În istoria relației SUA cu America Latină, ceea ce s-a întâmplat în Venezuela nu este deloc unic: în puțin mai puțin de o sută de ani, din 1898 până în 1994, guvernul SUA a intervenit cu succes pentru a schimba guvernele din America Latină de cel puțin 41 de ori în total, intervenția directă având loc în 17 din cele 41 de cazuri.
Ceea ce este fără precedent, însă, este îndrăzneala, natura prpdalnică fără rușine a intervenției.
Trump nu pretinde că este vorba despre altceva decât extragerea resurselor. El a declarat explicit că „vom scoate o cantitate enormă de bogăție din pământ” și că această bogăție „va merge în Statele Unite ale Americii sub forma despăgubirii pentru daunele pe care ni le-a cauzat acea țară”.
În mod uimitor, SUA nici măcar nu insistă asupra schimbării regimului. Sunt destul de mulțumiți ca guvernul chavist să rămână la putere sub președintele interimar Delcy Rodríguez, atâta timp cât ea „face ce vrem noi”, a spus Trump, jurând că va bombarda din nou țara dacă nu o face.
Cu alte cuvinte, nu există absolut nicio pretenție în acest sens: supunerea față de voința SUA este singura variabilă care contează. Este vorba despre capturarea regimului, nu despre schimbarea regimului, fără un scop mai măreț decât „a face ce vor Statele Unite”. Este extracție imperială în forma sa cea mai pură. Nicio pretenție de a aduce ceva țării supuse. Pur și simplu: conformați-vă sau veți fi distruși și dați-ne bogăția voastră.
Niciodată în întreaga sa istorie SUA nu a fost atât de evident… rea.
Poate suna aproape banal. „Și ce dacă recunosc că sunt răi, măcar nu mai sunt ipocriți în privința asta”, s-ar putea să vă spuneți. Unii ar putea chiar găsi asta revigorant prin onestitate.
Dimpotrivă. Povestea pe care o națiune și-o spune nu este banală – este totul.
Noi, ființele umane, la bine și la rău, suntem structurați de mitologie și autoamăgire.
Gândește-te la tine, ce îți determină propriul comportament? Ai, fără îndoială, idealuri după care vrei să trăiești. Dacă ai copii, ai idealuri despre cum ar trebui să fie un părinte bun. Dacă ai un soț/o soție, ai idealuri despre ce înseamnă fidelitatea și parteneriatul. Dacă ai un loc de muncă, ai o oarecare concepție despre integritate. Probabil că dai greș – cu toții o facem – dar idealurile îți structurează în continuare comportamentul. Îți oferă ceva la care să te aștepți, îți oferă termenii în care poți fi criticat – inclusiv prin propriul tău dialog intern. Îți permit să faci mai bine mâine.
Ipocrizia – prăpastia dintre ideal și realitate – nu este problema. Este dovada că idealul încă te ține în brațe, că încă poți fi chemat înapoi la el. Cum se spune, ipocrizia este tributul pe care viciul îl plătește virtuții.
Acum imaginează-ți că renunți la toate acestea. Imaginează-ți că nu mai ești ipocrit în sensul că îți abandonezi complet idealurile, că începi să-ți asumi cel mai rău ego și te simți confortabil cu viciile tale. Îți înșeli soțul/soția și nu te mai prefaci că te deranjează. Îți neglijezi copiii și te împaci cu asta. Ai devenit astfel „înviorător de sincer”? Poate. Dar ai murit și în interior. Ai devenit ceva profund rupt – dincolo de rușine, dincolo de orice chemare. Ai pierdut arhitectura interioară care face posibilă viața morală. Mica lumină care spunea „acesta nu este cine vreau să fiu” s-a stins.
Asta tocmai ce au făcut Statele Unite.
Națiunile nu sunt fundamental diferite de oameni. La urma urmei, ele nu sunt nimic mai mult decât o amalgamare de oameni. Și, dacă e să spunem ceva, poveștile pe care le spune sunt chiar mai importante decât pentru indivizi. Ca individ, corpul nostru se menține unit indiferent de ceea ce ne spunem nouă înșine. Chiar și un sociopat este totuși fizic o singură persoană.
O națiune nu are o astfel de unitate fizică fundamentală. O națiune este povestea sa. Mitologia comună nu este doar ceea ce îi conferă direcție morală – este ceea ce o constituie ca națiune în primul rând. Fără poveste, nu există un „acolo”. Când mica lumină moare, la fel moare și proiectul colectiv care este o națiune.
Acest lucru a fost recunoscut pe scară largă în toate tradițiile de guvernare.
Confucianismul, filosofia structurantă a guvernării care a ținut China – și Asia de Est în general – laolaltă timp de 2.500 de ani, se concentrează pe acest aspect. Perspectiva sa centrală este că ordinea socială depinde de ordinea morală, că legitimitatea puterii decurge din virtute. Dacă virtutea dispare, dacă moralitatea – sau cel puțin pretenția acesteia – este abandonată, întreaga structură se destramă. Asta a însemnat Mandatul Cerului: recunoașterea faptului că o domnie fără pretenții morale este pur și simplu nesustenabilă.
Aceeași perspectivă apare la Marcus Aurelius, probabil cel mai profund gânditor occidental în domeniul filosofiei guvernării. El a condus Imperiul Roman între 161 și 180 d.Hr., dar și-a petrecut nopțile scriind meditații despre virtute, datorie și reținere – pentru că a înțeles că puterea fără o bază morală ducea la ruina sufletului și, în cele din urmă, a imperiului.
L-am putea cita și pe Ibn Khaldun, marele savant arab din secolul al XIV-lea. În lucrarea sa Muqaddimah, conceptul central este asabiyyah – coeziunea socială sau solidaritatea de grup – pe care o considera forța esențială ce construiește civilizații. După cum explică el, dinastiile se ridică atunci când au o asabiyyah puternică și un scop moral, apoi decad pe măsură ce conducătorii devin corupți, decadenți și prădători. Când conducătorii abandonează virtutea în favoarea extracției, ei golesc de sub control însăși coeziunea care le ținea puterea laolaltă.
De când ne știm, SUA, ca proiect colectiv, au fost structurate de excepționalismul american, ideea „orașului strălucitor pe un deal”. Aceasta nu a fost inventată de scriitorii de discursuri ai lui Reagan, ci datează chiar de la începuturi, de la predica lui John Winthrop din 1630 la bordul navei Arbella, înainte ca puritanii să debarce măcar:
„Căci trebuie să ne gândim că vom fi ca o cetate pe un munte. Ochii tuturor oamenilor sunt ațintiți asupra noastră. Așadar, dacă vom trata înșelător Dumnezeul nostru în această lucrare pe care am întreprins-o și astfel Îl vom face să ne retragă ajutorul Său prezent, vom deveni o poveste și o batjocură în lume… dacă inimile noastre se vor întoarce, astfel încât să nu ascultăm, ci vom fi amăgiți și ne vom închina altor dumnezei, plăcerii și profiturilor noastre și le vom sluji; dacă asta este ceea ce ni se propune astăzi, vom pieri cu siguranță din țara bună spre care trecem, peste această mare vastă, ca să o stăpânim. De aceea, să alegem viața, ca noi și sămânța noastră să trăim, ascultând de glasul Lui și alipindu-ne de El, căci El este viața și prosperitatea noastră”.
În termeni simpli, ceea ce spune Winthrop aici nu este diferit de ideile lui Confucius, Marcus Aurelius sau Ibn Khaldun: ceea ce va lega „țara noastră bună” este un legământ moral. Dacă îl abandonăm, ne îndreptăm spre „plăcere și profit”, pierim. Nu ca pedeapsă divină, ci ca realitate politică.
Desigur, este ușor să fii cinic în această privință. SUA nu s-au ridicat niciodată la înălțimea idealurilor lor. Sclavia, genocidul popoarelor native, războaiele imperiale deghizate în eliberare – prăpastia dintre orașul strălucitor și realitate a fost întotdeauna vastă, adesea obscen de vastă. Dar acesta este ideea: poți fi cinic doar dacă există o prăpastie. Cinismul depinde de distanța dintre cuvânt și faptă.
Ceea ce este diferit în momentul prezent este că prăpastia s-a închis: America obișnuia să spună că este bună în timp ce se comporta rău. Acum spune direct că este rea. Nu mai există virtute de trădat, nu mai există idealuri de care să nu fii depășit, nu mai există oraș strălucitor pe un deal la care să aspirăm. Viciile sunt îmbrățișate deschis și însăși posibilitatea îmbunătățirii a fost exclusă.
Proiectul este acum America First – o postură egoistă, cu sumă nulă, extractivă față de lume. Un proiect care, în mod interesant, are propria sa dimensiune ipocrită: nu „America” beneficiază de confiscarea petrolului venezuelean, ci Chevron, ExxonMobil și investitori bine conectați. Este, în esență, un raid corporativ cu sprijin militar.
Totuși, chiar dacă au renunțat la pretenția de a fi buni, cel puțin își mențin pretenția de a fi colectivi. Ce milă. „Suntem extractivi pentru noi” este noua narațiune – în timp ce realitatea este mai aproape de „suntem extractivi pentru mine și prietenii mei”. Ce cădere: de la aspirația de a fi un oraș strălucitor pe un deal, la care întreaga lume s-ar uita, la aspirația de a fi un stat gangster care împarte prada cu poporul său – și chiar eșuând în acest sens.
Implicațiile sunt, sincer, terifiante. Ce se întâmplă când o țară – cea mai puternică țară de pe pământ – încetează să-și mai spună că ar trebui să fie bună? Ce se întâmplă când sufletul imperiului se întunecă complet?
Paralele istorice sunt de fapt greu de găsit. Chiar și Congo-ul lui Leopold al II-lea – poate cea mai pură operațiune de extracție din istoria modernă – a avut pretenția de a aduce civilizația. Pretenția era slabă, dar el a încercat să o mențină. Oricât de întunecat era sufletul său, mica lumină nu fusese complet stinsă.
S-ar putea indica și Compania Indiilor de Est, vehiculul Marii Britanii pentru extragerea averii din India – o corporație cu propria armată, la fel ca Chevron, cu armata americană în spate. Dar chiar și Compania a menținut ficțiuni: tratate legale, promisiunea ordinii, retorica ulterioară a „îmbunătățirii” Indiei. Extracția a fost brutală, dar a venit înfășurată într-o narațiune.
Ceea ce a declarat Trump nu are niciun înveliș. Este o extracție care se cunoaște pe sine ca extracție, spune asta și se bucură de ea. Trebuie doar să ne uităm la lăudăroșenia din jurul „Doctrinei Donroe” sau la meme-urile distribuite de conturile MAGA pe rețelele de socializare. Luați postarea de mai jos, distribuită de contul oficial al camerei de război despre operațiunea politică a lui Trump.
https://arnaudbertrand.substack.com/p/venezuela-killed-the-us
Trad. C. Pantelimon
