„Toboșarii vremurilor noi” de astăzi se legitimează prin ideea sincronismului lovinescian, apărută la jumătatea anilor 20, adică într-o Românie interbelică ce trăia încă euforia Marii Uniri și, probabil, indirect, se simțea datoare acelui Occident care ne ajutase atunci, în principal Franței. E frumos să-ți plătești datoriile reale – și România era datoare spiritual Franței.
Generația pașoptistă se formase și ea la Paris și luptase, în felul ei, cu instrumentele puse la dispoziție de revoluționarismul umanitarist al Parisului pentru progresul țării. Era în „spiritul veacului” atunci să fii naționalist și cosmopolit, să crezi în dreptatea popoarelor dar și în frăția lor, adică în înfrățirea lor universală.
Deja cu generația eminesciană, acest umanitarism universalist se frânge și, în locul iluziei cosmopolite se instalează un scepticism legat de relația dintre Occident și Orient. Xenopol se simțea deja sufocat de faptul că tot ce se găsea în România era străin, de la produsele de zi cu zi la ideile ce circulau. Era o reacție la „forma fără fond”, nu degeaba intuită exact în aceeași perioadă. Naționalismul era norma, pe urmele naționalismului economic al lui Fr. List (care încă mai păstra urme de cosmopolitism). Economiștii români ai epocii duc mai departe proiectul naționalismului economic (protecționist) al lui List și resping ideea unei lumi cosmopolite la capătul dezvoltării comerțului liber, neîngrădit. Pentru statele mici ale Orientului, periferice, conștiința unei situări subalterne față de Occident devine un motiv de mobilizare și de rezistență față de Centru. Liberalii cosmopoliți ai pașoptului (Brătianu tatăl) devin, peste numai o generație, adepții formulei „prin noi înșine”, care a clădit România modernă. Era formula suveranistă a acelui timp, de la care a trecut un secol. Și ea se manifesta fix atunci când Lovinescu scria, parcă, în sens contrar…
Numai că Lovinescu nu era ceea ce fac azi din el sincronizații de stil nou. Când Benjamin Fundoianu va scrie că literatura română modernă este o anexă a literaturii franceze, Lovinescu răspunde cu patos autohtonist că afirmația este complet greșită. Sincronismul nu bate, așadar, fondul cultural. Oricât de atrăgătoare ar fi forma, prin ea se va exprima mereu fondul propriu!
După tragedia războiului, un alt suveranism se va mobiliza, pe formula „prin noi înșine”, dar, deloc surprinzător, apelând la sincronizarea cu Occidentul. Nicolae Ceaușescu a fost un suveranist sincronist, fiindcă toată industria națională a fost făcută cu ajutor occidental – pentru ridicarea unei țări care era evident nemodernă, cu toate reușitele interbelicului. Și abia la adăpostul liniștii războiului rece, profitând de nevoia Imperiului Sovietic de a dezvolta periferia ce-i fusese atribuită după război de același Occident (în „Memoriile” lui Hrușciov România era dată de bun exemplu pentru că reușea să aducă dolari în lagărul socialist, mișcare pe care sovieticii o încurajau, conștienți, probabil, că nu există altă cale de a reuși să-și mențină o alianță cu statele Estului european în afara unei minime reușite economice), România a putut să se industrializeze cu adevărat, poate într-o proporție chiar mai mare decât ar fi cerut-o echilibrul economic general al țării…
Așadar, mișcarea de sincronizare e reală și merge întotdeauna în direcția care se cere din punct de vedere civilizațional.
Din punct de vedere cultural, lucrurile sunt, însă, mai nuanțate. Sincronizarea aici e… aparentă, cei care nu pot distinge forma de fond e bine să-și tempereze elanul. Nu există, așa cum greșit credea Lovinescu, o formă culturală care să poată naște fondul. Dimpotrivă, fondul se ivește de dincolo de orice formă, de oriunde ar veni.
Mai mult, rostul omului de cultură este să vadă, să cultive, să păstreze și să dezvolte acel fond, oricare ar fi forma de actualitate care se poartă.
Fuga după formă nu trebuie să dezangajeze cultivarea fondului. Cultivarea fondului este rostul unei Academii, aceasta este viața unei culturi.
Când fondul dispare sau este atacat mortal, se cere public, în instituții, „anularea culturii”. Apar sau sunt inventați „treziții”. Uneori, lipsa de asumare a trecutului face ca aceste răbufniri nihiliste să fie de neoprit și să aibă consecințe fatale pentru identitatea etnică a celor care le admit.
Chiar și civilizația poate aluneca după punctele cardinale. Vestul Europei a avut în Imperiul constantinopolitan un model sute de ani. Să credem azi că Vestul este și va rămâne veșnic viu și puternic, cultural și civilizațional, e straniu. Noi știm de la Spengler că vitalitatea unei Civilizații e direct proporțională cu înălțimea Culturii ei. Cu cât cultura e mai înaltă, cu atât șansele ca civilizația să apună mai greu sunt mai mari. Așadar, a cultiva trecutul cultural înseamnă a alimenta prezentul unei civilizații. Invers, a bloca acel trecut înseamnă a evada din prezentul civilizat și a intra în agonia anarhiei.
În această agonie, orice „trezie” (woke) este somnambulism colectiv!
