Administrația Trump sau America globalismului imperial a declanșat un război mondial comercial. În realitate, nu este vorba doar despre comerț, ci despre o întreagă ordine mondială și despre împărțirea puterii în cadrul acesteia, SUA insistând pentru centralizare, în timp ce ceilalți actori globali – foști, decadenți sau emergenți – se luptă pentru descentralizare, cu o energie mai mare sau mai mică în funcție de gradul lor de dependență față de hegemonul american sau față de prejudecățile ideologice născute în epoca colonială sau în timpul Războiului rece. De aceea, negocierile referitoare la taxele vamale nu implică doar jocurile schimbului de valori, ci însăși suveranitatea părților contractante. Din atare perspectivă trebuie privite disputele Președintelui Trump cu interlocutorii săi de pe diferite continente pe tema taxelor vamale.
DEZASTRUL DE LA BEIJING
Pe data de 24 iulie a avut loc la Beijing o întâlnire la vârf între liderii neo-bolșevici ai plutocrației europene, și liderii neo-confucianiști ai meritocrației chineze, prilejuită de împlinirea a 50 de ani de relații diplomatice dintre UE și China.
O glumă mai veche din categoria umorului absurd, spune povestea unui țăran care a venit cu o vacă slabă și stearpă la târg. Întrebat de un posibil cumpărător de ce a scos la vânzare un animal despre care nu putea spune nimic bun, țăranul nostru a răspuns: „Păi nu am venit s-o vând. Am adus-o să o fac de rușine.”
Cam la fel se poate răspunde la întrebarea de ce s-au dus Președintele Consiliului european, Antonio Costa, și Președinta Comisiei europene, Medusa von der Leyen, la întâlnirea de la Beijing, cu liderii chinezi. Au mers acolo nu ca să ajungă la un parteneriat strategic între UE și China, așa cum o cer evoluțiile de pe plan mondial, ci ca să facă Uniunea Europeană de râs. Și au reușit pe deplin.
Câteva semne rău prevestitoare au prefațat evenimentul.
Unul a fost mutarea locului întâlnirii de la Bruxelles la Beijing, ca urmare a refuzului Președintelui Xi Jinping de a se deplasa în Europa pentru o întâlnire de care lega puține speranțe. Scepticism perfect confirmat de declarațiile făcute de Ursula von der Leyen în fața PE, declarații prin care își reafirma obsesia referitoare la eliminarea riscurilor securitare („deriscare”, în jargonul păsăresc al eurocraților) pe care le-ar avea de înfruntat europenii în relațiile economice chipurile „prea intense” cu China.
Al doilea semn a constat în reducerea duratei întâlnirii de la două zile la una singură. Practic la câteva ore de discuții tehnice, neurmate de tradiționalele gesturi chineze de curtoazie și ospitalitate.
Întâlnirea a avut loc în contextul noii strategii geopolitice și geoeconomice americane, care au implicat atât UE cât și China într-un război al taxelor vamale cu SUA. De asemenea, interlocutorii se aflau sub presiunea politicii americane vizând oprirea războiului din Ucraina, în favoarea unui război pornit cu Iranul, și respectiv al susținerii politicii militariste și genocidare a guvernului extremist israelian în Orientul Mijlociu. Cu privire la toate acestea cooperarea sino-europeană este obiectiv esențială.
Ce putea China aduce la această întâlnire? i. O formulă de cooperare care să permită UE auto-susținerea securității sale economice, sociale, tehnologice și militare, în condițiile crizei cronice de creștere a economiei europene, ale retragerii protecției SUA pentru Europa și ale nevoii europene de autonomie strategică în raport cu SUA, atât sub aspect militar, cât și sub aspect energetic. ii. Un plan de armonizare a politicilor comerciale chineză și europeană necesar pentru a face față noului protecționism american. iii. O strategie comună privind edificarea unei noi ordini globale post-americane multipolare simetrice, în contextul căreia UE și China să se sprijine reciproc pentru a fi recunoscute ca două puteri pacifice (puteri soft) cu relevanță globală. China era, de asemenea, neîndoielnic gata să discute despre inițiative comune care să ducă spre o posibilă pace justă, fezabilă și durabilă atât în regiunea Mării Negre, cât și în cea a Orientului mijlociu. O pace aptă să concilieze nevoile de securitate ale Ucrainei și Rusiei, precum și pe cele ale Israelului și Iranului, oferind totodată garanții de securitate cu caracter economic, social și geostrategic tuturor statelor Europei centrale și de est, respectiv națiunilor medio-orientale (arabe, persană, turcică și iudaică), cu respectarea dreptului la autodeterminare atât a poporului ucrainean cât și a celui palestinian, pe teritoriile lor istorice.
Ce era de așteptat din partea UE? Între statutul puterii războinice spre care s-a îndreptat în ultimii ani și cel al puterii pașnice în considerarea căreia a fost creată, să aleagă pacea. Și în locul conspirației cu SUA împotriva ascensiunii Chinei, să aleagă parteneriatul cu China împotriva dominației strategice americane. Subliniez, nu împotriva SUA, ci a hegemonismului american.
Ce a făcut UE? Pe de o parte, a mimat dorința unei antante sino-europene pentru a determina SUA să accepte, pe seama Chinei, o reducere a taxelor vamale aplicate UE, în războiul comercial mondial declanșat de administrația Trump. Pe de altă parte, după ce a băgat cuțitul în spate Chinei, i-a reproșat acesteia, cu aroganță, agresivitate și orbire ideologică, lipsa de competitivitate a industriilor europene în criză de creștere, ca și perspectiva unei înfrângeri strategice catastrofale a Occidentului în războiul prelungit purtat cu Rusia în și prin Ucraina, ca urmare a refuzului chinez de a-și trăda partenerul rus.
În atari împrejurări, Președintele Xi a conchis că nu China este vinovată pentru declinul cronic al UE și a închis ședința, lăsându-i pe liderii UE să plece într-o umilitoare singurătate și devastatoare irelevanță strategică. Summitul de la Beijing a fost, mai mult decât o ocazie ratată pentru UE, o prestație sinucigașă. De la actuala oligarhie neo-bolșevică europeană nu ne putem aștepta la altceva. Tragedia este că aceasta trage și România în prăpastia eșecului istoric.
CHINA ARE NEVOIE DE UE ȘI UE ARE NEVOIE DE CHINA
SUA dorește să transforme relația sa cu statele europene dintr-o alianță multilaterală defensivă într-un pachet de servicii de securitate prestate contra cost pe baze bilaterale. Totodată SUA urmărește să arunce în aer atât coerența cât și eficiența economiei Europei unite implicând-o într-un război al taxelor vamale, după ce a pus-o pe butuci sub aspect politic și economic, împingând-o în războiul cu Rusia, din care nu știe cum să mai iasă. În atari condiții, UE își poate păstra relevanța strategică la nivel global numai realizând un parteneriat strategic cu China. Altfel va fi strivită în războiul pe două fronturi purtat simultan cu Rusia și cu SUA.
Rusia nu mai este, nu mai poate fi și nu mai vrea să fie superputerea globală care era altădată rivalul strategic principal al SUA. Interesul său ar fi acela al unei antante cu SUA pe baza căreia să negocieze cu puterile globale emergente o nouă ordine mondială, în cadrul căreia atât ea cât și SUA să fie doi poli relevanți. Altminteri va ajunge să fie pol al ordinii multipolare, dar călătorind la remorca aliaților săi asiatici. Ceea ce este greu de crezut că și-ar dori.
În aceste condiții, Washingtonul nu are de ce să mai cheltuiască resurse financiare, materiale și umane pentru a apăra securitatea statelor europene împotriva falsei amenințări rusești, în timp ce are de făcut față provocărilor tot mai mari din alte puncte strategice ale globului. Diminuarea prezenței americane în Europa, nu va trebui, însă, din perspectivă americană, să lase în urmă o Europă politică, adică o Europă-putere, mult prea competitivă. De aceea, ca și planul Europei germane de altădată, Europa franco-germană de azi va trebui castrată prin cooperarea ruso-americană. Din perspectivă americană, emascularea UE ar urma să ducă la echilibru între Rusia și UE, ca două puteri în concurs menținute la nivel de relevanță regională. SUA ar mai rămâne minimal în Europa, nu pentru a-i mai apăra pe aliații din UE / NATO de Rusia, ci pentru a se asigura că UE și Rusia nu se vor alia împotriva ei.
Ieșirea UE din menghina strategică ruso-americană are un singur nume: China.
Iată de ce China aștepta cu brațele deschise o ofertă de parteneriat strategic din partea UE. Ea înțelesese că tentativa administrației Trump de a face pace cu Rusia în războiul purtat prin intermediul Ucrainei, implicarea SUA în războiul Israelului cu Iranul și prezența americană în conflictele armate dintre India și Pakistan, ca și dintre Cambodgia și Thailanda, constituie părți ale unui plan unic privind încercuirea sa și tăierea comunicării sale cu lumea. Toate proiectele de cooperare avansate de SUA, ca și toate conflictele amorsate ori întreținute de SUA în lume sunt neîntâmplător plasate pe traseul strategic al „Noului Drum al Mătăsii”, care constituie coloana vertebrală materială și spirituală a noii ordini mondiale proiectate în „Secolul Asiei”, sub inspirația culturilor asiatice, dintre care probabil principală este cea confucianistă. Intenția clară este aceea de a secționa traseul respectivului drum. Pentru a contracara această strategie distructivă a ariergărzii „păcii americane”, Beijingul are nevoie de un partener cu potențialul unui actor global, precum UE.
Liderii chinezi credeau că solidaritatea intereselor Chinei cu cele ale UE, impusă de realitatea lumii de azi va fi baza unei cooperări strategice între ele. Când colo ce să vezi!?
MIOPIA STRETEGICĂ A UE UNEȘTE LUMEA EURO-ASIATICĂ ȘI IZOLEAZĂ LUMEA EURO-ATLANTICĂ
Aterizând la Beijing, cuplul de muppeți Costa – von der Leyen, i-a cerut pe un ton ultimativ Chinei să renunțe la a-și proteja piața, în timp ce UE tocmai ia măsuri care închid piața internă europeană pentru bunurile și capitalurile chineze, dar o deschid pentru cele americane. Aceasta după ce, potrivit expresiei Președintelui Xi Jinping, i-a băgat cuțitul în spate Chinei negociind o înțelegere secretă cu SUA referitoare la problema taxelor vamale, deși convenise să își unească forțele cu China în aceste negocieri. În acest context, ca probă maximă de aroganță și rupere de realitate, cei doi i-au cerut Chinei, pe de o parte, să abandoneze parteneriatul cu Rusia și să se alăture acțiunilor antiruse ale UE și, pe de altă parte, să folosească parteneriatul cu Rusia pentru a o convinge să capituleze în războiul cu Ucraina pe care tocmai îl câștigă. Asta sub amenințarea că, dacă va refuza să susțină războiul UE contra Rusiei, Chinei i se vor aplica sancțiunile cărora le este supusă Rusia.
Întâlnirea UE-China de la Beijing a limpezit astfel apele, dar nu așa cum ne-am fi dorit-o noi. Parteneriatul Rusia-China-Iran, în care se integrează și Pakistanul, s-a întărit și toate rezervele manifestate de China până acum, în speranța unei înțelegeri strategice cu UE, vor fi înlăturate. UE va fi tratată în consecință. Adică inamical, fiind lăsată la discreția SUA și a Rusiei, pradă a miopiei sale strategice și a sclerozei sale ideologice. Rusia va apăsa pe accelerație în Ucraina, Iranul va relua îmbogățirea uraniului, poate și în perspectiva dotării sale cu arma nucleară, iar Pakistanul, susținut de China și Rusia va ține în șah India. O Indie căreia SUA, spre deosebire de BRICS+, îi oferă doar taxe vamale mai blânde contra unei inacceptabile cedări de suveranitate. În acest context, Turcia va bascula definitiv în direcția Sudului colectiv, întorcând spatele NATO.
Din perspectiva intereselor europene, prestația celor doi reprezentanți ai UE arată a trădare. Din perspectivă chineză, arată a declarație de război. Și război va fi.
Summitul de la Beijing ar fi permis UE să devină arbitru într-un al treilea război mondial care, luând în considerare și cele ce se petrec în viesparul israelian, pare tot mai inevitabil. Eșecul lui, imputabil oligarhilor de la Bruxelles, face din UE prima și cea mai sigură victimă a acestui război.
„BĂTĂLIA DE LA TURNBERRY”
La numai câteva zile de la eșecul autoadministrat de UE în negocierile de la Beijing, Donald Trump și Medusa von der Leyen au căzut la pace în războiul comercial declanșat de oligarhia americană împotriva oligofreniei europene. La „pace”?! Vorbă să fie!
Mai exact, localitatea Turnberry din Scoția, acolo unde Președintele SUA joacă golf, va intra în istorie ca locul bătăliei din războiul comercial americano-european unde UE a fost umilită fiind obligată să capituleze.
Taxele vamale pe care administrația americană le va impune la importul unei lungi liste de bunuri produse în UE va fi de 15%, fără a fi clar dacă nivelul nu va fi mai mare pentru produsele farmaceutice, care Trump ar dori să fie comercializate în SUA numai dacă sunt fabricate de industria americană. În orice caz, exporturile de mărfuri americane pe piața internă europeană vor fi scutite de taxe. O formulă de reciprocitate care bate celebra frăție dintre URSS și ceilalți locatari ai fostului lagăr sovietic, ironizată pe vremea Războiului rece de așa zisul Radio Erevan.
În plus, înțelegerea ar include, potrivit Președintelui Trump, investiții europene importante în economia americană, cu precădere în domeniul energiei, de unde vom cumpăra scump ceea ce am renunțat să cumpărăm ieftin de la ruși, precum și achiziționarea de arme americane de către UE. Deci banii cetățenilor europeni vor merge pentru salvarea economiei americane, în condițiile în care cea europeană abia mai gâfâie, precum și pentru a mări profiturile complexului militar-industrial american, ca și ale corporațiilor americane producătoare de energie. Vom lua de la gura europenilor, din farfuria cetățeanului european, pentru a-i da, în schimb, perspectiva morții în războiul din Ucraina, pierdut de SUA (căci ea l-a provocat conștient) cu Rusia. Putem spune cu legitimă mândrie europeană: „Am înfrânt!”
Taxele vamale nu se plătesc de state, ci de persoanele private. Dacă acestea sunt industriași, importurile de materii prime esențiale, subansamble sau produse finite scumpindu-se, ele vor produce mai scump și vor avea profituri mai mici, în măsura în care nu vor putea trece plusul de costuri pe seama cetățenilor consumatori finali. Când cei din urmă nu vor mai avea bani, cei dintâi vor intra în faliment. Și vorbim inclusiv despre naționali americani.
În ceea ce privește investițiile, bugetul UE, format din contribuțiile statelor membre, care plătesc din banii cetățenilor lor, ar trebui să contribuie, direct sau indirect, potrivit tratatelor constitutive europene, la realizarea coeziunii economice, sociale și teritoriale ale europenilor. Să reduci investițiile europene pentru a investi în SUA, și asta nu din necesitate obiectivă și calcul economic de oportunitate, ci pentru că așa vrea Trump și a acceptat Ursula, este un act pe cât de inutil pe atât de sinucigaș, și pe cât de sinucigaș pe atât de inacceptabil.
El este inutil întrucât protecționismul, la care se întoarce liderul unei națiuni cunoscute altădată pentru a fi impus în ordinea lumii liberul schimb, poate fi util în apărarea unor capitaluri naționale în curs de consolidare, îmbunătățindu-le condițiile de creștere acolo unde au prins rădăcini, iar nu pentru a readuce într-un mediu economic neprietenos, capitalurile fugite în străinătate, respectiv în locuri cu resurse naturale și mână de lucru mai disponibile și mai ieftine. Când economia americană dispunea de vitalitate, America pleda pentru liberalizarea comerțului. Astfel a adus bunăstare și companiilor și cetățenilor americani. Acum, când economia americană, cu tot cu ceea ce mai însemna temelia superputerii globale americane (dolarul ca monedă globală de rezervă, universitățile americane ca centre de excelență, Hollywoodul ca față vizibilă a „visului american”, armata americană ca vehicul al acestui vis), decad, protecționismul este privit ca ultimul colac de salvare oferit de vasul care se scufundă și pe puntea căruia orchestra MAGA dirijată de Donald Trump intonează marșuri, valsuri, polci și cadriluri mobilizatoare. În realitate el nu este altceva decât complotul plutocraților cu statul oligarhic, împotriva cetățenilor, a consumatorilor în general.
Președintele SUA caută în disperare să îi oblige pe partenerii comerciali ai țării sale să investească masiv în economia americană. De ce o face? Pentru că aceasta este la pământ. Pentru că din SUA au fugit capitaluri importante care și-au găsit gazde mai bune pe alte continente. Aceste capitaluri se cer acum înlocuite cu unele europene sau venite din alte destinații. Altfel, crede Donald Trump, economia americană nu mai poate fi salvată.
De ce trebuie UE, însă, să o salveze? Economia UE este în criză cronică de creștere. Ea are nevoie nu de austeritate, ci de injecții masive de capital. Europa nu își poate permite să piardă capitaluri investind fonduri europene în SUA sau stimulând investitorii europeni privați să investească în SUA. Fondurile europene de coeziune nu pot fi investite în afara UE nici din punct de vedere legal, destinația lor juridică fiind alta. Investitorii europeni privați trebuie stimulați să investească în Europa, nu să își transfere capitalurile în SUA. Nu putem reindustrializa SUA, cum vrea Donald Trump, dezindustrializând Europa, cum promite Ursula von der Leyen.
Dimpotrivă, UE ar trebui să atragă investiții din alte părți. China este dispusă să investească în statele membre ale UE în condiții financiare avantajoase și în sectoare critice. Comisia europeană refuză din rațiuni ideologice (și acelea fără vreo legătură cu realitatea căreia pretinde că li se aplică) aportul de capital chinez, în timp ce trimite capitalurile europene în SUA.
Pe de altă parte, UE are nevoie de energie. Fără energie nu se poate face nimic. Ea are nevoie de energie ieftină. Aceasta poate fi obținută din Rusia. În loc să o cumpărăm de acolo, ne angajăm să o aducem la prețuri de trei ori mai mari din SUA. De ce? Din rațiuni ideologice iar nu din rațiuni geopolitice, așa cum ni se tot spune.
UE nu are nevoie ca Ucraina să fie membru al NATO. UE poate coabita cu Rusia în Marea Neagră. UE știe că nu-i poate oferi Rusiei nimic pe care Rusia să nu îl aibă, în afară de participarea ca putere pașnică la un sistem de echilibru al puterilor într-o ordine mondială multipolară în cadrul căreia Rusiei să i se recunoască un statut de participant cu relevanță globală. De ce refuză UE o negociere cu Rusia în acest sens, obligându-i pe cetățenii europeni, în schimb, să suporte scăderi considerabile ale calității vieții lor, sub presiunea creșterilor de prețuri și a reducerii locurilor de muncă, precum și distrugerea clasei mijlocii și a întreprinzătorilor mici și mijlocii europeni?
În fine, importul masiv de armament înseamnă transformarea UE din instrument politico-economic menit să garanteze pacea, în instrument al războiului. Această transformare este dictatul oligarhiei eurocrate impus prin încălcarea tratatelor UE.
COMISIA EUROPEANĂ – O MATROANĂ ADORMITĂ ÎN PĂDUREA MAJORITĂȚII GLOBALE
Propuneri similare făcute de Președintele Trump unor state asiatice, africane sau sud americane, precum China, India, Qatar, Egipt, Africa de Sud, Nigeria, Burkina Faso, Brazilia etc., în sinteză reduceri de taxe vamale contra cedări de suveranitate, au fost respinse prin formule îmbinând pragmatismul cu demnitatea, de tipul: „suveranitatea noastră nu este de vânzare” sau „dacă nu vreți să faceți comerț cu noi este treaba SUA nu a noastră” sau „omenirea se poate descurca foarte bine și fără SUA”.
La rândul său, răspunsul Primului ministru al Canadei (stat membru NATO și al G7) la amenințarea Casei Albe cu o taxă vamală de 35% a fost refuzul oricărui compromis. „Decât un acord prost, mai bine nici un acord”, a declarat public acesta, aruncând înapoi cartoful fierbinte în mâinile lui Donald Trump.
Această replică nu este doar expresia unei politici comerciale, ci aduce în discuție demnitatea națională, viziunea strategică asupra intereselor naționale și o anumită filosofie cu privire la exercițiul puterii naționale. Ea contrastează dureros și scandalos cu comportamentul Președintei Comisiei Europene în negocierile cu SUA.
Pe când în relația cu UE, Președintele Trump și-a putut declara victoria (chiar dacă în curând, prin opoziția statelor membre ale UE și ale agenților economici europeni ea s-ar putea dovedi iluzorie), în relația cu Canada urmează să vadă cum răspunde ultimatumului primit ca replică legitimă la propriul său ultimatum nesocotit. Se intră într-un concurs de demnitate și putere din care Canada are mai multe căi de ieșire, întrucât pentru mărfurile canadiene există cumpărători și pe alte piețe. În special cele asiatice, precum China, cărora UE le-a întors spatele.
Dacă la negocierile cu Trump, Ursula s-ar fi dus având în poșetă un acord comercial cu Xi, sau dacă ar fi spus că acceptă să dea prioritate importurilor de energie din SUA numai în condițiile în care prețul cerut de americani ar fi fost cel mult egal cu cel oferit de ruși, alta ar fi fost situația. Așa, însă, Trump a comandat muzica, în timp ce Ursula a plătit orchestra. Acum nota de plată ne-o trimite nouă, cetățenilor europeni, care nici măcar nu ne dăm seama că între abuzurile și turpitudinile Ursulei și costul pâinii noastre cea de toate zilele este o legătură esențială.
Toate arată că „sancțiunile” economice, directe sau indirecte, principale sau secundare, prin care administrația americană crede că poate menține omenirea sub ascultarea sa au devenit o iluzie întreținută de autism, aroganță, prejudecăți ideologice și senilitate strategică. Singura care încă mai crede că își poate afla mântuirea în umbra fantomaticii păci americane este Europa franco-germană; din care face parte și România. Cine se aseamănă se adună.
Era de așteptat, în aceste condiții, o reacție din partea guvernului român. România nu poate accepta rolul unei simple vaci de muls; ori, și mai rău, al unui miel de sacrificiu. Am devenit membri ai UE pentru a promova interesele noastre naționale împreună cu celelalte state europene cu care acestea sunt comune, iar nu pentru a ne sacrifica în favoarea unor cercuri de interese străine nouă. UE este a noastră și în serviciul nostru, nu noi suntem ai UE și în serviciul ei. Noi am făcut UE, nu UE ne-a făcut pe noi. Fiecare român trebuie să înțeleagă asta și să se comporte ca atare. Când UE ne face deservicii avem tot dreptul să îi tragem la răspundere pe cei cărora le-am atribuit puterea de a ne gestiona interesele.
În contextul global descris, UE se comportă asemenea unui boxer groggy care doar din pumni se mai poate trezi. În România, „pro-europenii” ne cer să nu-i stricăm somnul și să îi urmăm exemplul. „Suveraniștii foclorici” cer scoaterea boxerului amețit de pe ring și trimiterea la muzeul de istorie, fără pensie specială. Cine oare va fi capabil să urmeze singura cale cu adevărat salvatoare pentru pacea europeană și pentru bunăstarea națiunilor europene, și anume aceea de a aplica eurocraților și hegemonilor europeni pumnii necesari trezirii, precum și reformării UE în scopul readucerii ei la misiunea originară încredințată de statele-națiune europene?
