Statutul juridic al bazelor militare străine în România

Solicitarea administrației americane de a aduce echipamente și personal combatant la bazele militare din România a adus imediat în dezbaterea publică un număr nesfârșit de „specialiști” care fără a clipi ne-au spus exact ce pot face și ce nu poate face autoritățile române raportat la respectiva cerere. Unii cred că dacă suntem parteneri strategici ai SUA suntem obligați să facem orice ne cere partenerul american; că de aia este partener și de aia este… american. Alții știu cu precizie că de vreme ce americanii „au băgat bani” în construirea bazelor cu pricina pot face ce vor acolo; că așa a fost și cu vecinul nostru din comună, care a construit pe banii lui gardul dintre noi și apoi și-a legat vaca de gard când și cum a vrut el. Alții au ascultat lecțiile de drept internațional ale lui Băsescu-Petrov care din înălțimea tupeului său mărturisește că el a cedat suveranitate și SUA nu numai UE, și că, pe cale de consecință, în bazele „cedate” lor licuricii americani pot aprinde sau stinge lumina în funcție de ceea ce visează noaptea. Un „filosof digital” mai romantic precizează că parteneriatul nu este cu SUA, pe care o compară cu instituția căsniciei, ci cu administrațiile americane concrete care iau decizii asemenea soției dumnealui, fără să se mai uite la codul familiei, și de aceea, nu interesează ce spune Constituția SUA, ci ce spune locatarul de la Casa Albă. Pentru mulți nici dreptul internațional nu mai contează – oricum toți îl violează în voie, nu-i așa? – iar obligațiile asumate de România față de SUA sau față de NATO nu se coroborează cu obligațiile României privind respectarea Cartei ONU și nici măcar cu cele izvorâte din Tratatul de la Washington. În orice caz, intrând în NATO noi nu i-am fi devenit membri cu drepturi depline și egale cu ale celorlalți aliați, ci supuși, ordonanțe ținute a executa ordinele superiorilor întocmai și la timp (sic!); și cum NATO înseamnă SUA, celei din urmă trebuie să îi satisfacem orice dorințe, chiar dacă ele nu au aprobarea alianței și contravin regulilor ei de organizare și funcționare.

Iată motivul pentru care, inclusiv la cererea multor români împinși în totală confuzie și bântuiți, pe bună dreptate, de frica generată de aceasta, încerc, în continuare, să dau unele explicații. O fac știind că printre atâția urechiști de geniu eu nu sunt decât un modest profesionist.

Și chiar dacă decizia referitoare la răspunsul dat cererii SUA a fost deja luată, clarificările sunt necesare măcar pentru a înțelege ce au făcut decidenții și pentru ce urmează să răspundă; căci va veni și ziua judecății – dies irae dies illa, solvet saeclum in favilla / ziua mâniei, ziua în care lumea va fi preschimbată în cenușă.

O primă întrebare ar fi „cui aparține baza: SUA sau NATO?”.

Baza de la Naval Support Facility Deveselu este o bază militară a Statelor Unite aflată pe teritoriul României, operată de United States Navy. Cel puțin inițial ea a fost creată pentru a găzdui una din componentele unui sistem antirachetă american instalat pe nave militare. Era varianta administrației Obama a unui proiect lansat de administrația George Bush Jr. cu scopul apărării Europei (de fapt a unui mic colț de Europă) împotriva unor presupuse atacuri iraniene, asupra cărora nu înceta să avertizeze premierul israelian Benjamin Nethanyahu, purtat de paranoia sa iranofobă. În discuțiile purtate la OSCE, în calitate de Președinte al Adunării Parlamentare m-am pronunțat împotriva acestui proiect.

După instalarea sa la Deveselu, baza a fost integrată în sistemul de apărare antirachetă al NATO, numit NATO Ballistic Missile Defence. Prin urmare ea a trecut din folosința și administrarea SUA în folosința și administrarea NATO.

Astfel, în sinteză, la Deveselu, infrastructura și personalul sunt ale SUA, integrarea operațională în sistemul de apărare este sub comanda NATO, iar teritoriul și exercițiul suveranității asupra bazei aparțin României.

Baza funcționează în temeiul acordului bilateral dintre Romania și SUA privind amplasarea sistemului de apărare antirachetă, acord care prevede că scopul principal este apărarea împotriva rachetelor balistice care ar putea fi lansate din afara spațiului euro-atlantic (de exemplu din Orientul Mijlociu), iar funcțiile sale principale sunt: i. Detectarea și interceptarea rachetelor balistice; ii. Protecția statelor NATO din Europa; iii. Descurajarea atacurilor cu rachete.

Prin urmare, sistemul nu este conceput pentru atac, ci doar pentru interceptare defensivă.

La vremea respectivă, față de protestele Rusiei care susținea că „scutul de la Deveselu” ar fi putut fi utilizat cu scopuri ofensive inclusiv împotriva ei, reprezentanții NATO și ai SUA au susținut că nici vorbă de așa ceva și au acuzat guvernul rus de absurde suspiciuni și porniri antioccidentale. La unele dintre aceste discuții am asistat și eu.

Astăzi, la Deveselu este instalat sistemul Aegis Ashore,versiunea terestră a sistemului naval Aegis folosit pe nave militare americane. El utilizează interceptori de tip SM-3 interceptor missile, care pot distruge rachete balistice în spațiu.

Baza face parte din arhitectura defensivă numită European Phased Adaptive Approach, lansată de SUA pentru protecția Europei împotriva rachetelor balistice. În Europa există două instalații terestre principale ale acestei arhitecturi și anume: Deveselu (România) – operațională din 2016, și Redzikowo (Polonia) – dotată cu un sistem similar Aegis Ashore.

Important de reținut din punct de vedere juridic și politic este că România nu a cedat suveranitatea asupra teritoriului bazei. Baza rămâne pe teritoriu românesc și funcționează în baza acordurilor militare bilaterale și a cooperării în cadrul NATO.

Indiferent ce ar fi scris în aceste acorduri ele nu pot modifica principiile de organizare și funcționare ale statului român, raporturile dintre puterile statului și prerogativele instituțiilor statului, astfel cum figurează acestea în Constituția României; nici prevederile tratatului constitutiv al NATO, potrivit cărora aceasta este o alianță politico-militară defensivă și nici chiar obligațiile asumate de România prin tratatele internaționale multilaterale încheiate în sistemul ONU și nu numai.

În măsura în care acordul româno-american dă naștere unor obligații pentru România, el trebuie să se conformeze Constituției României.

Din câte știu el nu a fost supus unui control de constituționalitate ex ante, dar dacă astăzi există dubii legate de constituționalitatea sa nimic nu se opune la sesizarea instanței de contencios constituțional de către cei care au competența de a o face. De pildă suveraniștii folclorici din Parlamentul României.

Aceste considerații sunt valabile mutatis mutandis și pentru celelalte baze militare la care mă voi referi în continuare.

Baza militară de la Mihail Kogălniceanu (Air Base MK) este românească, adică aflată în proprietatea și sub suveranitatea României. Ea este utilizată însă în cadrul cooperării militare cu NATO și cu SUA, în temeiul acordurilor de apărare comună și a statutului convențional al forțelor aliate.

Prin urmare: i. proprietatea și suveranitatea asupra bazei aparțin României; ii. forțele staționate în bază au mandat temporar și sunt ale NATO și SUA ca membru NATO; iii. administrarea infrastructurii principale revine forțelor armate române.

Baza de la Mihail Kogălniceanu are funcții diferite față de Deveselu. Ea este în principal: i. suport infrastructural pentru aviația militară a NATO; ii. centru logistic și nod de rețea a transportului militar; iii. punct de dislocare pentru forțele NATO pe flancul estic. Statul român, în acord cu NATO, a acceptat amplasarea bazei pe teritoriul său ca să fie folosită pentru: operațiuni aeriene militare;transport de trupe și echipamente; rotația forțelor aliate; exerciții militare NATO. În acest sens găzduiește contingente agreate cu România ale armatei de aer și de uscat americane, precum și ale altor state membre NATO.

După anexarea Crimeii de către Rusia baza a devenit una dintre principalele infrastructuri militare ale NATO din regiunea Mării Negre, cu potențial de întărire a capacității de apărare a membrilor NATO prin reacție timpurie și de descurajare a unor eventuale acte de agresiune lansate de puterile apropiate de granița estică a alianței. România dezvoltă aici un proiect major de infrastructură militară care ar putea transforma baza într-unul dintre cele mai mari complexe militare NATO din Europa.

În sinteză, bazele de la Deveselu și Kogălniceanu sunt amândouă baze militare românești cât privește suveranitatea și dreptul de proprietate, deosebirea principală fiind aceea că operatorul de la Deveselu este SUA, în timp ce cel de la Kogălniceanu este NATO, care include și România. De asemenea, dacă sub aspectul infrastructurii la Deveselu este instalat un sistem antirachetă menit a intercepta proiectile inamice, la Kogălniceanu au fost construite infrastructuri aeriene și logistice puse în serviciul unor operațiuni aeriene și cel al găzduirii de trupe, ceea ce îi conferă un rol strategic pe flancul estic al NATO.

Baza militară aeriană 71 „General Emanoil Ionescu” de la Turda este, de asemenea, a României, adică aflată în proprietatea și sub comandamentul Forțele Aeriene Române.

Prin urmare, suveranitatea și proprietatea bazei aparțin României, iar comanda permanentă revine forțelor armate române. Totuși, baza este utilizată periodic și de forțe ale NATO și ale SUA, în cadrul cooperării militare și al operațiunilor de apărare colectivă.

Baza are mai multe funcții strategice și anume: i. suport logistic pentru acțiunile de luptă aeriană ale armatei române; ii. platformă de operare pentru aeronave NATO; iii. punct de dislocare pentru drone și aviație militară aliată. În ultimii ani, baza a servit pentru operarea dronelor MQ-9 Reaper ale forțelor americane, implicate în misiuni de supraveghere și recunoaștere în regiunea Mării Negre.

Prezența militarilor americani sau ai militarilor altor state NATO la Câmpia Turzii se face în baza acordurilor internaționale dintre România și SUA și a statutului forțelor aliate prevăzut de NATO Status of Forces Agreement (Acordul privind statutul forțelor NATO). Acest statut trebuie respectat și de SUA și aplicarea lui trebuie să fie congruentă cu identitatea NATO de alianță politico-militară defensivă.

Faptul înseamnă că: i. militarii străini pot utiliza infrastructura bazei; ii. anumite aspecte juridice privind statutul lor sunt reglementate prin acorduri speciale; iii. misiunile militarilor dislocați acolo trebuie să aibă caracter defensiv sau să fie compatibile cu acest caracter; iv. teritoriul bazei rămâne integral teritoriu românesc.

Baza de la Câmpia Turzii a devenit un element important al infrastructurii NATO pe flancul estic, în special după anexarea Crimeii de către Federația Rusă, când activitățile de supraveghere aeriană și de cooperare militară în regiunea Mării Negre au fost intensificate.

Statutul bazei poate fi sintetizat, deci, astfel: bază militară națională românească; utilizată în cooperare cu NATO și SUA; fără pierderea suveranității României asupra teritoriului. Din punct de vedere juridic, baza de la Câmpia Turzii este o bază națională cu utilizare aliată, similară ca statut legal cu bazea de la Mihail Kogălniceanu.

Utilizarea bazelor militare din România de către forțe armate străine este reglementată printr-un cadru juridic complex, distribuit pe mai multe paliere așezate în ordinea descrescătoare a precedenței sub aspectul forței juridice astfel: drept constituțional român (Constituția României deține supremația); convenții generale de drept internațional public;tratate de alianță (precum tratatul de aderare la NATO); acorduri bilaterale între aliați (ex. acordurile româno-americane).

Orice tratat internațional încheiat de România trebuie să fie conform cu Constituția României; orice tratat de alianță trebuie să respecte obligațiile generale ale României izvorâte din dreptul internațional public (respectiv tratatele internaționale generale); orice acorduri între aliați trebuie convenite, interpretate și aplicate cu observarea statutului juridic al alianței (nici o înțelegere dintre membrii NATO realizată în baza acestui statut nu poate încălca natura defensivă care este de esența alianței, în acest sens, folosirea instrumentelor alianței neputându-se face decât în condițiile și cu observarea limitelor impuse de tratatul de la Washington).

Prezența în România și utilizarea infrastructurii militare românești de către aliați se bazează pe trei tipuri de instrumente juridice:

a) Tratatul Alianței Nord-Atlantice (Tratatul de la Washington)

Acest tratat stabilește cadrul cooperării militare și al apărării colective, sens în care: i. permite staționarea și cooperarea militară între statele membre; ii. instituie obligația de apărare colectivă (faimosul art. 5); iii. legitimează planificarea militară comună.

b) Acordul privind statutul forțelor / NATO Status of Forces Agreement

Acesta stabilește: i. statutul juridic personal al militarilor aliați; ii. regimul jurisdicțional (ce instanță judiciară este competentă să judece litigiile care îi privesc pe militarii forțelor aliate aflați în misiune în România); iii. regimul fiscal și administrativ; iv. circulația și staționarea trupelor.

c) Acordurile bilaterale România – SUA

Pentru anumite baze și activități există acorduri suplimentare, precum Acordul privind activitățile forțelor SUA în România (2005), care reglementează: i. utilizarea unor facilități militare românești; ii. rotația trupelor; iii. investițiile în infrastructură; iv. criteriile de operare. Toate în condițiile în care baza rămâne sub suveranitatea României și deci, răspunderea internațională pentru utilizarea lor este a României.

În aceste condiții, utilizarea bazelor nu este automată. Ea presupune: i. consimțământul statului român; ii.planificare NATO convenită de către toți aliații (inclusiv România); iii. acordul tehnic al autorităților militare române.

Constituțional, România decide participarea sa la operațiuni militare și autorizează prezența trupelor străine pe teritoriul său. De aceea și răspunderea internațională pentru aceste decizii revine integral României.

În baza acordurilor bilaterale cu România, care de principiu îi conferă facultatea de a aduce trupe pe teritoriul României fără ca aceasta să fie considerată o acțiune ostilă de ocupație, SUA poate solicita acceptul autorităților române competente pentru o prezență concretă, dar nu poate impune o atare aprobare. În plus, este de la sine înțeles, că solicitarea are scopuri compatibile cu cele în lumina cărora au fost încheiate și ratificate acordurile amintite, ea trebuind să fie, totodată, conformă și cu Constituția solicitantului. (Ex. SUA nu poate cere României și România nu poate accepta solicitarea SUA privind utilizarea bazei de la Kogălniceanu pentru purtarea unui război care nu a fost aprobat de Congresul american, așa cum prevede Constituția americană.)

Este de subliniat că un stat încheie acorduri sau convenții (ex parteneriatul strategic al României cu SUA) cu alte state – state care sunt stabile, dacă nu chiar eterne, și sunt subiect de drept internațional – iar nu cu administrațiile trecătoare sau președinții efemeri ai acestora. Or, identitatea statelor este sintetizată în termenii juridici ai Constituțiilor, iar nu în ordinele executivului lor adesea marcate de capriciile liderilor momentului. De aceea, executarea cu bună credință a obligațiilor asumate de un stat față de altul implică și îndatorirea refuzului acelor cereri de cooperare în acțiuni care sunt vădit neconstituționale în țara solicitantului. Cooperarea la încălcarea legii fundamentale a unui stat partener este un gest de neloialitate față de acesta, un act neprietenos la adresa lui; deci un act nelegitim.

Ținând seama de variabilele care apar pe parcursul vieții unei alianțe, acordurile ei pe termen lung cu diverși aliați sau cele între aliați au caracter de principiu sub cele mai multe aspecte.

Dacă asemenea acorduri ar avea caracter tehnic nu ar mai fi nevoie de acorduri tehnice de parcurs, respectiv cereri și aprobări pe caz. Dacă acordurile dintre SUA și România ar fi avut caracter tehnic și ar fi precizat ce efective americane, cu ce echipament, unde și când se pot stabili în România, acum SUA, pentru a trimite efective și tehnică militară la baza Mihail Kogălniceanu în parametrii deja stabiliți nu ar mai fi avut nevoie de acordul autorităților române și nu ar fi trebuit să ceară nimănui nimic. Așa, însă, pentru a trece de la înțelegeri de principiu la acorduri de detaliu este necesar un consimțământ suplimentar, cu atât mai mult cu cât diavolul se ascunde în detalii, și astfel, prin trecerea de la general la particular ar putea fi deformate și pervertite înseși principiile care au calibrat înțelegerea generală.

Simplul fapt că SUA a solicitat o aprobare atestă împrejurarea că obiectul solicitării nu era acoperit de înțelegerile deja existente, chiar dacă se încadra în sfera principiilor convenite prin acestea. Iar dacă României i s-a solicitat ceva spre aprobare întrucât ea avea competența de a o acorda, înseamnă că România avea și dreptul de a refuza cererea.

Din punct de vedere juridic și din cel al doctrinei NATO, bazele din România sunt concepute în primul rând pentru apărare și descurajare. Funcțiile principale, așa cum am menționat deja, sunt: apărarea aeriană; supravegherea și recunoașterea; transportul militar; rotația trupelor; sprijinul logistic pentru operațiuni NATO.

Este drept, însă, că în doctrina de specialitate, orice infrastructură militară poate avea utilizare duală, respectiv, atât defensivă (apărare colectivă), cât și operațională (sprijin pentru operațiuni militare autorizate, în primul rând de evitare a conflictului armat prin descurajare).

Diferența nu ține, deci, de bază în sine, adică de dotarea ei, ci de misiunea autorizată. Or, cu privire la aceasta, dacă vorbim de NATO și relația româno-americană în cadrul NATO, trebuie să mergem la Tratatul de la Washington

Astfel, folosirea bazelor NATO sau a celor operate de SUA ca membru și în folosul NATO, este legată de cadrul stabilit prin respectivul tratat. Potrivit acestuia, se distinge între situația apărării colective și cea a operațiunilor alianței sau a membrilor ei.

Cea dintâi apare atunci când este invocat articolul 5 al tratatului, caz în care bazele devin infrastructură pentru apărarea colectivă, iar statele membre pot opera de pe ele, avându-le ca poziție de lansare a acțiunilor militare impuse de nevoile defensivei. Cea de a doua intervine în împrejurări neconflictuale când folosința constă în efectuarea de exerciții militare, în îndeplinirea unor operațiuni non beligerante autorizate de alianță și în activități de descurajare; acestea nu necesită activarea art. 5 întrucât nu sunt consecința unui casus foederis (adică a unei agresiuni declanșate de un stat terț care să justifice un răspuns comun).

În dreptul internațional, așadar, bazele de la Kogălniceanu și Câmpia Turzii sunt baze românești utilizate de aliați conform Tratatului NATO, SOFA și unor acorduri bilaterale, dar nu teritoriu sub jurisdicție americană sau în proprietatea NATO, România menținându-și suveranitatea asupra lor, iar folosirea lor în concret fiind condiționată de acordul statului român și limitată la apărare colectivă, descurajare și operațiuni militare accesorii acestora. Pe cale de consecință, nu numai că statul care invocă statutul de membru NATO nu poate cere autorizația României pentru utilizarea bazelor în scopul susținerii unor războaie ofensive, fie ele de nevoie sau de gust, dar nici România nu are vreo obligație să aprobe o atare solicitare, întrucât nu există suportul legal al unei asemenea obligații.

Diferența dintre „baza NATO”, „baza americană” și „baza națională utilizată de forțe aliate” este juridică și instituțională, ea ținând de identitatea persoanei care deține infrastructura și a celei care are comanda, precum și de acordurile în virtutea cărora operează.

1. O bază NATO este o instalație militară integrată direct în structura militară a NATO și utilizată de Alianță ca instituție coordonată prin comandamente NATO; infrastructura poate fi finanțată parțial prin programul comun NATO (NSIP – NATO Security Investment Programme), iar personalul provine din statele membre. Exemple de asemenea baze sunt Allied Air Command sau NATO Air Base Geilenkirchen (AWACS).

În aceste cazuri baza este instituțional NATO, chiar dacă se află pe teritoriul unui stat.

2. O bază americană (bază SUA în afara teritoriului american) este o instalație militară operată de SUA conform cu un acord bilateral încheiat cu statul gazdă. Ea este parte din infrastructura militară americană globală; poate fi integrată operațional în NATO, dar nu aparține instituțional NATO. Un exemplu în România este Naval Support Facility Deveselu.

Aici sistemul este operat de SUA, dar contribuie la apărarea colectivă NATO.

3. O bază națională cu forțe aliate aparține statului gazdă, dar este utilizată de aliați în cadrul cooperării militare. Proprietatea bazei și comandamentul principal aparțin statului gazdă, forțele aliate sunt dislocate temporar și utilizarea se face pe baza acordurilor cu NATO și a SOFA (Status of Forces Agreement). Un exemplu în acest sens este Mihail Kogălniceanu Air Base: bază românească, dar utilizată de forțe NATO și americane.

Așadar, nici în cazul bazelor NATO, nici al celor americane statul gazdă, respectiv România, nu își pierde suveranitatea asupra teritoriului. Prezența militară este reglementată prin acorduri internaționale și prin statutul forțelor aliate.

Explicația ține de principiul suveranității teritoriale a statelor, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional public.

În dreptul internațional, teritoriul unui stat nu poate fi transferat sau limitat decât prin acte juridice explicite, cum ar fi (con)cesiunea teritorială sau tratatul de modificare a frontierelor. Prezența unor trupe sau baze militare străine pe teritoriul unui stat nu produce, prin ea însăși, o modificare a suveranității teritoriale.

Statul gazdă își păstrează suveranitatea asupra teritoriului și doar permite utilizarea unei infrastructuri sau a unui spațiu, prin consimțământ liber exprimat în tratate sau acorduri bilaterale.

Acest consimțământ este elementul central. În lipsa lui, prezența militară ar constitui un act de agresiune, o încălcare a dreptului internațional.

Din punct de vedere juridic, o bază militară străină nu este teritoriu al statului care o utilizează. Ea este un teritoriu al statului gazdă asupra căruia se acordă anumite drepturi de utilizare și jurisdicție limitată.

Acordurile care reglementează aceste situații stabilesc de obicei: i. modul de utilizare a bazei; ii. statutul militarilor străini; iii. regimul jurisdicțional (cine judecă anumite infracțiuni); iv. regimul fiscal și administrativ. Aceste reguli sunt prevăzute frecvent în acordurile privind statutul forțelor armate, cel mai cunoscut fiind NATO Status of Forces Agreement.

Confuzia provine din analogia cu misiunile diplomatice. Dar chiar și ambasadele nu sunt, într-o interpretare juridică riguroasă, teritoriu al statului pe care îl reprezintă; ele rămân pe teritoriul statului gazdă, dar beneficiază de imunități și inviolabilitate ca și când ar fi vorba despre o suveranitate extrateritorială.

Situația bazelor militare este similară: au anumite privilegii și regimuri speciale, dar suveranitatea statului gazdă nu dispare.

Nu este mai puțin adevărat că există și situații speciale în dreptul internațional în care un stat exercită control aproape complet asupra unei baze militare străine (de exemplu în cazul unor aranjamente istorice post coloniale). Totuși, chiar și atunci, juridicește, teritoriul nu devine automat parte a statului care administrează baza decât dacă există o cesiune sau concesiune formală de teritoriu. Așa este, de pildă, cazul bazelor militare britanice din Cipru.

În dreptul internațional public, o bază militară străină este, deci, teritoriu al statului gazdă, utilizat de un alt stat sau de o alianță militară în baza consimțământului juridic al statului gazdă, ordonat prin acorduri internaționale care stabilesc drepturile și obligațiile părților.

Așa se explică de ce statele arabe din Golf au reproșat Iranului că acesta le-a atacat, deși loviturile iraniene vizau numai bazele militare

americane de pe teritoriul lor; și tot așa înțelegem de ce Iranul a prezentat scuze pentru bombardamentele respective, deși ele nu vizau propriu zis statele țintă și nu intenționau intrarea în război cu ele.

Trebuie precizat, însă, că atacul iranian, executat într-un spațiu aflat în afara suveranității americane, nu a fost un act de agresiune împotriva statelor care exercitau suveranitatea asupra teritoriului respectiv, ci unul de auto-apărare autorizat de Carta ONU, întrucât ofensiva americană pleca de pe teritoriul statelor din Golf în cauză, transformate, prin autorizarea acțiunilor militare americane sau lipsa lor de opoziție față de acestea, în complice sau coparticipant la războiul SUA împotriva Iranului.

Problema se pune la fel în cazul folosirii bazelor militare situate pe teritoriul României, de către SUA, în purtarea războiului acesteia cu Iranul. De aceea România avea nu doar dreptul juridic, dar și justificarea moral-politică de a refuza o cerere susceptibilă să o implice, împotriva intereselor sale naționale, într-un război al altora (fie ei și aliați sau parteneri) fără miză pentru ea.

Obligația de solidaritate cu SUA ar fi existat numai dacă SUA ar fi fost atacă de Iran, pe când în speță războiul a fost declanșat de SUA cu caracter “preventiv”, deci în lipsa unei agresiuni iraniene reale și actuale

Prin urmare, existența unei baze militare străine în România nu implică pierderea suveranității teritoriale, ci reprezintă o formă de cooperare militară reglementată juridic.

Limitările privind folosirea teritoriului României pentru activități militare ale forțelor străine rezultă în principal din Constituția României, din dreptul internațional și din acordurile militare încheiate de statul român. Ele au rolul de a asigura că suveranitatea statului și controlul democratic asupra forțelor armate nu sunt afectate.

Potrivit Constituției, România este un stat suveran și independent. Aceasta înseamnă că: i. nicio forță militară străină nu poate utiliza teritoriul României fără consimțământul statului român; ii. orice prezență militară aliată se face în baza unor tratate sau acorduri internaționale aprobate de autoritățile române. Pe cale de consecință, bazele militare din România nu pot fi folosite prin decizia unilaterală a altui stat și nici Romania nu poate fi obligată să accepte orice cereri ale altui stat privind utilizarea lor, chiar dacă statul solicitant a făcut investiții acolo sau / și îi este aliat ori partener strategic. Alianțele și parteneriatele funcționează strict în limitele care au fost agreate de părți, potrivit competențelor constituționale ale fiecăreia.

Constituția mai stabilește că Parlamentul și autoritățile statului român controlează utilizarea forțelor armate și a teritoriului național pentru operațiuni militare.

Aceasta implică, în practică: i. aprobarea tratatelor militare de către Parlament; ii. controlul politic al Parlamentului asupra deciziilor de participare la operațiuni militare; iii. coordonarea militară prin instituțiile românești competente.

În anumite situații, deciziile privind angajarea forțelor armate sau cooperarea militară sunt luate cu participarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT); niciodată de către acesta.

Teritoriul României nu poate fi folosit pentru acțiuni militare care: i. ar încălca obligațiile internaționale ale României decurgând din ordinea generală de drept internațional; ii. ar pune în pericol securitatea națională (de pildă, prin implicarea țării într-un război al unei puteri terțe, fie ea și aliată, cu o altă putere terță sau în expunerea țării la atacuri din partea unei puteri terțe cu care nu este în stare de război; iii. ar contraveni tratatelor bilaterale sau multilaterale la care România este parte (precum Tratatul de la Washington care stabilește caracterul defensiv al NATO). Aceasta înseamnă că România păstrează și trebuie să păstreze dreptul de control asupra modului în care sunt utilizate bazele militare. Pentru acesta răspunderea este (și) a ei.

Atunci când proprietatea se intersectează cu suveranitatea și dreptul constituțional cu cel internațional, una este proprietatea nudă asupra infrastructurilor și echipamentelor, și alta întinderea dreptului de a le folosi; cel din urmă este limitat sub impactul intereselor suverane ale statelor implicate.

Militarii străini aflați pe teritoriul României au un statut juridic special stabilit prin acorduri internaționale (de tip SOFA).

Aceste acorduri reglementează: jurisdicția penală și disciplinară; circulația și staționarea trupelor; regimul fiscal și administrativ. Ele nu transferă suveranitatea asupra teritoriului și nici răspunderea pentru felul în care teritoriul este folosit în raporturile cu terțe state.

Acestor limitări constituționale directe li se adaugă și unele indirecte, cum ar fi cele potrivit cărora funcțiile și demnitățile publice pot fi exercitate, în principiu, numai de cetățeni români, sau care atribuie comanda forțelor armate române exclusiv autorităților române.

Asemenea reguli mențin controlul statului asupra structurilor militare.

Constituția României permite cooperarea militară și staționarea forțelor aliate pe teritoriul românesc, dar impune limite esențiale și anume:

1. utilizarea teritoriului se face numai cu consimțământul statului român;

2. bazele militare rămân sub suveranitatea României;

3. deciziile privind operațiunile militare sunt supuse controlului constituțional și politic intern;

4. activitatea militarilor străini este reglementată prin acorduri internaționale.

În acest mod se realizează, în sistemul de drept românesc, echilibrul între cooperarea militară internațională și protecția suveranității statului, între loialitatea față de aliați și loialitatea față de națiunea română.

P.S. Într-o analiză ulterioară voi aborda și problema competenței de a aproba cererile statelor străine privind utilizarea bazelor militare de pe teritoriul României.