priorităților regionale ale celui din urmă, de preocupările globale ale celui dintâi, cu două consecințe: i. interesele americane și geopolitica americană au ajuns a fi negate de geostrategia israeliană (ex. SUA rămâne blocată în viesparul medio-oriental, în condițiile în care rivalitățile sale strategice se consumă în estul îndepărtat al Asiei); ii. Israelul, cu pretenții la statutul de putere regională absolută, gata ca, invocând dreptul său la securitate națională, să invadeze militar orice alt stat, să schimbe regimurile politice și să asasineze pe toți cei care nu se supun comandamentelor sale, a luat locul Iranului ca principală sfidare la adresa securității regionale, în timp ce protecția SUA, calibrată de exigențele israeliene, a devenit sursă de insecuritate și permanente conflicte regionale, mai degrabă decât generator de pace și stabilitate.
În cele din urmă, Iranul, Turcia și statele arabe au observat că le este mai ușor să ajungă la pace și securitate prin cooperare regională, decât prin confruntare purtată sub ghidajul, în numele și, în cele din urmă, spre profitul marilor puteri din afara regiunii.
Spre această concluzie au condus și evoluțiile la nivelul întregului continent asiatic, unde au apărut primele structuri ale unei noi ordini mondiale precum BRICS, Organizația de cooperare de la Shanghai, Consiliul Consultativ a Statelor din Golf, Comunitatea statelor turcice / Consiliul turcic, Asociația Statelor Sud-Est Asiatice / ASEAN etc. Primele două au integrat și Iranul, oferindu-i garanții de securitate, nu neapărat cu caracter militar, care fac neinteresante posibilele veleități hegemonice iraniene, dar și impunându-i rigori de comportament în context multilateral, care se pot constitui în garanții oferite țărilor terțe cu privire la participarea constructivă a regimului de la Teheran în opera de conservare a status-quo-ului regional.
Normalizarea relațiilor dintre Iran și statele arabe din Golf, cu sprijinul Chinei, urmată de exerciții militare comune în Marea Arabiei, oprirea ostilităților dintre Iran și Pakistan facilitată de realizarea echilibrului de forțe dintre ele consecutiv intervenției discrete a Beijingului în dotarea celui din urmă cu tehnică militară de ultimă generație, apropierea Turciei de Rusia, cu efectul, printre altele, rezolvării conflictului azero-armean, perspectiva constituirii unei trilaterale Teheran-Ankara-Riyadh, încheierea unui acord de asistență mutuală între Iran și Rusia, precum și nașterea parteneriatului strategic trilateral Rusia-China-Iran sunt expresiile și efectele concrete ale emergenței unei situații strategice esențialmente noi la scară continentală cu relevanță globală.
Este drept că, în paralel, au apărut și așa numitele acorduri abrahamice intervenite între Israel și statele arabe din Golf, după ce anterior Israelul încheiase tratate de pace cu Egiptul și Iordania. Toate s-au născut în condițiile în care cămașa intereselor economice și politice ale statelor arabe respective era mai aproape decât haina etern neîmplinitei cauze palestiniene. S-a sperat că timpul va vindeca sindromul palestinian. Nu a fost să fie așa. Intransigența exclusivistă care a infectat politica unora dintre guvernele israeliene, ducând sionismul până la intolerabile expresii de o neomenie inimaginabilă, a împiedicat respectivele înțelegeri să își producă efecte depline și astfel să instaureze pacea, stabilitatea și securitatea la nivel regional.
Sub presiunea unor atari realități, SUA va trebui să renunțe la pretențiile și privilegiile sale geostrategice în Orientul Mijlociu, pentru a se deplasa în zonele cu mizele strategice cele mai mari pentru ea, în timp ce Israelul va fi împins să renunțe la excepționalismul său constituțional și geopolitic.
MIZELE RĂZBOIULUI CU IRANUL
Deocamdată, apare clar că ceea ce preocupă guvernul israelian nu este arma nucleară iraniană, ci puterea Iranului, ca actor regional, cu atât mai de temut cu cât a ieșit din izolarea externă la care îl împinseseră excesele revoluției sale interne, împreună cu sancțiunile aplicate de SUA și UE, între timp ocolite și ajunse în situația de a nu mai speria pe nimeni. Cu sau fără arma nucleară, atât timp cât la conducerea statului iranian este un guvern național, indiferent de ideologia lui, iar nu o marionetă „pro-americană”, Iranul reprezintă o „amenințare”, nu pentru securitatea Israelului, ci pentru statutul său de jandarm regional unic, de stat sionist și de suveranitate absolută pentru care respectul dreptului internațional este facultativ, el depinzând exclusiv de percepția referitoare la nevoia de a-și oferi unilateral securitatea.
Mai mult, încă, întrucât așa cum s-a văzut, regimurile politice se pot schimba și, chiar atunci când nu se schimbă formal își pot modifica orientarea și conținutul, Iranul rămâne periculos pentru Israel atât timp cât își păstrează actuala configurație geografică și demografică. Geografia este mai importantă decât istoria, iar demografia este mama istoriei. Din asemenea perspective, Israelul nu are cum concura cu Iranul, în special dacă își pierde ascendentul asupra politicii americane.
De aceea, „garanția durabilă” privind eliminarea „amenințării iraniene” ar fi împărțirea Iranului în mai multe state, de preferință cu guverne „pro-occidentale”, după criteriul identității etno-culturale a comunităților care locuiesc în diferitele sale subdiviziuni teritoriale. Raționamentul, susținut de cercurile pro-sioniste fundamentaliste, pare corect din punct de vedere tehnic, dar este sortit eșecului întrucât îi lipsește baza legală și morală, iar, pe termen mediu și lung, inclusiv baza politică.
Lucrul s-ar putea realiza dacă, de pildă, kurzii iranieni, irakieni, sirieni și turci s-ar autodetermina prin secesiune și ar alcătui un singur stat. SUA a dat semne că ar simpatiza cu această idee pe care a început să o pună în aplicare în Irak, căreia i-a zâmbit în Siria, care îngrozește Turcia și care, odată transpusă în practică, va crea un haos regional, cu capacitate de contagiune la nivel continental și global, de nedescris.
Atingerea acestor ținte este adevărata miză a războiului israelo-iranian și pacea se va instala doar atunci când ele vor fi atinse sau când Israelul se va reinventa ca entitate politică suverană.
UN OBIECTIV NEREALIST: ANIHILAREA IRANULUI CA PUTERE REGIONALĂ
Israelul este prea mic pentru o ambiție atât de mare precum divizarea Iranului. Realizarea unui asemenea proiect necesită participarea SUA, dar nu se poate crede că americanii vor accepta la infinit să fie la remorca agendei israeliene și să își sacrifice propriile interese de dragul obsesiilor fundamentaliste ale unor lideri israelieni.
SUA ar face-o dacă interesele sale vitale o cer, numai că, pe măsură ce țintele strategice ale Washingtonului se depărtează de Orientul Mijlociu, deplasându-se spre Marea Chinei sau Oceanul Arctic, participarea americană directă la un război vizând dezmembrarea Iranului devine tot mai improbabilă și nerealistă. Variantele actuale pentru menținerea supremației americane în ordinea mondială sunt fie cea a globalismului neo-marxist / soroșist vizând topirea națiunilor într-un imperiu global cu centrul la Washington, fie cea trumpistă a unei ordini mondiale multipolare asimetrice în care America să fie prima între egali. Nici una nu are ca prioritate războiul cu Iranul. În ambele variante, pentru moment, administrația americană este constrânsă de propriul război de acasă și de propriile neputințe din afara casei, să se limiteze la a împiedica realizarea proiectelor altora, nefiind în stare să își promoveze propriul proiect. De aceea, implicarea SUA în războiul dintre Israel și Iran poate fi văzută ca o încercare de a submina BRICS și de a tăia traseul noului „drum al mătăsii” promovat de China sub denumirea „Inițiativei drumului și centurii”, mai degrabă decât ca efort de a distruge infrastructura nucleară a Iranului.
SUA se poate să fi calculat că Iranul reprezintă „pântecul moale” al BRICS. Experiența scurtului său război (de fapt o incursiune militară desfășurată cu cele mai sofisticate arme din dotarea armatei americane) din Iran a arătat că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Sistemele de apărare și de ofensivă iraniene sunt cu mult mai evoluate și mai competitive decât se așteptau Ierusalimul și Washingtonul. De asemenea, o presiune militară prea mare asupra Iranului l-ar putea determina să devină o putere nucleară și s-a văzut că prin forță realizarea unui asemenea proiect nu poate fi oprită. În plus, testul a arătat că între Israel și Iran, în ultimă instanță, statele arabe vor fi înclinate să fie de partea celui din urmă, fie și în spatele unui balet mimând neutralitatea binevoitoare față de protejatul Americii. Chiar dacă tratatele abrahamice sunt tentante, câtă vreme Israelul va căuta să rezolve problema palestiniană prin genocid, societățile arabe vor impune liderilor lor păstrarea distanței față de acesta.
Atitudinea tandemului israelo-american față de Iran, a indus în mintea liderilor arabi, ca și a celor turci, ideea că dotarea cu arma nucleară ar fi și pentru țările lor o garanție de securitate cu mult mai solidă decât dependența de protecția americană. De asemenea, din punctul de vedere al securității economice, apartenența statelor medio-orientale la BRICS, le motivează ca între Ierusalim și Teheran să aleagă Teheranul. Cooperarea economică cu Israelul, dublată de cea militară cu SUA erau atrăgătoare atât timp cât Iranul era perceput de statele arabe sunnite ca o amenințare. Integrând și încadrând Iranul, BRICS le oferă, însă, o dublă perspectivă de securitate geoeconomică și geostrategică, superioară tratatelor abrahamice, care, în schimbul unei promisiuni de securitate economică, le impuneau să participe la războaie regionale fără sfârșit și fără legătură cu interesele lor existențiale. Aceasta va face Washingtonul să conchidă că decât să rămână blocat pe un front pe care are șanse tot mai mici să îl străpungă, mai bine acceptă status quo-ul în Orientul Mijlociu și se mută cu arme și bagaje spre regiunea indo-pacifică, lăsând Israelul pe cont propriu.
Războiul israelo-iranian în care s-a implicat direct și SUA, a mai demonstrat că marii puteri americane de altădată nu i-a mai rămas de jucat decât cartea militară. Ea poate dărâma orice dorește, dar nu este capabilă să construiască nimic. În plus, nu mai poate dărâma atât pe cât pot construi adversarii săi. Visul american nu mai inspiră, cuvântul de onoare american s-a compromis, valorile moralei americane și-au pierdut credibilitatea și atractivitatea, capacitatea americană de inovare s-a epuizat, iar monopolul dolarului ca monedă de rezervă universală se ruinează sub chiar efectul militarizării politicii americane.
PACEA ORIENTULUI MIJLOCIU NU SE CÂȘTIGĂ PRIN RĂZBOI
SUA poate câștiga încă războaiele, dar nu poate câștiga pacea. Alături de ea, Israelul este în aceeași situație. Principalele explicații sunt două.
În primul rând, este vorba despre schimbarea paradigmei ordinii mondiale și a competiției universale. Harta aliniamentelor politice globale emergente indică renunțarea la formula alianțelor ideologice sau a celor militare, bazate sau nu pe unitatea ideologică, în favoarea unor parteneriate dinamice cu geometrie variabilă ghidate de realitatea caracterului indivizibil al securității, precum și de nevoile obiective de multilateralism, echilibru de putere, coeziune economică și socială, solidaritate (inclusiv solidaritatea intereselor) și dezvoltare prin proiecte comune. Așa se explică atractivitatea BRICS pentru un număr tot mai mare de state, multe din vechea tabără americană, care își văd securitatea apărată nu de puterea armată a unui super protector global, ci de oportunitățile economice, influența politică, adaptabilitatea tactică și reziliența strategică oferite prin asocieri orientate spre transformări interne și sinergii externe, iar nu spre întărirea capacității de confruntare cu alții (adversari reali sau inventați) și a folosirii sancțiunilor aplicate unilateral ca instrument de politică externă, într-o lume în care eficiența instituțiilor internaționale este subminată de marile puteri globale și reforma lor este blocată. În timp ce SUA, în cele mai multe cazuri, urmată mimetic și inept de sateliții săi autoizolați în spatele frontierelor imaginare ale Occidentului colectiv, se retrage din instituțiile internaționale cu vocație universală sau regională și recurge la un protecționism care dezorganizează lanțurile de aprovizionare și tulbură piețele globale, făcând din loviturile militare aplicate în afara oricăror norme de drept internațional singura modalitate de a menține „pacea americană”, actorii majorității globale se poziționează tot mai mult și mai evident ca subiect al istoriei și principal producător de istorie contemporană promovând multilateralismul, pacea prin dezvoltare armonioasă și securitatea prin echilibrul puterilor economice. Pe când SUA își consumă vlaga pe înarmare, trăgându-și inclusiv aliații pe această cale, și sapă, astfel, la rădăcina coeziunii ei naționale spre a se transforma într-un uriaș cu picioare de lut, oponenții și concurenții săi la scară globală merg pe o cu totul altă cale, evitând confruntarea militară cu ea, dar limitându-i libertatea de mișcare prin blocarea ei într-o rețea mondială de parteneriate economice.
Așa se explică de ce, în fața atacurilor armate israelo-americane, Iranul a dat o replică cu caracter mai degrabă pedagogic, renunțând atât la tradiția luptei prin interpuși (precum Hamas, Hezbollah sau Houthi) cât și la sprijinul militar oferit de Rusia. Pe de o parte, Teheranul a vrut să demonstreze că, în ciuda sancțiunilor, a reușit să se doteze cu mijloace de apărare redutabile care reduc enorm eficiența atacului extern cu cele mai perfecționate arme. Pe de altă parte, inclusiv prin eleganța cu care și-a prevenit agresorii asupra locului și momentului loviturilor de răspuns (însuși Președintele Trump a mulțumit pentru un asemenea gest), a ținut să sublinieze că războiul, inclusiv cel de apărare, nu este prima soluție la care înțelege să apeleze. Replica iraniană, ca și aceea a aliaților săi va veni, dar pe cu totul alte căi și prin cu totul alte metode decât cele folosite de puterilor militariste euro-atlantice. Or, pentru acel tip de replică, nici SUA nici Israelul nu par deocamdată pregătite. Ele nu știu, nu pricep și nu practică altceva decât „descurajare” (militară), „îngrădire / izolare”, „sancțiuni” și „schimbare de regim”.
Chiar dacă Iranul nu a corectat, încă, vechiul său discurs public revoluționar din anii 1980 privind „ștergerea Israelului de pe fața pământului” (contrar a ceea ce mulți cred, această expresie nu se găsește în Constituția Iranului), este limpede că elita politică iraniană de azi exclude ca aberantă o confruntare armată totală și decisivă cu statul Israel. (Diplomații iranieni susțin că niciodată existența Israelului nu a fost pusă în discuție, ci numai caracterul său de stat sionist.) Faptul a fost dovedit de comportamentul sofisticat și auto reținerea Iranului din recentul război, zis „de douăsprezece zile”, pe care toate părțile pot declara că l-au câștigat. Mult mai probabil este că vechea „amenințare”, nerepetată, dar și neamendată, este păstrată ca o carte de schimb în viitoarea indispensabilă negociere a unui tratat de normalizare a relațiilor dintre cele două state, așa cum s-a întâmplat și în cazul acordurilor de la Oslo, dintre Israel și Mișcarea pentru eliberarea Palestinei (acorduri subminate de Benjamin Netanyahu, în permanentă căutare de conflicte care să îl mențină la putere și să îl ferească de brațul lung al justiției).
În al doilea rând, SUA și lumea Occidentului colectiv, creată și condusă de ea, nu mai poate câștiga războaiele cu Orientul colectiv întrucât în asemenea confruntări nu mai stau față în față democrația occidentală și respectiv tirania orientală, ci oligarhia / plutocrația și aristocrația / meritocrația. Or, dacă democrația, cu superioritatea sa morală, a învins totdeauna tirania, oligarhia, lipsită de suport moral, nu are nici o șansă în fața meritocrației care asociază forța brațului cu forța spiritului.
FACTORUL EXTERN ȘI FACTORUL INTERN
Factorul rus și chinez, joacă, a jucat și va juca și el un rol important. Așa cum s-a văzut, în confruntarea directă dintre Israel și SUA, pe de o parte, și Iran, pe de altă parte, fără ostentația americană, dar cu mult mai multă eficiență, China și Rusia, chiar dacă nu au putut evita asaltul împotriva Iranului, nici nu au lăsat Iranul să cadă. Acțiuni politico-diplomatice ferme dar invizibile, sprijin informativ, ghidaje satelitare, transfer de echipamente militare de înalt nivel tehnologic și altele asemenea, au permis încheierea rapidă a ostilităților cu mult mai mult decât fanfaronadele auto flatante ale liderilor americani sau israelieni. Reziliența triunghiului Moscova-Beijing-Teheran a trecut cu bine testul fiabilității. Iranul nu a fost veriga slabă.
Acestui aport extern i se adaugă si comportamentul factorului intern. Este vorba despre reacția societății iraniene care, în fața atacului extern s-a unit în apărarea patriei. Chiar și opozanții teocrației, care doresc renunțarea la regimul republicii islamice și trecerea spre un regim liberal, în interesul patriei, au suspendat lupta cu regimul de guvernare și au sprijinit politica de apărare a acestuia.
Reflecțiile unui intelectual iranian adept al schimbării sunt elocvente și pilduitoare: „În acest moment, s-a format în mine un sentiment profund și dator: dacă într-o zi cizmele colonialismului, sub orice nume sau pretext, vor ateriza pe pământ iranian, este responsabilitatea mea să mă alătur apărătorilor Iranului, distingând conștient între patrie și guvern. Idealul nostru este, fără îndoială, tranziția de la Republica Islamică la o ordine seculară, democratică și populară. Dar, pe acest drum, a închide ochii la semnele care ar putea prevesti un viitor mai sumbru decât situația actuală nu este deloc patriotic. Alături de această flacără de speranță pentru libertate care s-a aprins în inimile majorității dintre noi, trebuie să fim vigilenți pentru a preveni confruntarea cu scenarii mai rele decât situația actuală, inclusiv dezintegrarea țării după un război civil sau chiar restabilirea unui guvern care și-a pierdut complet legitimitatea – de data aceasta în ruinele unui Iran afectat și umilit. Este naiv să credem că orice schimbare va duce neapărat la o îmbunătățire a situației în beneficiul poporului. Este datoria noastră istorică să luptăm cu ochii deschiși, înțelegând sensibilitatea scenei și cu o delimitare precisă pentru un viitor în care Iranul să rămână independent, unit și demn de națiunea sa.”
Formulele politice de schimb pregătite pe malurile Potomacului au fost silite să rămână în blocstart.
În viitor ar fi riscant ca statele care posedă arma nucleară să o „împrumute” Iranului pentru a o folosi împotriva SUA sau Israelului. Nu este imposibilă, însă, adoptarea unui acord nuclear asiatic care să includă concesiile pe care Iranul a fost dispus să le facă în negocierile cu SUA și pe care aceasta le-a respins în ideea de a interzice statului iranian pentru totdeauna dreptul de a se folosi de energia nucleară, inclusiv în scopuri pașnice. De asemenea, membrii BRICS și partenerii lor ar fi în măsură să constitui o uniune economică și monetară a Sudului, care să elimine monopolul dolarului ca monedă de rezervă.
Ar putea oare SUA declara război simultan tuturor acestor state; fie și numai un război comercial purtat prin taxe vamale și decuplări de sistemul american de plăți? Cât de mare este capacitatea SUA de a strica proiectele și înțelegerile altora, în condițiile în care nu poate promova propriile proiecte la niveluri de atractivitate și fezabilitate similare? Cum poate menține SUA vechile sale acorduri internaționale și intra în altele noi, dacă nu mai are altă ofertă „de nerefuzat”, în afară de fluturarea „bățului” nuclear?
SUA va fi obligată, în cele din urmă, să recunoască realitatea lumii de azi și să aibă curajul de a accepta schimbări ale ordinii globale care să includă și renunțarea la unipolarism, la imperialism și la supremație. Dacă America o va face, cu atât mai mult va fi ținut să o facă Israelul, tocmai spre a ajunge la siguranța națională pe bună dreptate dorită.
SOLUȚIA SECURITĂȚII ISRAELULUI
Drumul Israelului către siguranța sa deplină poate fi trasat și este posibil de urmat. El include trei pași.
Unul dintre aceștia privește rezolvarea problemei palestiniene fie prin revenirea la soluția celor două state, sabotată cu un imens succes (sic!) de Benjamin Netanyahu, fie prin adoptarea soluției unui singur stat, dar civic iar nu etnic, fie prin constituirea unei confederații formată din două entități politice întemeiate pe principiul naționalității. Genocidul nu este o soluție. Insecuritatea palestinienilor este una dintre cauzele insecurității Israelului, căci securitatea este indivizibilă. Până când poporul palestinian nu va putea trăi în siguranță, nici Israelul nu va putea fi în siguranță.
Un alt pas, trebuie să însemne renunțarea la excepționalismul israelian și afirmarea respectului pentru dreptul internațional. Fără îndoială că Israelul are dreptul la autoapărare, dar numai în cadrul ordinii juridice internaționale, cu recurgerea la forță numai ca soluție de ultim recurs și cu excluderea deciziilor unilaterale vizând aplicarea loviturilor preventive.
În fine, al treilea pas ar fi renunțarea la poziția de avanpost american în regiunea medio-orientală și asumarea răspunderilor aferente calității de putere locală, egală cu celelalte puteri care împreună alcătuiesc Orientul Mijlociu.
O Conferință internațională care să consacre ordinea medio-orientală cu garanții de securitate pentru toate statele și popoarele regiunii ar fi, probabil, singura aptă să ofere soluții pentru vindecarea rănilor trecutului și să ofere viitorul de pace, securitate, prosperitate și demnitate tuturor popoarelor Orientului Mijlociu. Altminteri, nesiguranța și războiul nu se vor opri niciodată. Sursa lor sunt erorile făcute la conceperea actualei arhitecturi de securitate regională, ea însăși parte a marii ordini mondiale născute în condițiile Războiului Rece și prelungite în epoca post bipolară, iar catalizatorul lor sunt frământările aferente nașterii unei noi ordini a lumii, după ce pacea americană și-a epuizat rolul istoric.
Iranul, ca și Israelul, întregul Orient Mijlociu constituie terenul pe care se desfășoară războiul lumilor: lumea care a murit, lăsând în urmă o moștenire teribilă, și lumea care nu s-a născut încă și își caută principiile pe care să se întemeieze. În golul dintre ele se consumă monstruozități, precum genocidul din Gaza, care pe de o parte, șochează orice conștiință umană, dar pe de altă parte generează valuri de ură ducând la întunecarea discernământului și de aici la decizii ce pun în pericol însăși existența omenirii. Această spirală a groazei trebuie oprită.
