Consecințele politice ale lui concepției lui Hobbes
Autoritatea lui Thomas Hobbes în materia filosofiei politice moderne, cu accent pe ideea suveranistă, este incontestabilă. Cu atât mai importate ni se par accentele critice pe care de Jouvenel i le scoate în cale. Foarte pe scurt, critica lui Jouvenel pornește în mod firesc de la antropologia de adâncime a lui Hobbes: natura umană la Hobbes este bazată exclusiv pe ceea ce se numește „apetit senzitiv”. Din această cauză, de Jouvenel afirmă, corect, că Hobbes se rupe complet de tradiția de până la el, prin aceea că descrie o natură umană complet a-creștină, unde pasiunile umane nu pot fi ordonate în funcție de binele suprem, ci se luptă pentru supremație – iar dorința care învinge devine, automat și mecanic, binele individului în care s-a dat această luptă nearbitrată de instanțe morale:
„Concepția hobbesiană este radical a-creștină, naturalistă. În timp ce omul creștin poate și trebuie să-și subordoneze poftele inferioare înclinației superioare care îl conduce la fericire, omul hobbesian nu are nici această datorie, nici această putere. El nu are libertatea de a arbitra între dorințele sale, iar voința sa este doar dorința care se întâmplă să prevaleze asupra celorlalte. Nu există Bine Suveran: există doar bunuri care sunt astfel pentru că sunt dorite”[1].
Evident, omul nu este, chiar în spiritul său, decât această pasiune devenită conduită irepresivă de viață. El este un doritor, de putere, de bogăție, de faimă, de cunoaștere. Dar, finalmente, toate celelalte se reduc la ideea de putere[2]. Dorința de putere este motorul permanent al spiritului uman – de notat că această lege foarte naturalistă se aplică indivizilor. Hobbes reduce totul la o sumă de indivizi împinși de dorințele lor felurite, care, prin simplul fapt că sunt dorințe, devin categorii ale binelui individual.
Rațiunea, ideile nu sunt decât servitorii dorințelor, al pasiunii de a poseda: „Căci gândurile sunt pentru dorințe asemenea iscoadelor și spionilor care pleacă în recunoaștere și care găsesc calea către lucrurile dorite”, va cita de Jouvenel din Hobbes[3], adăugând, „Rațiunea aici nu mai este învățătoarea care ține pasiunile în ordine, ci fiica și servitoarea lor”[4].
Cu cât dorințele sunt mai mari, cu atât conflictele dintre oameni sunt mai accentuate. Interesul omului va fi acela de a institui, din acest motiv, o putere care să reglementeze relațiile dintre oameni, astfel încât ei să nu-și dăuneze unii altora. Din păcate, oamenii nu sunt în mod natural înclinați să respecte un set de norme, care le-ar fi în avantaj, din punct de vedere al asigurării păcii sau tihnei sociale, căci ei nu pot, natural, să amâne dorințele imediate pentru cele mai îndepărtate. Rezultă că singura modalitate de a ajunge la această disciplină prin care oamenii renunță la independența de moment pentru o situație de echilibru viitor este prin intermediul fricii și constrângerii.
Iată, pe scurt, metafizica lui Hobbes. Consecințele acestei metafizici pentru lumea modernă sunt evidente. Un sistem de constrângere, care, prin intermediul mecanismelor fricii, să reușească să țină împreună corpul politic, iată în esență construcția statului modern „suveran”.
Această metafizică este în mod evident în contradicție cu resorturile tradiționale ale gândirii politice, care caută, dimpotrivă, să fixeze energia politică în materia profundă a moralității omului – și, în mod special, a omului înțeles ca ființă socială, parte a unei comunități, nu individ, atom, așa cum este cazul la Hobbes sau la Rousseau.
Cum se poate concepe o teorie suveranistă pe soclu tradițional? Există așa ceva?
Vom încerca în cele ce urmează, pe scurt, să schițăm cazul suveranismului românesc, care, în opinia noastră, aproximează ceea ce se poate numi suveranismul tradiționalist.
Suveranismul cantitate și suveranismul calitate
Discuția asupra suveranismului tinde să urmeze o cale cantitativistă, în sensul întrebării: cât suveranism există la un moment dat într-o comunitate politică, într-un stat etc.? Noi înșine, astăzi, ca stat național care se autoproclamă suveran, suntem preocupați de „pierderea” suveranității, ceea ce implică în mod necesar ideea unei cantități pe care, deținând-o cândva, ca pe un fel de sumă de bani lichizi sau credit, am fi pierdut-o în raport cu alte instanțe politice. Știm că am pierdut ceva, nu știm exact ce anume am pierdut, dar ne temem că am pierdut tot, eventual libertatea de decizie în raport cu alte instanțe politice. Această tendință cantitativistă de interpretare a suveranismului și suveranității urmează o linie de gândire strict modernă, care se poate intui și în teoria clasică a suveranismului, în care toți autorii reprezentativi, începând cu Bodin, trecând prin Hobbes și ajungând la Rousseau, s-au străduit să stabilească jaloane sau limite ale suveranismului, un fel de granițe mentale care se doreau cât mai fixe, pentru a exprima, în cele din urmă, o nevoie de decizie în situațiile istorice care au generat ideile teoretice ale suveranismului. Această tendință cantitativistă este necesară în gândirea juridică, acolo unde faptele sociale trebuie clar delimitate și clar categorisite, unde e nevoie, altfel spus, de criterii inclusiv cantitative de determinare a caracterului unui fapt. Formalizarea este limita firească a gândirii juridice și ea merge alături de determinările administrative caracteristice statului modern. În fond, un stat birocratic este un stat care are de răspuns la întrebări cu caracter formal referitoare la deținătorul sau la deținătorii suveranității. În ce măsură există sau nu suveranitate, este o întrebare care traduce, în fapt, una mai adâncă: în ce măsură există și unde se plasează forța în interiorul unei societăți? Și, mai ales, câtă forță este implicată în anumite instituții, persoane, organisme sociale etc.? În schimb, din punct de vedere sociologic și istoric, faptele umane nu sunt doar cantități, ci, îndrăznim să credem, mai ales calități. Așadar, mai puțin contează cât este suveranismul, care sunt strict domeniile lui de existență, ci mai cu seamă ce formă ia suveranismul sau ce tendințe capătă forța care se presupune a sălășlui în spatele persoanei sau instituției suverane?
Suveranismul, din punct de vedere sociologic, este, așadar, o chestiune legată de aspectul identitar al forței sociale pe care o presupune exercitarea suveranității. Ce fel de forță se manifestă în interiorul ideii suveraniste? Care sunt tendințele spirituale ale acestei forțe? Nu atât cantitatea interesează, ci mai ales calitatea, în sensul de nuanță spirituală pe care o îmbracă exercitatea forței sociale într-o comunitate politică.
Preocuparea esențială a teoriei suveraniste clasice era aceea de a fixa definitiv locul puterii suverane, pentru ca, odată fixat, acesta să nu mai fie contestat de nimeni. Această fixare era ea însăși rezultatul unei nevoi adânci a societății secolelor XVI-XVII și XVIII de a opri sursa dezbinării, a războiului civil, prima și cea mai mare amenințare la adresa stabilității statelor care începeau atunci, în Vestul Europei, să devină cu adevărat state moderne. Stabilitatea traduce și ea în principal o idee cantitativistă. Statul suveran era acela care se concepea/fixa pe sine ca Dumnezeu atotputernic, având în frunte un Principe care să nu fie supus niciunui alt muritor de rând, și care să se supună (teoretic…) doar voinței divine. Ideea din spatele teoriei suveraniste era aceea că Suveranul poate face Orice în raport cu cei care îi erau datori cu ascultarea, în maniera rezultată din mecanismul de constituire a Comunității Civile, a Leviatanului, în cazul lui Hobbes. Statul devenea instanța puterii lumești supreme, o cantitate pură care nu avea egal, o Totalitate în fond, o super-putere care devenea incontestabilă în interiorul Contractului Social.
Problemele concrete ale devenirii istorice erau însă imposibil de acoperit în termenii și concepția suveranismului clasic. Deoarece teoria politică antică nu separa niciodată exercițiul puterii de problematica de tip etic (Etica Nicomahică a lui Aristotel este și un tratat politic), pentru moderni, această frauduloasă încercare de a separa Puterea de Dreptate, operată prin teoria suveranismului, era una care nu putea să nu rămână fără urmări. Suveranismul pur nu admite ideea morală în cetate. Nu contează că Suveranul este un monstru, importante sunt deciziile sale „legitime” în raport cu sistemul juridic rezultat în urma constituirii comunității politice. Comunitatea politică, la rândul său, se bazează pe o convenție, pe ideea unui consimțământ, dat odată pentru totdeauna, pentru a asculta de puterea suverană constituită ca urmare a acestui consimțământ. Dar un consimțămnt odată dat și o voință care admite la un moment dat o supunere de dragul ordinii și stabilității interne, cum este cazul la Hobbes, se poate schimba oricând în contrariul său, dacă ordinea socială evoluează nu așa cum ar fi dorit voința/voințele ce s-au unit în maniera comunității politice. Tocmai acest tip de schimbare calitativă este exclus din teoria clasică a suveranismului, care are nevoie, înainte de orice, de asigurarea perpetuă a unei… păci eterne în societate, bazată exclusiv pe ideea intereselor individuale.
Să reținem deocamdată aceste idei, deoarece ele ne vor fi de folos atunci când vom încerca să creionăm tabloul suveranismului românesc modern, care este principala noastră țintă, deși, trebuie să recunoaștem, nu este deloc una ușor de atins.
NOTE
[1] Bertrand de Jouvenel, op. cit., p. 288.
[2] Ibidem, p. 289.
[3] De Jouvenel, ibidem, p. 289. Am preluat traducerea românească a lui Thomas Hobbes, Leviatanul, București, Editura Herald, 2017, p. 56.
[4] De Jouvenel, idem.
