Războiul din Ucraina a avut, pare-se, patru protagoniști de frunte: SUA, Rusia, Ucraina, Marea Britanie. Uniunea Europeană (cu componenta franceză și germană) a rămas în plan secundar.
Ultimele desfășurări ale evenimentelor ne fac să presupunem un scenariu surprinzător, desigur discutabil, dar util ca ipoteză de lucru:
1. În fața expansiunii NATO spre Rusia dincolo de liniile roșii, nici UE, nici Marea Britanie nu au simțit o bucurie deosebită, dimpotrivă. Reacțiile lor au fost, însă, diferite. Tradițional, Marea Britanie a sprijinit demersurile americane de cucerire a unor avanposturi în Eurasia – cel puțin atâta vreme cât aceste demersuri aveau șanse reale de reușită. După 2003, a venit momentul de inflexiune.
2. UE a avut o politică de apropiere de Rusia până în 2022, Marea Britanie a așteptat aparent mai mult, dar rezultatele acțiunilor engleze sunt interesante.
Astfel, dacă nu exista în 2022 demersul lui Boris Johnson de torpilare a demersurilor de pace ruso-ucrainene, teritoriile din Ucraina revendicate azi de Rusia ar fi avut un statut incert – ele ar fi aparținut Ucrainei, de drept, dar ar fi fost autonome, situație neclară care nu ar fi avantajat deloc Rusia.
Mai mult, pacea „prematură” ar fi lăsat Ucraina întreagă și ca potențial demografic, și economic, și militar, cu perspectiva de a adera la NATO, adică în curtea americană, din ce în ce mai largă pe continentul european.
3. Marea Britanie avea de ales între fidelitatea față de SUA (într-o singurătate strategică cvasi-totală) și o trădare a Americii, elegantă, în direcția noului Eldorado eurasianist, unde fondurile City-ului lodonez s-ar fi regăsit într-o bună vecinătate cu banii fostei colonii indiene; nici relația cu China nu putea fi mai bine servită decât prin intermediarul rus sau indian. În schimb, rămânerea în tabăra americană, în vremea sinergiei eurasiatice, ar fi predispus-o la nanism geopolitic și față de cuplul franco-german. Alegerea era ușoară!
4. În aceste condiții, Rusia trebuia „ajutată” să aibă un adversar dornic să lupte, care să primească bani și ajutor militar, până la un punct. Era și ocazia de a epuiza puterea americană din Europa, care străjuia ca un vultur apărarea continentului nostru. Ca să-și salveze obrazul, SUA s-a angajat suficient în război, dar nu atât de mult încât să riște un conflict cu Rusia pentru o cauză minoră în raport cu interesele globale americane.
Aici Marea Britanie a fost chiar mai activă decât UE, mimând că susține cel mai aprig războiul împotriva Rusiei. La rândul său, nici Rusia nu a rămas datoare. La nivel de declarații, Londra a fost scufundată de rachetele rusești cel puțin la fel de mult cât a tremurat Putin, bolnav de cancer, în clipurile montate de MI6. Bucha va rămâne, probabil, o mostră de coproducție ruso-britanică (ipoteză maximală).
5. Nu e deloc de mirare că azi Marea Britanie alimentează figurile de top ale suveranismului autohton, în colaborare cu sistemul eurasianist din vecinătate, adică din Rusia. De ce nu sprijină SUA suveranismul autohton? Deoarece celelalte puteri europene (inclusiv Marea Britanie) au accelerat preluarea geostrategică a României și a zonei adiacente. Totul în perspectiva integrării continentului eurasiatic.
6. Fricțiunile americano-britanice din Groenlanda sunt complet inexplicabile într-un sistem de referință centrat pe puterile tradițional talasocratice. Numai divorțul lor le explică. Franța și Marea Britanie, puteri nucleare „islamizate”, după spusele lui J D Vance, declarate viitoare amenințări la adresa SUA, au același statut în fața SUA, situație complet neobișnuită.
7. Europa continentală replică și ea cum poate. Un interviu al istoricului Oliver Jens Schmitt, elvețian activând în Austria (autor al unei monografii despre Corneliu Zelea Codreanu destul de empatică după sistemul de referință vestic) sugerează o alianță militară a Europei și Chinei, plus cooperarea cu Japonia, Canada și Coreea de Sud, pentru combaterea hegemonismului american. Este un fel de a spune că Europa și China se pot amesteca și în Emisfera Vestică în voie. SUA pare împinsă la alianță cu Mexicul și atât! Interviul apare în România, patria trumpismului suveranist…: „se pune întrebarea ce opțiuni strategice are Europa, dacă SUA își continuă cursul de confruntare. Atitudinea pasivă, în aștepțare, care predomină în prezent, nu poate continua astfel. O opțiune este cooperarea cu statele orientate spre Occident, de la Canada la Coreea de Sud și Japonia. Abia se ia în considerare o schimbare geostrategică completă, și anume o alianță cu China împotriva SUA, care poate fi asumată doar de o Europă puternică din punct de vedere militar”. Clar?
9. În tot acest timp, planurile de unire dintre Republica Moldova și România sunt desfășurate în văzul lumii cu legendă rusească și britanică. Europa nu se (mai) opune. Interesant, nu?
