În ceea ce privește relația dintre suveranismul înțeles în termenii politici ai modernității și problematica voinței, lucrurile sunt aici mai mult decât grăitoare. La o analiză atentă a „dogmaticii” moderne a suveranismului, este lesne de observat că, în cele din urmă, suveranismul nu este altceva decât o voință; mai bine spus, cu termenii lui M. Heidegger, o „voință de voință”, adică un resort rațional care acționează ca o voință. Mai există o aproximare posibilă (ca formulare) a acestei voințe de voințe, pe care o putem invoca ca o completare a lui Heidegger în cazul nostru particular, anume o dorință de voință. Voința de voință este în același timp o dorință de voință. Cu termenul de dorință ne situăm, de altfel, exact în ambianța doctrinei antropologice pe care se bazează cea mai limpede cristalizare a teoriei suveraniste în timpurile moderne, ba chiar în epicentrul teoriei lui Thomas Hobbes.
Să reamintim, pe scurt, importanța pe care o are pentru Hobbes teoria dorinței, pentru a ne convinge că, într-adevăr, pentru moderni, combinația de dorință-voință cu aspect rațional este baza doctrinară a teoriei suveraniste, în sens antropologic.
Natura umană la Hobbes se bazează pe ceea ce se numește „apetit senzitiv”, adică dorință. Din această cauză, Bertrand de Jouvenel afirmă, în mod judicios, că Hobbes se rupe complet de tradiția de până la el, prin aceea că descrie o natură umană complet a-creștină, unde pasiunile umane nu pot fi ordonate în funcție de Binele suprem, ci se luptă pentru supremație – iar dorința care învinge devine, automat și mecanic, binele individului în care s-a dat această luptă nearbitrată de instanțe morale:
„Concepția hobbesiană este radical acreștină, naturalistă. În timp ce omul creștin poate și trebuie să-și subordoneze poftele inferioare înclinației superioare care îl conduce la fericire, omul hobbesian nu are nici această datorie, nici această putere. El nu are libertatea de a arbitra între dorințele sale, iar voința sa este doar dorința (s. n., C.P.) care se întâmplă să prevaleze asupra celorlalte. Nu există Bine Suveran: există doar forme de bine care sunt astfel pentru că sunt dorite”[1].
Cu cât dorințele sunt mai mari, cu atât conflictele dintre oameni sunt mai accentuate. Interesul omului va fi acela de a institui, din acest motiv, o putere care să reglementeze relațiile dintre oameni, astfel încât ei să nu-și dăuneze unii altora. Din păcate, oamenii nu sunt în mod natural înclinați să respecte un set de norme, care le-ar fi în avantaj, din punct de vedere al asigurării păcii sau tihnei sociale, căci ei nu pot, natural, să amâne dorințele imediate pentru cele mai îndepărtate. Rezultă că singura modalitate de a ajunge la această disciplină prin care oamenii renunță la independența de moment pentru o situație de echilibru viitor este prin intermediul fricii și constrângerii.
Iată, pe scurt, chintesența suveranismului modern, precum și rezultatul socio-logic al acestei fundamentări a relațiilor dintre oameni pe apetitul senzitiv, pe dorință, pe de o parte, și pe voința suverană (echivalentul constrângerii politice, al puterii constrângătoare a organismului politic, al Leviatanului), pe de altă parte.
Analiza acestei construcții suveraniste moderne, a Suveranului, cum scrie Hobbes, ca organism politic instituit rațional-volitiv și conform cu logica imperativă a dorințelor atotputernice, este cu atât mai interesantă cu cât se poate judeca în relație cu modul tradițional în care era concepută ideea de voință, începând chiar cu voința divină.
Când spunem „voință divină”, aparent spunem o voință umană dusă la paroxism, un fel de voință supremă, pe care voința omului nu o poate nega. Așa să fie, în realitate, lucrurile? Nu cumva o atare imagine despre realitatea voinței divine adaugă o bună doză de antropomorfism modernizant imaginii despre divinitate? Dacă voința divină ar fi o voință „mai puternică” decât voința omului, revolta omului împotriva divinității ar fi firească și legitimă. Ar fi, în fond, o luptă a unor dorințe care se situează pe același plan metafizic, dar pe care le desparte numai intensitatea sau forța, în sens fizic. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa. Voința divină nu este doar o voință umană mai tare, nici nu este o voință în sensul în care concepem noi această noțiune (am văzut mai sus, la Hobbes, cum anume), ci este o realitate metafizică pe care n-o putem explica personalist. Dumnezeu nu vrea ceva ca dorință, ci Dumnezeu este în principal, după care, conform cu natura sa, se desfășoară în lume; această desfășurare a naturii divine în lume este ceea ce noi traducem ca dorință/voință, deși nu este echivalentă. Desfășurarea naturii divine în lume este tot ceea ce poate fi mai „natural”, mai firesc și, de aceea, obligatoriu în sensul binelui, dar nu în sens constrângător. Nu frica și constrângerea, ca în cazul Suveranului/Leviatan, ci firescul și libertatea ca manifestare a binelui fac din „voința” divină ceva ca o chemare cu caracter de obligativitate morală, dar nu de constrângere. Constrângerea nu există în raport cu voința divină. Dumnezeu nu ne poate constrânge așa cum o face Statul suveran modern. Dumnezeu poate să ne facă mai buni dacă urmăm calea sa, sau noi putem să ne facem mai răi dacă ne abatem de pe această cale. În rest, libertatea omului în raport cu voința divină este completă. Invers, libertatea omului în raport cu voința suverană a Statului sau chiar a Suveranului medieval (rege etc.) este zero. În acest punct, sesizăm diferența totală dintre metafizica suveranismului tradițional (al libertății moralei tradiționale, religioase) și cea a celui modern (în care nu există absolut niciun loc pentru libertatea umană, deoarece acesta ar fi imediat ocupat de dorințele deviante ale omului, care ar pune în pericol Întregul, Comunitatea politică). Paradoxul suveranismului modern stă chiar în acest punct. Fixat programatic în individualismul cel mai pur al dorinței fiecărui om, suveranismul modern are nevoie de anihilarea tocmai a acestui individualism (prin constrângerea vieții în comun în cadrul Statului), pentru a se asigura că el, individualismul, supraviețuiște vieții în comun!
[1] Bertrand de Jouvenel, op. cit., p. 288.
