E.S. Domnului Dr. Lion Ben Dor
Ambasadorul Israelului în România
București
5 iulie 2025
Excelență,
- Cu aproximativ douăzeci și șapte de ani în urmă, aflat într-o călătorie oficială în Israel, efectuată în calitate de vice-prim ministru și ministru al afacerilor externe al României, am vizitat muzeul Holocaustului de la Ierusalim – Yad Vashem. Cu acel prilej am scris câteva cuvinte în Cartea comemorativă din secțiunea dedicată copiilor cu vieți curmate în noaptea dictaturii naziste. Am făcut-o în numele poporului român și sunt mândru de asta, deși știam că nu toți compatrioții mei aveau aceeași percepție asupra răspunderii lor pentru soarta rezervată poporului evreu în istoria mai veche sau mai nouă a Europei.
Am scris că generația mea s-a născut după cel de al Doilea Război Mondial și, prin urmare, nu avusese nici o participare la Holocaust. De asemenea, mulți români care au trăit în timpul Holocaustului nu au contribuit cu nimic la organizarea lui. Unii dintre ei, printre care și bunicul meu patern, preot creștin ortodox și consilier la Mitropolia Basarabiei, s-au implicat direct în salvarea unor evrei amenințați cu internarea și dispariția în lagărele transnistrene. Familia regală română a lucrat mult pentru protejarea evreilor, Regina-mamă Elena fiind pomenită la Yad Vashem ca „drept între popoare”. Într-o mărturie făcută spre sfârșitul vieții sale, Regele Mihai a precizat că din România nici un evreu român nu a fost trimis în lagăre de exterminare.
Cu toate acestea, inclusiv pe conștiința noastră apasă greu păcatul discriminării, umilirii, masacrării, asasinării unor oameni, semeni de ai noștri, pentru motivul că împărtășeau o altă credință religioasă decât a celor care au înțeles că trebuie să îi extermine pe motiv că ar fi o amenințare la adresa securității celorlalți. Evreii nu sunt o rasă, ci o comunitate religioasă din familia celor trei religii monoteiste coborâtoare de la Avraam; de aceea, pentru mine, evreii românofoni, născuți în România și descendenții lor sunt români de religie iudaică, indiferent dacă au cetățenie română sau cetățenie israeliană. Acești români au fost, sunt și sper să rămână puntea solidă care leagă statul român de statul israelian.
Răspunderea noastră pentru Holocaust, chiar fără a fi participat direct la el, își are două temeiuri: calitatea noastră de ființe umane subiecte ale istoriei universale și cea de parte a națiunii române eterne, unică și unitară în timp și în spațiu. Nu este vorba despre o răspundere juridică. Aceea este doar individuală, pentru fapte concrete săvârșite de fiecare. Este vorba despre răspunderea morală. Când în comunitatea noastră se săvârșesc crime de către unii dintre membrii săi, întreaga comunitate se face vinovată de a nu fi pus lucrurile în ordinea morală corectă, de a nu fi vegheat ca această ordine să fie respectată, de a nu fi prevenit comiterea crimei printr-o pedagogie colectivă adecvată, de a nu fi constatat și denunțat crima la timpul potrivit. Totodată, ca români avem o singură țară și o singură istorie. Pe teritoriul țării trăim împreună. Istoria țării și neamului nu se separă într-una virtuoasă și una vicioasă, spre a distinge un popor român bun de unul rău. Suntem un singur popor și ca membri ai lui avem dreptul la recunoașterea a tot ce poporul, prin unii dintre oamenii săi concreți, a făcut bun și obligația de a ne asuma răspunderea pentru ceea ce alții au făcut rău. Lucrul este valabil pentru toate popoarele.
Pornind de aici am socotit că trebuie să ne exprimăm regretul și să ne cerem iertare, ca români, pentru păcatul Holocaustului. Un păcat agravat de către cei care, contemporani sau urmași, au tăcut, deși ar fi trebuit să vorbească fie pentru a încerca să frâneze căderea fie pentru a-i pune în față oglinda adevărului vindecător. Este limpede că regretul exprimat și iertarea cerută după ani de la consumarea faptelor nu mai repară nimic din suferințele îndurate de cei plecați, dar constituie bariere psihologice în calea repetării păcatului. Într-o lume în care răul are puterea de a se impune în fiecare detaliu al vieții noastre, inclusiv victimele pot fi, într-un fel, părtașe la crimă, iar agresorii pot fi, la rândul lor, victime. Numai dacă vom înțelege aceste adevăruri profunde și șocante, cred, vom reuși să luptăm cu succes împotriva monstruozităților care, în vremea trecerii de la o ordine mondiale muribundă la una nenăscută încă, ne aduc din nou sub puterea întunericului.
Am ținut să las scrise cuvinte inspirate de aceste considerente la secțiunea unde se prezenta istoria Holocaustului copiilor întrucât am simțit că, dintre victime, ei au fost cei mai inocenți și uciderea universului reprezentat de fiecare dintre ei, fiind cea mai absurdă, a fost cea mai crudă. Asta nu pentru că erau evrei, ci pentru că erau copii nevinovați. Justificarea că ei trebuiau omorâți pentru că odată deveniți adulți ar fi putut să pericliteze siguranța celor care le-au omorât părinții este monstruozitatea cea mai mare.
Tot la Yad Vashem am avut ocazia să cunosc zguduitorul poem „Mai întâi au venit”, al pastorului luteran german Martin Niemöller, descriind situația unei persoane doritoare să protesteze împotriva nedreptății la care era supusă, pentru a constata că nu mai era nimeni să o audă sau să se solidarizeze cu ea, întrucât toți ceilalți fuseseră deja aneantizați pe când el, nefăcând parte din comunitatea lor, a tăcut. Personajul lui Niemöller tăcuse atunci când zbirii veniseră să îi ia pe socialiști, sindicaliști și evrei. Cred că pilda cuprinsă în poemul său poate include orice alte victime ale unor tratamente similare, indiferent de identitatea lor, oprimate cu explicația că ar reprezenta un „pericol colectiv”: palestinieni, irakieni, iranieni, sirieni, libanezi etc.
În timpul călătoriei mele din 1997, am avut onoarea de a lua un mic dejun cu Președintele Israelului, regretatul Ezer Weizman. Nu voi uita niciodată explicațiile pe care mi le-a dat, nu numai în legătură cu drepturile națiunii israeliene, ci și cu cele ale celorlalte popoare medio-orientale, inclusiv palestinienii. În timpul acelei memorabile conversații, respectata mea gazdă mi-a dat toate argumentele posibile pentru a înțelege de ce demonizarea unora de către alții este un fals periculos, precum și de ce pacea în Orientul Mijlociu, singura care putea aduce și securitatea Israelului, necesita sacrificii din toate părțile, tragedia constând în împrejurarea că toate părțile aveau dreptate.
De la întâlnirea cu Președintele Weizman am plecat direct la Bethleem pentru a mă întâlni cu Președintele Autorității Naționale Palestiniene, Yasser Arafat (Abu Ammar) și principalii săi colaboratori din conducerea politică palestiniană. Primul lucru pe care i l-am spus a fost acela că România rămâne fidelă parteneriatului său strategic cu Israelul, dar menține în același timp susținerea pentru aspirațiile legitime la autodeterminare ale poporului palestinian (pe atunci încă se mai credea că soluția celor două state este viabilă și va fi pusă în aplicare într-un timp relativ scurt). Am adăugat că, sprijinul pe care România putea să îl acorde intereselor palestiniene va fi cu atât mai eficient cu cât relația noastră cu Israelul, conformă intereselor românești, va fi mai solidă. Toți cei de față au acceptat explicit poziția mea fără nici o obiecțiune.
- Amintesc toate acestea în contextul actual al războaielor din Gaza și Iran.
Cu câteva zile în urmă m-am dus la Ambasada Republicii Islamice Iran la București pentru a semna în cartea de condoleanțe deschisă acolo și a-mi exprima astfel respectul față de victimele așa-zisului „război de 12 zile” din Orientul Mijlociu, care a implicat Israelul, Iranul și SUA. Lista victimelor în mod particular nominalizate cuprindea exclusiv copii minori fără nici o legătură cu armata iraniană, regimul politic iranian sau programul nuclear iranian. Din nefericire, nu era vorba despre acele victime civile accidentale care apar în orice confruntare armată ca „pierderi colaterale”. Era vorba despre ființe umane complet inocente acceptate ca „victime indispensabile” întrucât locuiau, ca membri de familie sau vecini, împreună cu civili iranieni, experți în domeniul energiei nucleare, care constituiau ținte precise ale intervenției armate israeliene. Atingerea cu „succes” a acestor ținte a fost raportată de brava armată israeliană.
Cunosc teza dvs, potrivit căreia aceste sacrificii au fost necesare pentru a apăra securitatea Israelului, precum și a „prietenilor” săi, printre care și România, împotriva armelor nucleare pe care cândva Iranul le-ar fi putut avea și le-ar fi putut îndrepta împotriva unor ținte inclusiv românești. Nu vreau să discut această explicație. Cred, însă, ca român, dar mai ales ca ființă umană și trestie gânditoare, că este obligația mea să îmi înclin capul și să îmi îndoi genunchii cu recunoștință în amintirea copiilor dați prea devreme morții în Iran, dar și în Irak, Siria, Liban, Libia, Sudan, Somalia etc., ca să nu mai vorbim de Gaza, pentru ca, potrivit spuselor dlui Netanyahu, noi, „democrațiile liberale” să putem trăi în siguranță și să putem apăra în continuare „statul de drept” și „drepturile omului”.
Am procedat la fel atunci când ambasada Israelului în România a invitat la solidarizare cu victimele atacului din 7 octombrie 2023, revendicat de Hamas și soldat cu morți (din fericire episodul copiilor decapitați, anunțat inițial de guvernul israelian, a fost ulterior infirmat ca știre eronată) și luări de ostateci. Pentru mine nu naționalitatea victimelor contează, ci umanitatea lor.
În treacăt fie spus, mi-ar fi mult mai greu să accept ideea că moartea tuturor iranienilor, militari și civili, ca și a tuturor palestinienilor din Gaza, membri ai miliției Hamas sau nu, se justifică întrucât toți dușmănesc Israelul și de aceea toți se fac vinovați de insecuritatea acestuia. O atare justificare a execuției colective este interzisă de dreptul umanitar modern. Chiar în Tora / Vechiul Testament (Geneza 18:16-33), discuția purtată de Avraam cu Dumnezeu despre posibila distrugere a Sodomei, ne arată că Domnul era hotărât să îi cruțe pe locuitorii ei dacă printre dânșii s-ar fi aflat măcar câțiva drepți; de unde principiul, rămas valabil până azi în societățile civilizate, potrivit căruia trebuie lăsați să scape oricâți vinovați dacă astfel se evită pedepsirea unui singur nevinovat. Nu ne mai aflăm în secolul al XIII-lea, pe vremea „cruciadei” împotriva catarilor, când legatul papal a cerut ca toți locuitorii cetății Beziers, indiferent de sex sau vârstă, să fie uciși, fără să se mai distinge între confesiunile lor, cu ideea că apoi „Dumnezeu va ști să îi aleagă pe ai săi”. Din păcate, autorii Holocaustului s-au inspirat mai degrabă din istoria luptei catolicismului cu catarii, decât din învățăturile Torei. Eu unul nu voi merge pe urmele lor.
Iată de ce gestul meu, situat pe linia atitudinilor mele anterioare, de a afirma respectul și compasiunea victimelor unui conflict armat pe care, pentru moment, nu îl judec, copii la fel de nevinovați cu cei morți în Holocaust (și nu compar gravitatea crimelor, ci pun semnul egalității între universurile umane distruse, fiecare om mort fiind un univers ucis), sunt convins că nu a trezit nici nedumeriri nici emoții negative printre colaboratorii dvs de la București sau colegii dvs de la Ierusalim.
- Trecând peste aceste considerații morale, este important să vă aduc în atenție aspectele diplomatice ale problemei. Poziția tradițională a diplomației române, poziție pentru care, de-a lungul timpului, și-a dobândit respectul, este aceea a păstrării tuturor porților deschise pentru ca astfel, făcând posibil dialogul cu toate părțile în eventuale conflicte, să maximizeze șansele găsirii drumului spre pace. Aceasta nu se confundă cu neutralitatea și cu fuga de răspunderea morală a denunțării crimelor și agresiunii. Românii au învățat din propria experiență că a fi neutru între agresor și victimă înseamnă a fi de partea agresorului. Ei știu, însă, și că, adesea, o pace strâmbă este mai bună decât un război drept, precum și că cel mai ieftin război este mai puțin scump ca cea mai scumpă pace. Or, cum securitatea este colectivă, războaiele în care Israelul este implicat, ca și amenințările la adresa securității sale sau amenințările sale la adresa securității altora, afectează și România.
Din perspectiva realismului politic, nu există războaie bune și rele, binele și răul fiind concepte morale, ci războaie pe care le poți câștiga și războaie pe care nu le poți câștiga, precum și războaie care rezolvă probleme și instaurează o pace durabilă, și războaie care creează probleme noi, prelungindu-se la infinit de la o pace iluzorie la alta. În această ultimă categorie ar putea fi inclus războiul pornit acum cu Iranul, în care a fost atrasă și SUA.
Ca putere mijlocie, care a aflat de mult că numai pe ajutorul lui Dumnezeu se poate baza cu adevărat, iar asta numai dacă în prealabil se ajută singură, România nu își poate permite să dovedească loialitatea față de un aliat sau un partener (de prietenie în relațiile internaționale este mai bine să nu vorbim) prin ostilitatea arătată altuia și nici să adopte politica înlocuirii unui partener cu altul, preferând să mărească mereu lista statelor cu care este în măsură să empatizeze. Acesta este contextul în care ne definim interesele vitale și așteptăm din partea tuturor să arate înțelegere pentru ele.
Suntem convinși, și experiența trecutului o confirmă cu puterea faptelor, că astfel, evitând cu înțelepciune și abilitate ca dușmanul prietenului nostru să fie automat și dușmanul nostru, putem ajuta pe toți cei aflați în raporturi raționale și pozitive cu noi, să ajungă a stabili între ei o pace justă, fezabilă și durabilă. România, în trecut, așa a facilitat normalizarea relațiilor israelo-arabe și a celor sino-americane. A rămâne consecventă unei asemenea abordări este inclusiv spre binele partenerului nostru israelian. Sunt convins că, în anul 2025, Israelul înțelege aceste argumente pe care Yasser Arafat și Autoritatea Palestiniană le-a înțeles la întâlnirea cu mine din anul 1997.
Sper ca și Israelul să continue a aprecia pozitiv o astfel de diplomație românească, fără să încerce, altminteri zadarnic, a împinge, din rațiuni de comoditate, politica externă română spre schematism și maniheism. Chiar dacă am dori asta, întreaga noastră istorie și toate nevoile noastre actuale ne interzic să procedăm altfel. Cel care vrea să ne condamne la a-l avea veșnic ca singur aliat, riscă să ne amintească de judecata Lordului Palmerston și să ne facă a spune că veșnice și exclusive sunt numai interesele noastre naționale, noi construindu-ne alianțele exclusiv în funcție de ele, iar nu invers.
Veți spune, poate, Excelență, că experiența dvs în relația cu Guvernul României, cu care ați ales să aveți o relație exclusivă, nu confirmă spusele mele. Așa este, dar eu nu v-am vorbit în numele Guvernului român actual, care este trecător, ci al României profunde, care este eternă. Din diferite motive, pe care nu le comentez aici și acum, sub aspect formal, guvernanții actuali ai statului român au găsit potrivit să se plaseze sută la sută pe o anumită axă geostrategică. În trecutul nostru au mai fost guverne care au procedat la fel, din diverse rațiuni și sub diverse constrângeri. Ori de câte ori a fost așa, în adâncurile națiunii au apărut forțe alternative care s-au constituit în rezerve strategice gata să preia ștafeta puterii publice atunci când acțiuni pentru o vreme inimaginabile și poate chiar inacceptabile, au devenit inevitabile. Ele au păstrat deschise canale de comunicare pe care Guvernul oficial le închisese, făcând-o chiar cu acordul tacit al guvernului.
Iată de ce, Excelență, vă sfătuiesc să nu vă bazați doar pe ceea ce se vede și să ascultați și glasul României profunde. Supraviețuirea noastră la răscruce de vânturi și bătaie de vremi se datorează și capacității noastre de a întoarce armele la momentul potrivit, operațiune în care avem o lungă tradiție.
- În fine, lăsând de o parte și aceste considerente diplomatice, îmi exprim convingerea că România va continua politica sa de susținere fermă a Israelului, a securității sale și a capacității sale de a-și exercitata deplin atributele suveranității, a dreptului cetățenilor săi la o existență pașnică, demnă și prosperă. Din această perspectivă și pe linia excelentelor raporturi avute cu Israelul, atât în vremuri bune cât și în vremuri rele, sunt îndreptățit a crede că România va arăta mereu respect față de evaluările și percepțiile Israelului asupra nevoii sale de securitate, a amenințărilor la adresa securității sale și a măsurilor de întreprins pentru apărarea și consolidarea acesteia.
Un asemenea respect implică cu necesitate și reciprocitatea. O reciprocitate cu atât mai necesară cu cât, geostrategia israeliană pune și România în fața unor provocări geostrategice specifice. Israelul nu este obligat, desigur, să își privească prioritățile din perspectivă românească, dar este obligat să respecte perspectiva românească, în aceeași măsură și sub același raport, acordând partenerului român și prezumția de bună credință. Totodată, ca partener strategic loial al Israelului, România are obligația de a-i spune sincer Israelului ceea ce crede cu privire la opțiunile și acțiunile acestuia de politică internațională. Amicus Plato sed magis amica veritas! Așa cum sună maxima unui mare istoric român, Nicolae Iorga, „prieten adevărat este cel care îți spune adevărul, iar nu cel care îți încurajează nebuniile”.
Au fost români care, în ultimele săptămâni, au susținut public ideea unui război total împotriva Iranului. Asemenea îndemnuri au sunat, desigur, ca o muzică în urechile liderilor israelieni convinși că Israelul își poate câștiga securitatea numai îngenunchindu-și prin forța armelor rivalii din vecinătatea sa. Ceea ce a urmat a dovedit că aceia au fost falși prieteni.
Să privim cu curaj adevărul în față: „Războiul de douăsprezece zile” nu a rezolvat nimic din ceea ce își putea propune și nu a pavat nici un drum către soluționarea gravelor conflicte regionale, dar în schimb, dincolo de suferințele umane și distrugerile materiale provocate în rândul populației civile (inclusiv israeliene), a afectat grav imaginea superiorității militare absolute a Israelului, ea însăși o garanție a securității sale, și a compromis capacitatea de negociere a SUA. În plus, intervenția militară israeliană a condus la întărirea coeziunii interne a societății iraniene și, astfel, la consolidarea regimului politic iranian, pe care guvernul dvs dorea să îl înlăture (trebuie să o spun, printr-o acțiune prohibită în dreptul internațional). Atragerea Americii în război, cu consecințe strategice negative pentru acest partener strategic al României, a fost utilă doar pentru a permite ieșirea onorabilă a Israelului din capcana confruntării în care singur intrase. Mă tem, însă, că, în câțiva ani, Orientul Mijlociu va cunoaște emergența mai multor state nucleare.
Adevărații prieteni români, prin acțiunea lor diplomatică discretă și canalele de comunicare pe care le ținuseră deschise cu state cu care diplomația oficială română nu întreține practic nici un dialog, identificaseră și încurajaseră, fie și cu mijloace modeste, alături de actori regionali și globali relevanți, evoluții pozitive majore ale geopoliticii iraniene, precum negocierea unui acord nuclear cu SUA, normalizarea relațiilor cu statele arabe din Golf și chiar revizuirea naturii relațiilor cu diverse grupări paramilitare (pro)palestiniene vizând mutarea accentului pe demersul politic. Nu izolarea internațională a Iranului a permis asemenea evoluții, ci, dimpotrivă, încadrarea lui în sisteme politico-diplomatice cu caracter multilateral care i-au oferit o nouă perspectivă asupra securității sale naționale și alte oportunității cu privire la promovarea intereselor legitime și aspirațiilor sale legitime. Înțelepciunea populară ne spune că „poți prinde mai multe muște cu o lingură de miere decât cu un butoi de oțet”.
Din contactele mele directe cu demnitari și diplomați iranieni (cunoașteți, desigur, că România are relații diplomatice cu Iranul) am putut măsura autenticitatea dorinței Iranului de a normaliza relațiile cu SUA și UE, de a ieși de sub regimul sancțiunilor economice și de a scăpa de imaginea celui care amenință pacea medio-orientală, fiind gata să facă orice concesii rezonabile prin negocieri politice purtate, desigur, în spiritul respectului reciproc. Dictatul presiunii militare nu poate duce la succesul durabil al unor asemenea negocieri. Întreaga noastră istorie o spune. Negocierea înseamnă a da și a primi, fiind un proces diferit de cel al capitulării necondiționate.
- Este de la sine înțeles că respectul permanent al României pentru abordările israeliene în plan internațional, nu poate sta decât sub semnul respectului pentru dreptul internațional, inclusiv dreptul umanitar și drepturile omului, precum și pentru sentimentul moral al poporului român. A proceda altfel, pe lângă compromiterea onoarei și credibilității României în lume, nu numai că ar fi contraproductiv în ceea ce privește atingerea obiectivelor politice legitime imediate ale Israelului, dar ar sufla și vânt în pânzele celor care caută argumente pentru reafirmarea antisemitismului.
Pe un asemenea fundal, trebuie să aflați că, în spatele tăcerii oficiale binevoitoare a Guvernului român, convingerea, poate greșită, veți zice, dar profundă și sinceră, la nivelul masei critice a societății românești, este aceea că, înțelegând pe deplin nevoia de securitate a Israelului: răspunsul dat agresiunii Hamas din 7 octombrie 2023 a fost disproporționat, depășind limitele legitimei apărări; acțiunea militară israeliană din Gaza întrunește elementele constitutive ale faptei de genocid; războiul „preventiv” declanșat împotriva Iranului nu are bază în dreptul internațional. Desigur că Israelul va prezenta la timpul și în locul potrivit contraargumentele sale și / sau va invoca circumstanțe atenuante. Ca parteneri fideli nu putem decât spera că ele vor fi convingătoare. Pentru moment, nu putem ascunde, însă, constatările noastre, precum și profunda îngrijorare, consternare, tristețe și repulsie pe care ele le trezesc în conștiințele noastre. „Dixi et salvavi animam meam!” (Ezechiel, 3:19,21).
Cu aceste gânduri, vă rog să primiți, Excelență, asigurarea cuvenitelor mele sentimente.
Al Excelenței Voastre,
Prof. dr. Adrian Severin
Ex Viceprim Ministru și Ministru al Afacerilor Externe al României
