Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ) a dat publicității Proiectul de strategie de apărare pe care îl propune spre adoptare Parlamentului. Analiza lui sau a ceea ce deocamdată știm despre el, inclusiv din prezentarea făcută de dl Nicușor Dan, Președintele executiv ilegitim, scoate la iveală o concepție care poate fi ea însăși o amenințare la adresa securității României. Găsiți aici al treilea episod al acestei analize.
AMENINȚĂRILE EXTERNE: DE LA NARATIVE MILITARISTE LA NEPUTINȚĂ CRONICĂ
În planificarea „strategică” a apărării împotriva amenințărilor externe acestea sunt pur și simplu copiate servil din narativele globaliștilor neo-bolșevici europeni, fără nici o analiză critică sau încercare de adaptare la realitățile geopolitice românești.
- „Feriți! Vin rușii!”
Acesta este strigătul de alarmă al globaliștilor neo-bolșevici pentru care Rusia nu este azi o amenințare geo-strategică, ci, din nou, una ideologică. Rusia este și ea o putere de orientare globalistă, numai că ordinea preconizată și apărată de globalismul rusesc se bazează pe ideea unui multicentrism național în contradicție cu unipolarismul antinațional / anti-identitar (cultural și biologic) al Occidentului colectiv euro-atlantic (din care administrația americană național-conservatoare încearcă din răsputeri să se extragă).
Parafrazându-l pe Marx am putea spune că „o fantomă bântuie Europa revoluției neo-bolșevice; este fantoma legitimismului național-conservator”. De această stafie vrea să îi ferească pe români Strategia națională de apărare a României; o apărare a statului neo-bolșevic în curs de consolidare de înseși națiunea română cu interesele ei legitime și poporul român cu aspirațiile lui firești.
Potrivit Strategiei, inamicii externi ai României sunt Rusia și oarecum China. Dacă amenințarea rusă este numită ca atare, pericolul chinez este mai degrabă sugerat.
De ce este Rusia inamic? De ce este China pericol?
„Armata rusă nu este Wehrmachtul. Rusia nu este URSS.” – spune politologul american John Mearsheimer. Moscova nu dorește și nu poate să revină la bipolarism. Ea urmărește doar un loc la masa puterilor globale relevante într-o ordine mondială a echilibrului multicentric. Kremlinul nu caută refacerea sau extinderea sferei sale de influență, ci dobândirea unei sfere de securitate. Puterea Rusiei este, la toate capitolele, inferioară celei europene și euro-atlantice; ceea ce nu înseamnă că ea nu rămâne una dintre primele forțe geopolitice ale lumii. Europa, cel mai sărac continent din punctul de vedere al resurselor naturale, lovit acum de o pluralitate de crize cronice, nu are nimic de oferit care să atragă poftele rușilor făcându-i pe cazaci să bată drumul până la Paris sau tancurile Armatei Roșii să mărșăluiască până la Berlin.
În mod particular, ce ar putea Rusia cere României și ar face-o să atace România, țară membră a NATO, pentru a o obliga să îi satisfacă pretențiile?! Nimic. Cel puțin, nimic evident; iar ceea ce eventual este ascuns nu a fost revelat în Strategie. Rusia ne-ar putea deveni inamic numai pentru că noi o tratăm ca atare; și noi o tratăm ca atare numai pentru că hegemonii neo-bolșevici europeni vor să o tratăm ca pe un inamic.
Cum să ne apărăm de amenințarea rusească în aceste condiții? Foarte simplu: normalizând relațiile cu Rusia. Oricum nu am putea-o învinge dacă am intra în război cu ea.
Să presupunem, însă, că aliații noștri ar fi în măsură să obțină o victorie strategică asupra Rusiei, să o fragmenteze teritorial și să determine răsturnarea Președintelui Putin. Ar fi România atunci în mai mare siguranță? Ar fi mai bine apărată? Nicidecum!
Cu excepția neoconservatorilor fanatici, toți observatorii bine informați știu că Vladimir Putin a fost cel mai pro-european lider al Federației Ruse de după Președintele Elțin, care a căutat să evite confruntarea cu Occidentul, a amânat cât s-a putut de mult apelul la soluția militară, a încercat să ajungă la o înțelegere imediat după declanșarea operațiunii militare cu sprijinul diplomației turce și israeliene, și a făcut ca ofensiva armată rusă să meargă cât mai încet și cu minimum de victime umane posibile. Dacă ar fi înlăturat de la putere ar fi înlocuit de lideri mult mai războinici, mai intransigenți și de-a dreptul anti-occidentali.
Dacă Rusia s-ar dezmembra am asista la un haos geostrategic catastrofal, cu milioane de refugiați și dislocați, cu războaie civile, cu dictatori primitivi și generali corupți care ar comercializa pretutindeni active ale arsenalului nuclear rus unor demenți gata să îl folosească.
Ursul slab și rănit este mai periculos decât cel sătul și mulțumit. O Rusie în descompunere este mai periculoasă pentru România și Europa, decât o Rusie sigură pe sine, calmă și cu care se poate negocia. Istoria a dovedit-o. O putere nucleară de talia Rusiei, pusă cu spatele la zid, nu va ezita să folosească arma nucleară pentru a se slava, oricât ar fi prețul plătit.
Sporind amenințările la adresa ei, o Rusie învinsă și umilită, revizionistă și revanșardă ar face apărarea României și mai vulnerabilă. Iată de ce o Strategie de apărare inspirată de interesul național românesc ar fi trebuit să pună la loc de frunte terminarea războiului dintre SUA, NATO, UE și Rusia. Aceasta ar fi cea mai bună politică de contracarare a amenințării rusești. În schimb, Strategia propune întețirea războiului.
- China sau cum să te aperi trădându-ți aliații
În trecut, când avea a se teme de Rusia (sovietică), România s-a apropiat de China. În 1968 această apropiere a salvat-o de o posibilă invazie sovietică. La sugestia și cu sprijinul României și SUA a urmat aceeași cale. Schimbarea raporturilor de forțe ar fi trebuit să determine SUA la a relua politica de echilibru între China și Rusia, dar în oglindă. Nu a făcut-o nici ea, nici fostele imperii coloniale vest-europene și nici chiar România.
Acum, China este tratată în Strategia națională de apărare a României, dacă nu ca un inamic integral, măcar ca un cvasi inamic. De ce? Cu ce amenință marea putere emergentă a extremului Orient securitatea României? Între aceste țări nu au existat niciodată conflicte. China nu este nici militaristă nici expansionistă. Ea evoluează ca o putere soft interesată să își obțină securitatea și să mențină status quo-ul geopolitic prin recurgere la „arma economică”. De aceea privește și către UE ca înspre o putere de aceeași natură cu care să coopereze pentru a garanta viitoarea ordine pluricentrică a lumii.
Pentru România, parteneriatul strategic cu China ar reprezenta o formulă cu adevărat excepțională care i-ar permite consolidarea capacității sale de apărare, nu atât prin aptitudinea de a câștiga războaiele, cât de a le evita. După cum am mai spus-o în trecut, profunzimea parteneriatului româno-chinez măsoară amplitudinea suveranității României.
Plasând România în tabăra adversarilor Chinei, Strategia națională de apărare a României încetează de a mai fi națională și subminează puterea de care România are nevoie pentru a se apăra de eventualii săi adversari, printre care chinezii cu certitudine nu intră. Între români și chinezi, ca și între statele lor nu există nici un element de incompatibilitate; în schimb incompatibilitatea strategică este totală între guvernarea neo-bolșevică actuală a României, susținătoare a unui globalism cultural și geopolitic unipolar, și liderii străini ai revoluției mondiale neo-bolșevice.
Așa se explică și de ce, așezată la remorca perpetuatorilor acestei revoluții, România nu proiectează nici o viziune privind strategia de contracarare a pericolelor geopolitice care o amenință (fie ele și numai imaginare) prin alte mijloace (diplomatice, economice etc) decât cele militare de care, culmea, nici nu dispune.
- Apărarea prin ocupație străină
Strategia recunoaște, fără să vrea, că apărarea României este dependentă de alții – NATO, SUA. În pregătirea ei, ca și în prezentarea publică, s-a constatat, respectiv s-a afirmat că plecarea americanilor de la baza militară Kogălniceanu afectează semnificativ capacitățile de apărare românești.
Dacă retragerea a o mie de militari ne tulbură, înseamnă că stăm foarte rău. Față de această situație România nu găsește, însă, altă soluție decât înlocuirea ocupației americane cu un alt ocupant străin. Deci nu străinii vor să ne ocupe, ci noi vrem să fim ocupați.
Implicit, Strategia face alegerea ocupantului. Evident, nu se vrea ca România să cadă sub influența unei puteri național-conservatoare ca Rusia sau China, dar este gata să accepte, ba chiar să își dorească o ocupație americană, franceză, britanică etc. Ideea de ocupație în sine nu îi frământă pe „strategii” neo-bolșevici din România, iar apărarea țării nu este concepută în considerarea oricărei posibile ocupații, ci numai a celei rusești.
Evident, ideea că orice forțe armate aflate pe teritoriul României reduc independența acesteia, măcar ca potențial, nu le trece prin cap. Faptul că orice țară străină își trimite efective militare și tehnică de luptă la noi nu o face pentru a ne apăra pe noi, ci pentru a-și promova agenda geo-politică, nu este analizat de Strategie, după cum nu se analizează pericolul care ar apărea în momentul în care agendele geopolitice ale României și ale aliaților-ocupanți ar ajunge să difere – ceea ce nu este deloc imposibil. Cel mai probabil prezența militară străină va obliga România sau va încerca să o oblige la a-și abandona agenda proprie, ceea ce ar însemna abandonul intereselor sale vitale.
Cum se va apăra România în acest caz? Strategia tace. Cum poate România preveni o astfel de situație? De pildă limitând prezența militară străină la un anumit nivel, plasând-o pe poziții controlate de armata română, punând-o sub supravegherea instituțiilor civile românești, stabilind un raport anume între capacitățile de apărare proprii și forța efectivelor militare străine amplasate în România (fie static, cu caracter permanent, fie dinamic, cu caracter temporar). Strategia tace. Cum am putea noi prin forțe proprii evacua din România armatele „prietenilor” care nu mai vor să plece? Ni s-a mai întâmplat asta chiar cu rușii după Războiul de independență luptat și câștigat împreună în 1877-1878. Strategia tace.
Un fapt care afectează indiscutabil apărarea României este prezența de forțe militare și armament străin pe teritoriul său și impactul acesteia asupra relației dintre statul român și statele terțe. Rusia, dar nu numai, ar putea vedea în acele prezențe străine o amenințare pentru ea și asta ar transforma România în țintă. O astfel de situație pune presiune pe nevoile de apărare ale țării, obligând la adoptarea unor strategii și tactici speciale suplimentare. Se pune atunci întrebarea care este raportul între beneficiile și costurile prezenței militare străine pe teritoriul românesc? Strategia nu și-o pune. Acest bilanț are un sold pozitiv sau unul negativ? În cazul din urmă, ce prevede strategia? Nimic.
Dacă pe teritoriul României sunt staționate forțe străine, cine suportă cheltuielile de staționare? Dacă ele se suportă de la bugetul statului român înseamnă că fie resursele pentru întărirea propriilor capacități de apărare scad, fie scade capacitatea financiară a acestuia de a susține politicile de dezvoltare economică sau protecție socială.
În măsura în care trupe străine sunt amplasate în România, există riscul ca, pornind de aici, ele să declanșeze atacuri împotriva unui stat terț. Aceasta i-ar implica pe români într-un război înainte și fără ca Parlamentul român să o aprobe. Cum se va apăra România în asemenea cazuri și cum le va putea preveni sau sancționa? Strategia este mută ca o lebădă.
Dacă apărarea României este în prezent dependentă de prezența sau aportul unor forțe străine, debarasarea de această dependență este condiția recuperării suveranității ei. Aceasta ar presupune adoptarea unui plan politico-diplomatic destinat a-i determina pe aliații noștri de azi să sprijine consolidarea rapidă a puterii noastre militare, așa cum a făcut-o în cazul Ucrainei; inclusiv pentru a ne aduce la un nivel cel puțin egal cu cel al armatei ucrainene pe timp de pace.
Dacă Rusia este o amenințare, cu atât mai mult SUA, NATO și UE ar trebui să se asigure că România poate face față atacului ei cel puțin tot pe atât pe cât a făcut Ucraina. Este limpede că prin eforturi proprii nu putem ajunge rapid acolo. Aceasta cu atât mai mult cu cât Occidentul ne vinde armament obosit fizic și moral; faptul în sine constituind o amenințare la adresa aptitudinilor noastre de a ne apăra. Cum tratează Strategia națională asemenea sfidări? Ignorându-le.
Neglijența sau incompetența sunt prea mari pentru a crede cu sunt întâmplătoare și neintenționate. Pentru neo-bolșevicii români, pentru o guvernare globalistă neo-bolșevică apărarea României în termeni naționali reali se dovedește a fi doar o chestiune de stil. Dincolo de retorică nu apărarea națiunii române contează, ci apărarea revoluției neo-bolșevice globale și a celor care o conduc. Aceștia nu apără independența și suveranitatea României. România apără interesele lor, odată cu sacrificarea intereselor ei. De aceea numele corect al documentului ar trebui să fie „Strategia anti-națională de apărare a României” sau „Strategia globalistă de apărare de către România” sau „Strategia de apărare a globalismului de către România”. Atât!
- Nici Marea Neagră nu mai este un vecin bun
România vrea să conceapă o strategie la Marea Neagră, dar nu știe cum și nici nu are cum atât timp cât nu are în vedere probabilitatea victoriei Rusiei asupra Occidentului în Ucraina și minimizează consecințele retragerii SUA din regiune (retragere probabil convenită cu Rusia), în sensul că aceasta poate fi compensată ușor prin aducerea de forțe armate din alte țări.
Vicepreședintele SUA a declarat că Ucraina nu are cum învinge Rusia indiferent câte arme americane ar primi și oricât de mult s-ar prelungi războiul. Aritmetica îi dă dreptate.
Este vorba despre Ucraina, iar nu despre Occidentul colectiv care, mai ales lipsit de aportul armatei americane, nu dorește să intre direct în război cu Rusia; poate cu excepția Marii Britanii și Franței, care singure sunt, însă, chiar mai neputincioase decât Ucraina. Autorii Strategiei naționale de apărare a României se conduc însă după narativele fanteziste ale liderilor vest-europeni. Or, narativele nu câștigă războaie, ci aduc nenorociri celor care le pun în locul realității.
SUA nu are nici un interes în războiul din Ucraina. În schimb are interesul de a coopera cu Rusia în diverse alte puncte critice din lume. În condițiile acestea Marea Neagră va fi lăsată în grija Rusiei și a Turciei, așa cum a fost mereu de la încheierea Tratatului de la Montreaux. Relațiile Turciei cu Rusia nu sunt chiar rele și poate că, din perspectivă românească, nu este lipsit de interes să se observe că cele două țări formează un triunghi strategic cu Ungaria, triunghi care prinde România la mijloc.
Cu Georgia ieșită de pe orbita occidentală, ce strategie să mai conceapă România globalismului neo-bolșevic la Marea Neagră?! Pentru ca să poată juca un rol aici, printre altele, reabilitând Organizația pentru cooperare economică la Marea Neagră, sprijinind deschiderea coridorului transcaucazian de la Baku la Constanța, ca segment al Noului Drum al Mătăsii, constituind un sistem de cooperare pontic în domeniul producției și aprovizionării cu energie, Bucureștiul trebuie să treacă în tabăra național-conservatoare (sau suveranistă, cum o numesc unii) și să revină la conceptul care face din Marea Neagră o mare a riveranilor. Altminteri, va continua să culeagă din apele mării mine și resturi de drone care distrug și fondul piscicol și turismul și încrederea investitorilor.
Nicolae Iorga spunea că România a avut mereu doar doi vecini buni: Serbia și Marea Neagră. Serbia suveranistă sau național-conservatoare, acum aliată cu Rusia și Ungaria, strânge un laț geostrategic în jurul României neo-bolșevice, în timp ce Marea Neagră îi oferă o vecinătate total neprietenoasă. Această schimbare majoră a situației strategice în care se află România nu a fost nici lucid analizată nici realist abordată în Strategia de apărare românească. O strategie construită conform manualului „bunului globalist neo-bolșevic”.
- Emigrația ilegală și xenofobia europenilor
Emigrația ilegală și radicalizarea opiniei publice în Europa sunt, potrivit Strategiei, două amenințări externe. Să le luăm pe rând.
- Emigrația, mai exact imigrația („imigranți” sunt cei care vin, iar „emigranți” cei care pleacă) ilegală este o amenințare la nivelul UE. Asta o spune și Viktor Orban, premierul maghiar, dar non idem est si duo dicunt idem („nu este același lucru când doi spun același lucru”).
Deocamdată și într-un orizont de timp relativ lung, imigrația nu este, însă, și o amenințare pentru România, ci mai ales pentru statele din sudul Europei, cu risc de contaminare în Europa de vest și, eventual, de nord. Pentru România adevărata amenințare este emigrația legală a românilor, de care Strategia nu se ocupă.
Această emigrație a secătuit și continuă să secătuiască România de brațele cele mai harnice, de competențele cele mai înalte, de creierele cele mai luminate, de apărătorii cei mai puternici, de spiritele cele mai întreprinzătoare. Nu mai vorbim de amenințare, ci de catastrofă națională.
Mulți se întreabă dacă o atare catastrofă este urmarea incompetenței, iresponsabilității, lenei sau neglijenței, ori are un caracter planificat. Cum globalismul cultural specific neo-bolșevismului este programatic antinațional, ipoteza din urmă pare cea mai probabilă în cazul României de azi. Prin omisiunile și ambiguitățile sale, așa zisa Strategie de apărare aici analizată o confirmă.
Imigrația ilegală nu atinge România decât indirect, ca efect al locului gol lăsat prin emigrația românilor, precum și al politicilor europene de distribuire a imigranților veniți de pe alte continente între statele membre; politici care se substituie unei veritabile strategii comune privind migrația și azilul, gândită și adoptată la nivelul UE.
Să incluzi într-o „strategie națională” amenințări extranaționale este un gest frumos și chiar normal pentru un stat membru al UE, dovedind, desigur, și „pro-europenismul” Guvernului român dominat de neo-bolșevicul USR. A păstra, însă, tăcerea asupra unei amenințări reale arată că pentru globalismul neo-bolșevic a fi bun român nu înseamnă a fi bun european, iar a fi bun european nu înseamnă și a fi bun român, dacă nu cumva pro-europenismul chiar exclude calitatea de bun român; pentru neo-bolșevici globalismul și suveranismul se exclud, Europa și națiunea sunt în dușmănie.
Ca mai toate capitolele Strategiei și în acest caz cauzele fenomenului menționat rămân neanalizate, iar soluțiile sunt naive, când nu sunt absente.
Pentru România, un flux migratoriu (legal, ilegal și semilegal) major, cu efecte nocive asupra economiei naționale și a siguranței sociale, l-a reprezentat refugiul și azilul oferite unui număr foarte mare de ucraineni. Venirea acestora a fost rezultatul războiului provocat de Occidentul colectiv, căruia și România îi este integrată, cu Rusia, desfășurat pe teritoriul Ucrainei. (Faptul că Rusia a declanșat intervenția militară în Ucraina, dar că Occidentul euro-atlantic a provocat-o, afirmat de mine încă din prima zi, împotriva narativului occidental european, este acceptat azi pe scară largă, inclusiv la nivelul cvasiunanimității geo-politologilor și observatorilor internaționali transatlantici.)
Strategia de apărare, ar fi trebuit, deci, să acorde prioritate acțiunilor pentru terminarea războiului din Ucraina, pe singura cale sigură și fezabilă, negocierile de pace. Nu o face. În schimb se ocupă de sprijinul pentru prelungirea războiului.
În context, CSAȚ ne înștiințează că „România trebuie să se pregătească pentru un război de amploare și de lungă durată în apropierea granițelor sale; de aceea s-a decis ca autostrăzile spre Ucraina și Republica Moldova să aibă rol militar.” – adică să devină țintă pentru bombardamentele strategice ale unui inamic venit din est. Prima reacție la aflarea acestei vești ar fi fost să mobilizăm armata diplomaților români pentru a căuta evitarea sau stingerea acestui război. În schimb, pentru cauza globalismului neo-bolșevic, România caută războiul.
Fenomene similare imigrației ucrainene au cauze similare cu origini mai ales în Orientul Mijlociu (Palestina / Gaza, Irak, Yemen) și Africa (Sudan, Libia). Nu numai războaiele, ci și crizele economice cronice instalate în statele de obârșie ale imigranților ilegali i-au împins pe aceștia spre Europa, aducând cu ei nu doar sărăcie și disperare, ci și un bagaj cultural greu de integrat în spațiul civilizațional european. Acest amestec cultural forțat, în proporții imposibil de gestionat, constituie o bombă cu ceas care ticăie în subsolul statelor națiune europene și al civilizației occidentale. Toate sau aproape toate aceste amenințări au fost generate de politicile neo-imperiale și corporatiste ale UE (mai precis ale Europei franco-germane și ale UK) și ale SUA, precum și de perpetuatorii statali și parastatali ai revoluției mondiale a globalismului neo-bolșevic.
Ca membru UE și NATO, România ar trebui să își conceapă apărarea inclusiv prin acțiuni coordonate menite a neutraliza cauzele economice și militare ale imigrației anarhice, consecutiv schimbării agendei geopolitice a alianțelor și entităților politice transnaționale din care face parte, în asociere cu amplificarea furnizării ajutoarelor pentru dezvoltare în statele de origine ale acelei imigrații. A o face înseamnă însă a contraveni comandamentelor globalismului neo-bolșevic.
- Interesant de observat este că problema imigrației ilicite se tratează în conexiune cu radicalizarea opiniei publice în statele europene. Despre ce opinie publică este vorba și în ce constă radicalizarea ei?
Strategia se referă, desigur, la opinia publică suveranistă și iliberală – adică național-conservatoare – care se opune primirii pe teritoriul statelor națiune europene a unor mase de imigranți imposibil de asimilat, precum și imposibil de găzduit fără a afecta calitatea vieții băștinașilor. Această opoziție, tot mai radicală, este condamnată prin aplicarea calificativului de „xenofobie”.
Tema este mult prea complicată și nu o putem epuiza aici. Xenofobia, desigur, există și nu poate fi acceptată. Ea poate fi, în schimb, explicată, iar explicația conduce spre concluzia că actualele politici europene în materia migrației sunt greșite și trebuie modificate. Cauza principală a greșelii rezidă în faptul că respectivele politici sunt concepute pentru a satisface interesele unei plutocrații neo-coloniale care, pentru a-și ostoi egoismul și lăcomia, recurge și la instrumentele globalismului neo-bolșevic. Pentru aceasta, inclusiv invazia unor culturi neeuropene în statele națiune europene este binevenită (sic!) întrucât distruge identitățile lor culturale și pe cale de consecință coeziunea lor, care este esențială în mobilizarea rezistenței împotriva exploatării lor economice și sociale.
Iată secretul tratării la pachet a chestiunii imigrației ilicite și a radicalizării opiniei publice ca răspuns xenofob față de amenințarea acesteia! Un atare răspuns trebuie combătut integral. Imigrația ilicită, mai puțin. (sic!) Povara acesteia trebuie doar împărțită între statele europene, crema maselor migratoare fiind reținută de protagoniștii globalismului, iar aluatul nedospit dat în grija „suveraniștilor iliberali” chemați, sub amenințarea a tot felul de sancțiuni, să respecte corectitudinea politică sintetizată de doctrina woke și să practice cancel culture – eutanasia culturală.
- Moldova și Ucraina: vulnerabilități securitare?!
Potrivit Strategiei, amânarea intrării Moldovei și Ucrainei în UE sunt vulnerabilități ale securității României. De ce? Ce facem? Cum au ajuns să fie acestea vulnerabilități pentru statul român?
Nu este prima premisă neargumentată și nedemonstrată de la care își pornește Strategia directivele politice. Răspunsul cel mai simplu și mai evident ar fi că lucrurile așa stau întrucât așa sună narativele globalismului cultural elaborate la Bruxelles, Paris, Berlin, Londra. (UK insistă ca Ucraina să intre neapărat și imediat, ca garanție a securității sale, într-o Uniune Europeană pe care britanicii tocmai au părăsit-o). Iar pentru ca românii să înghită mai ușor obsesia ucraineană, li se oferă împachetată în hârtie tricoloră moldavă.
Fără îndoială, dorim ca Republica Moldova să devină membră a UE, nu atât pentru securitatea ei, a noastră și / sau a Europei, ci pentru că astfel am face un pas spre reunificarea națională, reducând totodată costurile acestui proces istoric la care orice patriot român visează.
Cu Ucraina este altceva. Rămân la părerea că independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei (pe teritoriile ei istorice locuite majoritar de ucraineni, iar nu pe cele alocate ei prin forță și pe care riscă acum să le piardă tot prin forță) sunt foarte importante pentru securitatea României; desigur cu condiția ca această Ucraină să fie democratică, să respecte drepturile omului, să fie guvernată de lege și să nu fie militaristă. Plasată între noi și Rusia, precum și într-un relativ echilibru de forță atât cu noi cât și cu Rusia, și capabilă de autoguvernare, Ucraina ar reprezenta un atu pentru apărarea securității statului român. Din aceste motive am susținut întotdeauna integrarea Ucrainei în UE. O susțin și acum, dar acum drumul până la acest obiectiv este mult mai lung și anevoios.
Războiul de lângă noi constituie o amenințare pentru noi. Nu numai pentru că accidental și marginal ne poate lovi, ci întrucât ne poate absorbi cu totul. De aceea, el trebuie oprit. Aș zice, oprit cu orice preț. Strategia românească de apărare nu se ocupă de asta și de aceea nu face nici un fel de propunere în acest sens.
Desigur, liderii europeni au dreptate când spun că este inacceptabil ca granițele statelor naționale să fie fi modificate prin forță. Nici frontierele statului național ucrainean nu trebuie să poată fi modificate astfel. Cele ale Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, însă, pot fi. Iar pentru a evita ca forța să aibă ultimul cuvânt inclusiv în acest caz, delimitarea între teritoriile istorice ale altor neamuri locuite de naționalii acestora și teritoriile ucrainene trebuie făcută prin negocieri politice. În acest context se poate face apel la principiul de drept internațional al autodeterminării pe criteriul naționalității, care este fundamentul tuturor statelor membre ale UE și nu numai. Ceea ce România este normal să insiste ca să se întâmple. Un asemenea obiectiv, cu traseul care duce spre el și mijloacele necesare spre a-l atinge trebuia să facă parte din Strategie. Nu face.
Oprirea războiului nu este, însă, totul. După război mai este nevoie de democratizarea, demilitarizarea și decriminalizarea Ucrainei. Ultimul concept include, pe lângă eradicarea corupției, și dizolvarea forțelor paramilitare ucrainene ghidate de ideologii rasiste, xenofobe, antisemite și naziste. Nici un argument favorabil accelerării procesului de integrare europeană a Ucrainei nu poate justifica admiterea ei în UE până la rezolvarea acestor probleme.
În plus, înainte de intrarea în UE, economia ucraineană trebuie să se refacă după distrugerile produse de război și, inclusiv prin schimbarea vechilor mentalități antreprenoriale specifice acumulării primitive de capital, să ajungă la nivelul la care agenții economici ucraineni să fie capabili a face față liberei concurențe pe piața unică europeană. De unde va obține fondurile bănești necesare, rămâne o întrebare deschisă.
Primirea Ucrainei în UE, înainte ca toate aceste condiții să fie îndeplinite, ar fi o vulnerabilitate pentru securitatea României, a UE și a Ucrainei însăși, mai mare decât rămânerea ei în afara UE. O intrare precipitată ar afecta grav creșterea economică și securitatea juridică a Uniunii, pe de o parte, iar pe de altă parte, va fi plătită de Ucraina cu suveranitatea ei, atât cât va fi fost salvat și i se va fi lăsat în urma războiului pierdut dintre SUA, UE, NATO și Rusia. Autorii Strategiei, furați de elanurile globalismului cultural unipolar (neo-bolșevic), nu au băgat de seamă la nici unul dintre aceste aspecte.
SCURTĂ CONCLUZIE
O lectură în profunzime a „Strategiei naționale de apărare” scoate în evidență, dincolo de superficialitatea, incompetența și lipsa de imaginație profesională a autorilor (ori, cel puțin, a celor mai influenți dintre ei), nu numai ideile depozitate în conștiința lor, ci și cele izvorâte din subconștientul lor. Aceste idei nu se articulează nici măcar într-o teorie globalistă ghidată de principii și circumscrisă de valori discutabile, pe care le poți împărtăși sau nu, dar care, la prima vedere, te pot pune pe gânduri și pe care ești nevoit să le combați printr-un efort rațional. Nu! Ceea ce găsim în mințile guvernanților neo-bolșevici de azi nu este o filosofie sau o ideologie, ci o mizerie a filosofiei și o rătăcire ideologică incapabilă să urmeze un fir logic.
Împănările cu câteva precepte sau deziderate suveraniste ori național-conservatoare, menite probabil să dea majorității românilor senzația că vocile lor sunt auzite și eventual să acopere ilegitimitatea președintelui în exercițiu, Nicușor Dan, și a useriștilor săi, au valoarea unor prișnițe la un picior de lemn. Chiar și așa, frazele afirmând nevoia de consolidare a poziției statului național suveran român în lume, aluziile critice la adresa hegemoniei UE, asumarea unui rol de lider la nivel regional, merită remarcate, salutate și încurajate.
Așezate peste fondul principal de sloganuri ale globalismului cultural și biologic, ele nu dau, însă, pentru moment, vreo șansă apărării României, recuperării demnității, suveranității și vigorii ei geostrategice, ci o duc spre totală dispariție. Sunt doar corpuri străine căzute într-o supă neo-bolșevică dezgustătoare și toxică.
Acestea fiind spuse, prezenta analiză poate fi încheiată prin citarea concluziei formulate de analiștii DW, cu care, chiar dacă argumentele și observațiile mele nu coincid întrutotul, aprecierea finală de sinteză coincide: „Cele 40 de pagini ale Strategiei de Apărare sugerează o lume în pragul haosului și o Românie aflată pe marginea prăpastiei care cu greu se va putea salva.” Subscriu! Patruzeci de pagini de mizerie globalistă care pun în pericol apărarea României și prefigurează posibila ei ieșire din istorie.
Acum depinde doar de poporul român ca răul să nu se întâmple.
