Suveranitatea înseamnă lupta pentru identitatea politică a unei națiuni/comunități. Nu există suveranitate deplină, nici vasalitate definitivă. Marele istoric Alexandru Lapedatu (1876-1950) afirmă, contrar simțului comun, că suveranitatea e compatibilă cu condiția de stat tributar, cum arată epoca voievodală a Țărilor Române, ba chiar este compatibilă și cu condiția de stat vasal (epoca de tranziție între epoca voievodală și epoca fanariotă, în care abuzurile otomane nu înlăturaseră dreptul românilor vechi de a-și alege domnitorii și a-și duce politica internă după propriile principii). Fanariotismul este ideal-tipul vasalității, când, teoretic, izobara suveranității este la minim. Și totuși, renașterile nu sunt excluse nici în aceste cazuri, așa cum arată revoluția lui Tudor Vladimirescu, începutul redeșteptării naționale și al urcușului spre Independență.
La o jumătate de secol de la 1877, lecția lui A. Lapedatu este încurajatoare. Chiar și în situația de azi, când noul fanariotism de rit bruxellez ne bate la poartă, prin noii „greci” numiți aproape peste capul autohtonilor, nu trebuie să depunem armele. Jocul istoric al împărățiilor din jur va putea face ca românii, cu „chibzuință” și dorință de afirmare națională, să se reașeze în rama demnității istorice.
