Toate conceptele gândirii politice au fost inițial concepte teologice, spunea Carl Schmitt. Cu cuvintele sale, „toate conceptele semnificative ale teoriei moderne a statului sunt concepte teologice secularizate”[1]. Așadar, pentru a se „realiza” politic în sens modern, conceptele teologice au fost obligate să se dezbrace de semnificația lor cea mai profundă. Secularizarea nu este un proces oarecare. Este nu doar o transformare a unei semnificații, ci o pierdere fundamentală de semnificație, o adevărată „inversiune” în sensul lui René Guénon. Putem duce mai departe această reflecție a marelui jurist german, afirmând că, tradițional, conceptele teologice nu erau „doar” concepte, ci erau „realități spirituale” pe cale de realizare în lume. La rândul său, privind spre modernitate, stadiul conceptual-politic al noțiunilor teologice nu este punctul terminus al destinului lor. Ele sfârșesc, în cele din urmă, ca tragice pretenții ideologice fără sorți de izbândă.
Conceptul de suveranism nu face excepție, iar Revoluția Franceză este cumpăna prin care balanța acestui concept a trecut din stadiul teologic definitiv în cel politico-tragic și ideologic.
Suveran era, la început, exclusiv Dumnezeu. Ultimele manifestări ale acestui suveranism localizat teologic la nivelul divinității apar în Europa medievală în secolul al IX-lea, când Jonas d’Orléans, poet și autor religios de la curtea lui Charlemagne, apoi episcop de Orléans, nota precis: „Aucun roi ne doit dire qu’il tient son royaume de ses ancêtres mais il doit croire humblement qu’il le tient en vérité de Dieu”[2] („Niciun rege nu trebuie să spună că are regatul de la strămoșii lui, ci trebuie să creadă cu smerenie că, de fapt, îl are în realitate (subl. n.) de la Dumnezeu”[3]). Această ipostază de smerenie pe care regele o are în fața lui Dumnezeu, singura instanță de la care provine regatul, devine, în timp, așa cum bine observă Bertrand de Jouvenel, un fin comentator al temei suveraniste, un motiv de orgoliu. Printr-o inversiune totală, „a nu ține decât de Dumnezeu” nu mai înseamnă pentru rege a depinde total de acesta, ci a fi el însuși un mic Dumnezeu. De altfel, în teoria clasică a lui Bodin, din Cele șase cărți ale Republicii, regele sau suveranul are toată puterea, dar e ținut de regula de a da socotelă lui Dumnezeu, pe care, în mod tradițional, îl situează deasupra sa. În schimb, conform cu cerințele noi ale teoriei suveranității, el, regele sau suveranul, privind „în jos”, spre mase, își dă seama că acelora nu are a le da socoteală, prin urmare, el nu dă socoteală „decât” lui Dumnezeu. Relația aceasta directă cu dumnezeirea este, psihologic, extrem de problematică. Așa cum, mai târziu, a arătat Reforma, relația directă cu Dumnezeu poate însemna fie o potențare a credinței, fie o slăbire a ei, în absența unui factor regulator din altă parte. Nicio instanță nu poate judeca (deci regla sau „repara”) relația mea „directă” cu Dumnezeu. În absența unui mediu impregnat de credința cea mai adâncă, această individualizare a relației cu Suveranul divin devine o negociere facilă pentru regele care simte atracția irezistibilă de a fi el însuși singur Suveran, atâta vreme cât se simte deasupra tuturor supușilor. Scenariul teologic, al divinități atotputernice, se traduce mundan prin sentimentul unei puteri regale totale, fără rest, care nu are a da socoteală nimănui, în afară de Dumnezeu. Dar cum relația cu Dumnezeu este personală, desigur că regele se va fi „descurcat” în a ieși cu fața curată de la această judecată fără public! Pe scurt, regele devine el însuși un Dumnezeu în regatul său.
Corepondența politică la zi în Evul Mediu a acestei inversiuni și coborâri a semnificației suveranismului este relația dintre rege și Împărat. Regii Franței, așa cum știm, cei care au stimulat teoria suveranismului (poate ar trebuie să rezervăm termenul de „ideologie” vremurilor moderne, admițând că cei vechi făceau teorie…), pentru a se opune, fără îndreptățire metafizică, Împăratului (german), se considerau pe ei înșiși împărați în regatele lor[4]. Principiul unității Imperiului, care nu putea avea atâția împărați câte regate, era astfel aruncat la coșul de gunoi al istoriei, în numele unei atotputernicii/suveranități autoinstituite, prin proprie voință.
[1] Carl Schmitt, Teologia politică, traducere și note de Lavinia Stan și Lucian Turcescu, Editura Universal Dalsi, București,1996, p. 56.).
[2] Bertrand de Jouvenel De la souveraineté, Paris, 1955 (Ediție electronică), p. 246.
[3] Credința că regatul este datorat „în realitate” lui Dumnezeu este o expresie a puterii extraordinare pe care conștiința religioasă a jucat-o în trecutul îndepărtat chiar în materie de organizare politică. Desigur că în realitatea „vizibilă”, regatul era moștenit de la strămoși, dar regele trebuia să înlocuiască această evidență cu o credință dogmatică, în sens teologic, după care, fără voința divină, regatul nu ar fi ajuns la el, chiar și dacă toate celelalte condiții „materiale” ar fi fost îndeplinite întocmai. Puterea divină este aceea care schimbă totul, deși aparent nu poate schimba nimic pe față, totul fiind o înlănțuire de fapte obiective, cum ar fi succesiunea firească a strămoșilor la conducerea regatului moștenit.
[4] „Concentrarea întregii substanțe a autorității în comanda supremă a fost o sarcină herculeană. Împărații nu au reușit în acest sens. Împăratul era recunoscut ca stăpânul stăpânilor, domnul stăpânilor și, dacă vreți, regele regilor, ceea ce sună ca un superlativ, dar nu este de fapt, implicând că cineva comandă celor care pot cel mai ușor să nu se supună și care în curând se vor declara fiecare, începând cu regele Franței și regele Angliei, „împărat în regatul său”. Acești „mici împărați” sunt cei care vor duce la bun sfâșit monopolizarea autorității”(Bertrand de Jouvenel, op. cit., p. 222). E un lucru grăitor pentu condiția tragică a ideii suveraniste în destinul său istoric faptul că acești falși împărați, de fapt, regi, erau mai puternici în realitate decât Împăratul german, pe care, la începutul secolului al XIX-lea, Napoleon l-a și eliminat complet de pe scenă…
