Cultura franceză este una dintre cele mai triste. Fiind, prin verb și geniul etnic, înzestrată „matematic” pentru morală, ea a fost obligată să-și măsoare, cu precizie, propria decadență. Orice francez lucid e un judecător aspru, neiertător, al culturii proprii. Pe bună dreptate.
Un popor atât de înzestrat constată cu genială amărăciune că nu mai crede nici măcar în ceea ce propria necredință lăsase în locul divinității: Democrația. Este o luciditate atroce, care lasă urme.
Voința generală, despre care eu însumi am scris recent că este o manifestare de tip „termodinamic” a voințelor particulare, este tălmăcită genial de A. Cochin, ca voință divină alungată din Rai. Un „paradis” în care Votul e sacrament. Dar totul e fals și nimeni nu mai crede în așa ceva, cu excepția unor societăți ale gândirii, unor secte (Barruel, diminuat pe alocuri, potențat prin stăpânirea emoției!) care nu fac decât să se adâncească în opinii false, necredință și impietate.
Venit să salveze Întregul, Socialul ține loc de Dumnezeu. E. Durkheim, L. Bourget, solidarism, tot atâtea deviații comode de la calea Tradiției, tot atâtea aparente amânări ale coborârii, dar niciodată reveniri la Ea.
O astfel de lume este evident epuizată.
Noi? Suntem departe și totuși aproape. Luciditatea nouă ne lipsește și, deoarece mai credem în ceva, credem și că vom scăpa de această cursă spre înainte. Noi nu am inventat, slavă Domnului, nici Socialul sau Societatea, nici Solidarismul, nici Democrația! Să fim mândri și să tăcem…
