Un text al meu recent despre posibilul viitor politic al unei alianțe USR-AUR a stârnit câteva controverse. De aceea sunt obligat să revin cu o critică a USR-ismului real și prezent. Evident, nu este o critică direct politică, ci una teoretică – ce încearcă să arate pericolele pe care adoptarea în forță a modelului de democrație liberală (cu adaosul de progresistă, pe care-l putem pune în dreptul userismului real) le ridică în fața Națiunii române.
Criza democrației parlamentare clasice nu are mai puțin de un secol. Ea se vădește în discuțiile clasice din jurul crizei Republicii de la Weimar dintre Carl Schmitt și Richard Toma.
Constituția de la Weimar, născută de mințile lui Max Weber, Friedrich Naumann și Hugo Preuss a încercat să transplanteze în tradiția politică prusacă a Reich-ului democrația de tip parlamentar.
Încă de atunci, cel care va deveni ulterior unul dintre cei mai mari filosofi politici ai secolului XX, Carl Schmitt, emitea critici extrem de severe la adresa parlamentarismului clasic, socotind că ideea după care discuțiile libere, deschise și schimbul de idei în varianta parlamentarismului ar fi suficiente pentru a da viață unui sistem politic dominat de democrația de masă, așa cum o cunoaștem azi (atunci) este una complet falsă.
Discuțiile parlamantare sunt simple formalități, avertiza Schmitt, iar Parlamentul, am spune noi, o simplă formă fără fond.
Problema este de a ști de ce, totuși, parlamentul și așa-numita „democrație liberală” au fost și sunt în continuare considerate cele mai bune opțiuni politice ale lumii occidentale, sau, așa cum spunea Carl Schmitt, acea ultimă „sapientiae pentru multe generații de europeni”, mai precis cei care se revendică de la John Locke, J. Bentham, Ed. Burke și, respectiv, în Franța, F. Guizot, adică de la școala liberalismului clasic.
Este evident că inamicul principal al lui Carl Schmitt este aici liberalismul, pe care, așa cum știm, el îl consideră responsabil de neutralizarea politicii moderne. Liberalismul, cu înclinația sa spre negociere și aplanarea conflictelor (nu uităm că pentru Carl Schmitt esența actului politic este separarea originară „amic-inamic”, deci actul decizional prin excelență de identificare a unui potențial hostis, inamic public, care să ducă la întărirea propriei conștiințe comune, comunitare), nu face decât să desfigureze viața politică, s-o lase fără fundament și, mai ales, s-o ascundă în spatele unei false dorințe de arbitraj neutral. Viața politică modernă seamănă, din acest punct de vedere, cu un meci de box fără sfârșit și fără violență: nimeni nu este rănit, dar nici nu se întrevede un moment al victoriei, așa că toți spectatorii se complac să admire o falsă competiție, care nu urmărește altceva decât să consume timpul și banii spectatorilor.
O dovadă că lucrurile stau astfel se găsește chiar în explicațiile lui Hugo Preuss în legătură cu motivele pentru care Constituția de la Weimar a avut forma pe care Schmitt a criticat-o, anume cea de constituție liberal-democratică. Preuss spunea textual: „Ori Wilson ori Lenin, ori democrația dezvoltată în Franța și în Revoluția Americană, ori forma brutală a fanatismului rusesc. Trebuie să alegem”.
Prinsă, așadar, între aceste extreme, Germania ar fi trebuit, evident, să aleagă modelul vestic, al democrației liberale parlamentare de tip franco-american, pentru a se păzi de modelul cezarismului fanatic al Rusiei bolșevice. Interesant este că, la mai bine de un secol de la evenimentele din Germania de după primul război mondial, noi înșine suntem „sfâșiați” între aceeași alegere care ni se prezintă cu aceeași claritate care nu lasă, de fapt, loc de alegere: fie Europa liberală și democratică, fie Rusia putinistă sau autoritarismul chinez.
Pentru liberali, trebuie să ne reamintim, Statul putere este un pericol în sine; gândirea care duce la Statul putere este o impietate, căci, așa cum spunea John Locke, aceasta este „calea bestiilor”. Pentru liberali, statul e sinonim cu Statul de drept (Rechtsstaat). Politica înțelească ca putere, ca decizie suverană este, așadar, obligată să lase locul unui câmp de dezbatere liberă, unei „societăți deschise” (Open Society) care se ocupă numai cu cultivarea dialogului și preferă, așa cum arată Carl Schmitt, să amâne deciziile capitale, să resoarbă, altfel spus, decizia politică suverană în câmpul unei negocieri/confruntări de ordin economic, care se termină întotdeauna nedecis. Un stat liberal este un stat în care, se spune, dreptul are întâietate asupra forței. „Lumea bazată pe reguli”, lumea regulilor de drept care se înlănțuiesc unele de altele într-o perfectă ordine logică, în sensul în care credea Hans Kelsen, este lumea ideală a liberalilor, cei care cred că legea face autoritatea și nu autoritatea este cea care naște legea. Două curente de gândire opuse sunt originate în aceste vederi opuse asupra manifestării politice, a forței, a dreptului și a funcționării statului modern.
Pentru Carl Schmitt, democrația liberală este, practic, un oximoron. Explicația sa trebuie bine înțeleasă, înainte de a ne apleca asupra problemei de actualitate a manifestărilor politice din țara noastră.
Liberalismul este doctrina politică ce copiază maniera economică de a purta războaiele: trăsătura sa esențială este individualismul. Individualismul și negocierea în locul deciziei suverane fac din liberalism o formă de manifestare care, prin nominalismul său, exclude, de fapt, logica colectivelor, ideea comunității de destin, ideea unui organism structurat istoric care vrea ca prin activitatea politică (eventual, prin lupta politică) să se conserve ca și comunitate în timp. Democrația, în schimb, apelează din plin la ideea unui demos, a unui popor concret istoric ce vrea să fie reprezentat ca atare, ca și comunitate. Cetatea antică era răvășită de războaiele civile, de aceea toată puterea de gândire a marilor filosofi antici era pusă în slujba găsirii unității cetății. Platon, în Politeia, caută să găsească acel echilibru (dreptate) care rezultă din corecta așezare a indivizilor în întregul comunității (Koinonia) politice. Nicio urmă de individualism nu se întrevede, așadar, în proiectul clasic al democrației. De altfel, și modernitatea preliberală, de exemplu a lui Rousseau, intuiește că o democrație modernă trebuie să respecte acest principiu și, de aceea, Contractul social al lui Rousseau este, de fapt, o Republică foarte totalitară, în care voințele particulare se topesc ca prin minune în Voința generală.
Spiritul individualist al liberalismului va impregna, însă, în secolul al XIX-lea, acest concept al statului ca Întreg și vom avea o imagine a unei democrații care, de fapt, se bazează nu pe o comunitate, ci pe o sumă de individualități asamblate mai mult sau mai puțin mecanic, prin jocul intereselor particulare presupuse. Particularismul, în forma individualistă sau de grup, va face loc ideii democratice clasice, care avea în vedere reproducerea unui model colectiv de viață politică.
Trebuie să facem aici o serie de precizări pentru a nu crea confuzie. Particularismul este o trăsătură nu doar a politicii moderne, liberal-democratice, ci și a celei medievale, clasice.
În fond, Evul Mediu nu cunoștea noțiunea întregului omogen politic, așa cum o concepem noi, pe urmele Revoluției franceze care a făcut din Națiune (în fond, un conglomerat omogen de indivizi) baza sa conceptuală. Particularismul clasic, medieval, era, însă el însuși unul supus unei idei de ierarhie, care revela tema întregului. Părțile erau supuse întregului așa cum indivizii statului modern ar trebui, teoretic, să fie supuși întregului. Dar iată că tocmai această linie de continuitate, care ar fi trebuit să se manifeste de la Evul Mediu la modernitate este refuzată. Anume în modernitate este refuzată întâietatea Întregului și se cere supremația părții, care parte acum nu mai este organismul intermediar al breslei, de exemplu, ci devine fie individul singular, fie formele lui asociative, organizații, cluburi, ONG-uri etc.
În vreme ce Evul Mediu stipula așa-numita subsidiaritate, care presupunea că Întregul cedează de bună voie și în virtutea autorității și interesului său anumite decizii la nivelul părților logic supuse lui, astăzi, ideea de subsidiaritate își pierde sensul tocmai pentru că dispare noțiunea centrală a ordinii ierarhice. În locul subsidiarității avem, de fapt, anomia unor interese particulare (fie indivuduale, fie de grup) care se luptă pentru cucerirea (deci demolarea, distrugerea) întregului. Într-adevăr, în democrația parlamentară, fiecare partid (parte) vrea să fie întreg – și de aceea partidele se luptă pe viață și pe moarte ca să se distrugă reciproc, întocmai cum, în plan economic, doi sau mai mulți indivizi care au interese opuse, se luptă pentru a se distruge reciproc în vederea acaparării întregii piețe. Acest particularism modern este, așadar, baza de generare a unui totalitarism in statu nascendi, care, în plus, devine, pentru a obține trofeul întregului, unul violent. Lipsa ierarhiei de tip medieval face ca orice parte să se creadă îndreptățită să cucerească Întregul prin eliminarea concurenților.
Deoarece Statul ca organism supraindividual este în democrațiile parlamentare deligitimat din cauza filosofiei a-politice și pro-economie adoptate, el, Statul, devine un parazit în ordine economică și un Tiran în ordine politică. Statul modern uzurpă, finalmente, libertatea economică a indivizilor sau grupurilor, deci trebuie fie cucerit (de grupurile de lobby), fie scos în afara legii, simbolic, prin declararea sa ca organism caduc sau, mai rău, de tip totalitar.
Nu e de mirare că, în „democrațiile liberale” moderne proiectele politice sunt refuzate la nivel colectiv. Cetățenii sunt, de fapt, o masă individualizată de agenți economici care vor să profite de pe urma statului, dar nu se simt datori față de acesta. Viața politică devine astfel un paravan pentru interesele economice, fapt bine remarcat de Carl Schmitt. Așa cum scria un foarte bun comentator al lui Carl Schmitt, „oare democrația liberală – aceasta fiind ceea ce noi considerăm a fi „cea mai bună dintre democrații” – înseamnă mai multă sau mai puțină participare politică, și cum se poate explica faptul că în democrațiile liberale interesul electoratului a scăzut de ani de zile? Judecând după numărul votanților, aproape peste tot în Vest funcționarea democrației liberale a fost acompaniată de demobilizare politică și diminuarea participării politice (2). Poate că, conștient sau inconștient, cetățenii democrațiilor liberale realizează că votul lor nu poate influența într-un mod substanțial felul în care sunt guvernate societățile lor, sau mai rău, realizează că riturile democrației liberale reprezintă o elegantă perdea de fum pentru lipsa de autoguvernare?”[1].
„Democrația apolitică” este, așadar, o bună aproximare a stuației actuale din câmpul politicii.
Să revenim, însă, la tema noastră, pentru a încerca să vedem în ce anume constă primejdia apolitismului liberal al progresismului actual, reprezentat de grupările care, tematic, se revendică de la așa-zisul partid politic actual ce poartă numele USR. USR este un conglomerat de persoane care au aparținut sau aparțin unor ONG-uri. Denumirea nu lasă loc de interpretare. Organizațiile non-guvernamentale nu guvernează, deci nu conduc, deci nu fac politică. Cel puțin așa rezultă din eticheta lor. În schimb, vedem că, încet, încet, aceste organizații care adesea traduc sau ascund interese de ordin economic, au trecut, de fapt, pragul politic, dorind să conducă Statul. Dacă simpla competență ar fi criteriul de bază ar recrutării oamenilor politici ai Statului din rândurile oengiștilor, nu ar fi absolut nicio problemă. Problema apare atunci când filosofia antistatală, antipolitică și antisuveranistă, în sensul deciziei suverane a Statului-putere capătă expresie la nivel național. Oamenii acestor ONG-uri, având reflexe antistatale de tip liberal, vor continua procesul deja început al individulizării câmpului politic.
Din punctul de vedere al lui Carl Schmitt, democrația nu este posibilă decât ca reflectare a unui organism coerent, al unei comunități organice, cu istorie comună, cu valori comune, cu o cultură comună. Practica politică a „democrațiile liberale” de tip american, care adună, odată cu procesul votului politic, o sumă de interese individuale sau individualizante (fie ele și manifestate în grup – vezi logica minorităților, care sunt grupuri ce vor să se individualizeze și nu să se integreze în armonia Întregului politic) nu conduc decât la oligarhii imense, nu la adevărate democrații. Niciun proiect comun nu adună laolaltă membrii unui astfel de compus hibrid care este democrația liberală americană, construită exclusiv pe adunarea aritmetică a intereselor particularilor. În schimb, în democrațiile ce presupun o comunitate omogenă, inclusiv etnic, fiecare ciclu politic ar trebui să reflecte voința unui întreg, a unui organism care să fie reprezentat de o elită care să vrea să servească înainte de toate Întregul, întocmai ca paznicii cetății din Politeia platonică. Nu există elită politică decât în raport cu o comunitate organic constituită. Cei care „ajung” (parvin) la conducerea unui stat cu reflexe particulariste și liberale sunt reprezentații unor interese particulare și acesta este motivul pentru care democrația așa-zis liberală este o luptă fără sens între părți/partide care nu reușesc niciodată să convingă întregul/demosul.
Bine înțeles, argumentul suprem al criticilor democrației organice este că nu există o Idee care să înglobeze sau să definească acest Întreg. Un astfel de argument traduce pur și simplu neputința modernilor de a găsi, alături de ideea Întregului național, pe cea a ierahiei care să dea formă concretă tuturor părților implicate în construcția Întregului. O lume neierarhizată din principiu (întocmită după preceptele egalitarismului abstract al modenității Revoluției franceze) nu poate, firesc, să creadă în ierarhii. De aceea, ea apelează la noțiunea unor părți care, adunate fără sens ierarhic, doar artitmetic, ar da Întregul. Toată eroarea modernității se relevă în această construcție artificială și antitradițională.
Este, pentru moderni, mai ușor să supui Întregul părții prin acest proces de siluire ontologică decât să supui partea Întregului conform unei idei ierarhice tradiționale. O adevărată răsturnare a lumii Tradiției, în sensul lui R. Guénon.
Consecințele practice ale depolitizării de tip liberal-progresist se vor vedea nu peste multă vreme. Nefăcând efortul de a concepe Statul ca Putere a Întregului ierahizat și lăsându-l la latitudinea individualismului/particularismului liberalist modern, Statul însuși se va diminua până va ajunge o simplă anexă a unor interese particulare. Dată fiind conjunctura internațională și puterea relativ limitată a României, statul român va ajunge o anexă a unor particulari ai altor state mai puternice ecomomic. Evident, se poate trăi și în condițiile unei astfel de organizări de tip colonial. Economic, poate chiar bine. Nu e mai puțin adevărat că destinul națiunii ca Întreg organic, istoric, cultural și moral va fi complet distrus. Asistăm deja la acest proces de disoluție!
[1] https://www.estica.ro/article/liberalism-sau-democratie-carl-schmitt-si-democratia-apolitica/
