Despre intervenția militară americană în Venezuela s-a scris deja mult și uneori chiar bine. Mă voi strădui să repet cât mai puțin ceea ce alții deja au spus fără să fi generat controverse.
APOTEOZA DUBLELOR STANDARDE: DICTATORII RĂI ȘI DICTATORII BUNI
În general, cei care acuză Rusia pentru intervenția sa cu mijloace similare în Ucraina, salută intervenția SUA în Venezuela. Criteriul acestei atitudini aparent contradictorii este simplu, clar și precis, el fiind definit de formula „ticăloșii noștri sunt mai buni decât ticăloșii lor”; sau „ceea ce le este permis americanilor (în general, aliaților sau protectorilor sau tutorilor noștri) nu le este permis rușilor (în general, celorlalți)”. „Dictatorii noștri” sunt „eroi legitimi legendari”; „dictatorii lor” sunt „teroriști narcotraficanți mizerabili” (sic!).
În istoria mai mult sau mai puțin recentă, încălcările dreptului internațional au fost multe. Cea de acum, săvârșită de SUA, le întrece pe toate prin cinismul ei. Adică prin faptul că nu mai este justificată prin precepte și obiective morale, ci este explicată prin obiective geo-economice și geo-politice circumscrise nu de faimoasele valori americane, ci de interesele SUA. De astă dată – și o consider ca un fapt pozitiv – nu s-a mai apelat la interpretări forțate ale Cartei ONU (pe la Consiliul de Securitate nici nu s-a mai trecut măcar de ochii lumii), nu s-a mai vorbit despre lupta democrației cu dictatura și nici despre drepturile omului, ci s-a spus clar că „operațiunea militară specială” a avut loc „în emisfera noastră” (adică în regiunea geografică în care SUA nu admite nici o prezență a puterilor de pe continente terțe și nici o abatere de la linia agendei geopolitice a Washingtonului), pentru recuperarea „petrolului furat de la noi” (este vorba despre petrolul venezuelian naționalizat cu ani în urmă de regimul bolivarian instaurat de Hugo Chavez, așa cum unii doresc să renaționalizeze resursele de petrol românesc concesionate pe mai nimic unor firme occidentale) și confiscarea (fie ea și provizorie, în condițiile în care nimic nu durează mai mult decât provizoriul) capacității de a guverna Venezuela până la instalarea unor guvernatori locali care să nu mai pună în pericol securitatea superputerii nord americane comportându-se ca niște „băieți mari” (apud Marco Rubio) cu ambiția de a negocia cu administrația americană de la egal la egal promovarea intereselor naționale venezueliene.
Secretarul de Stat al SUA a declarat public că „narcotraficantului” Maduro i s-a oferit posibilitatea unui trai abundent și liniștit dacă va renunța voluntar la a mai reprezenta interesele Venezuelei din poziția de Președinte și o va lăsa să fie guvernată de SUA, direct sau prin interpuși, ori potrivit agendei acesteia. Maduro „a ales să fie băiat mare și să o facă pe durul”, a precizat Rubio, iar „acum este arestat și va fi judecat ca un criminal”. Deci, Maduro este „narcotraficant” pentru că s-a purtat ca un „băiat mare” în raporturile cu administrația SUA. Dacă se comporta ca un „băiat mic” nu mai era criminal, ba poate că, în liniștea asigurată de respectiva administrație, ar fi putut să se bucure și de oarece venituri obținute prin traficul de droguri. Aceasta este „ordinea internațională bazată pe reguli americane”. Cine respectă regulile cu pricina trăiește în pace și onor. Cine nu, se duce la închisoare pentru tot restul zilelor.
Întreaga poveste îmi amintește de răspunsul pe care mi l-a dat cândva Richard Holbrooke, fost asistent al Secretarului de stat în perioada administrației Clinton, la întrebarea de ce SUA a insistat pentru arestarea, judecarea și condamnarea președintelui sârb Slobodan Miloșevici, după ce anterior îl declarase ca fiind cel mai important partener de dialog în soluționarea crizelor din Balcanii de Vest. Atunci Holbrooke mi-a spus: „am făcut-o pentru că, după ce l-am lăsat pe Miloșevici să înoate în acvariul nostru, adică acvariul peștilor mari, el s-a crezut pește mare, iar noi trebuia să îi arătăm că este doar un pește mic.” Așadar, Maduro s-a purtat ca un „băiat mare” și de aceea i s-a rezervat soarta lui Miloșevici, care s-a purtat ca un „pește mare”. Or, numai americanii sunt „pești mari” care au dreptul de a se purta cu duritatea „băieților mari”.
SUSPECȚII CONDAMNAȚI FĂRĂ JUDECATĂ ȘI JUDECĂTORII AUTOMANDATAȚI FĂRĂ RĂSPUNDERE
Indiferent dacă îl simpatizăm sau nu pe Nicolas Maduro (iar eu, deținător al Ordinului Francisco de Miranda, cea mai mare distincție a Venezuelei după Ordinul Bolivar, acordat mie de regimul anterior, nu sunt un simpatizant al său și nici al predecesorului său), până la condamnarea sa de către o instanță de judecată competentă (și asta nu poate fi potrivit dreptului internațional actual și principiilor generale de drept, decât o instanță venezueliană) pe bază de probe conducând la o convingere mai presus de orice dubiu rezonabil, acesta se bucură de prezumția de nevinovăție. (Sunt uimit să constat câți români au urmărit de-a lungul anilor, de la o distanță de mii de kilometri, politica internă a Venezuelei, pentru a formula acum public, fără alte probe decât cele de la televizor, sentințe definitive referitoare la președintele venezuelian, pe când ei nu au putut stabili nici dacă președintele român este legitim sau nu, și dacă a absolvit toate școlile pe care pretinde a le fi urmat.)
Când un stat refuză judecarea cetățenilor săi care au comis crime în străinătate (vezi cazul Teo Peter) de către instanțele locului unde crimele au fost săvârșite, dar își arogă dreptul de a supune judecății instanțelor sale naționale cetățeni străini (sau chiar șefi de state care se bucură în plan internațional de imunitatea de urmărire, judecată și executare) pentru fapte comise în țările lor și sancționate de legislația acestora, despre drept internațional nu mai avem cum vorbi. A fortiori nu putem vorbi atunci când asemenea state își atribuie și funcția de polițist care se auto mandatează cu arestarea manu militari a suspecților, ba, în unele cazuri, și cu executarea lor înainte de judecată.
Ordinea internațională nu se bazează pe reguli, ci este chiar o sumă de reguli stabilite prin consensul subiectelor de drept internațional, statele națiune independente și suverane, reguli a căror recunoaștere unanimă și respectare voluntară asigură pacea. Regulile sunt conținutul ordinii, iar ordinea înseamnă pace. Când nu mai există reguli comune, egal aplicabile pentru toți, nu mai este ordine; adică este dezordine, adică pacea a murit.
Aceasta este învățătura zilei și ceea ce avem de făcut este nu să plângem pe umărul dreptului internațional și al ordinii internaționale defuncte, ci să trecem rapid la negocierea unei alte ordini mondiale bazate pe alte reguli ale unui nou drept internațional recunoscut de toate națiunile ca fiind adecvat nevoilor lor de propășire și aspirațiilor lor de pace, bunăstare, securitate și demnitate.
RUSIA ÎN UCRAINA ȘI SUA ÎN VENEZUELA
Pe de altă parte, am observat că foarte mulți dintre aceia care condamnă acțiunea administrației Trump, pun semnul egalității între intervenția Rusiei în Ucraina, din 2022, și intervenția SUA în Venezuela de acum, 2026.
Cu privire la aceasta eu sunt mai avizat decât alții spre a mă pronunța întrucât mă găseam la Kiev în prima parte a anului 2014, într-o misiune UE și ca fost șef al delegației europarlamentare pentru Ucraina, și cunosc perfect condițiile în care a avut loc lovitura de stat deghizată în revolta populară a Euro-Maidanului. Chiar atunci, iar nu mai târziu, am sesizat în scris Comisiei europene faptul că Occidentul colectiv a intrat în război cu Rusia. Factorul declanșator al războiului a fost lovitura de stat amintită al cărei scop, printre altele, era instalarea forțelor NATO (și atunci NATO era, cu siguranță, SUA) în Ucraina, în vecinătatea imediată a Rusiei. Or, Rusia ne avertizase cu ani înainte că dacă vom face asta va fi război. Făcând-o, am acceptat războiul.
În plus, din 2014 până în 2022, pe de o parte, ne-am prefăcut că suntem gata să evităm confruntarea armată directă cu Rusia, intrând în acordurile de la Minsk numai pentru a câștiga timpul necesar înarmării Ucrainei, iar pe de altă parte, Ucraina a procedat la măcelărirea rușilor din Dombas. Astfel, intervenția militară rusă din 2022 a fost doar un episod în războiul început în 2014, după ce toate eforturile privind evitarea escaladării acestuia au eșuat.
Nimic din acestea nu seamănă cu intervenția militară americană în Venezuela. Această intervenție vine într-un moment în care SUA a ajuns la concluzia că războiul economic declanșat de ani buni împotriva Venezuelei (prin așa numitele sancțiuni economice) a fost pierdut. Mai mult, administrația Trump a observat că respectivul război economic nu numai că nu și-a atins obiectivul punerii în genunchi a economiei venezuelene (ca, de altfel și a celei iraniene, rusești sau nord-coreene etc.), ci a deschis calea unei masive prezențe și, deci, concurențe economice chineze în America Latină. De aceea SUA a adoptat soluția războiului armat.
Dacă vrem să fim preciși, putem spune că este vorba de fapt despre un război între SUA și China purtat în Venezuela si pentru Venezuela, așa cum în Europa a fost amorsat un război între SUA și Rusia, ca și unul între SUA și UE, purtat pe teritoriul Ucrainei și pentru dominarea Ucrainei. (Război din care acum SUA dorește să iasă pentru a se concentra pe alte fronturi cu adevărat importante pentru ea).
Asemănarea între Ucraina și Venezuela constă în aceea că în ambele cazuri SUA și-a promovat politica de dominare exclusivă. Diferența constă în aceea că în Ucraina Rusia a intervenit în considerarea strategiei sale de securitate națională, în timp ce în Venezuela SUA a intervenit în considerarea pretenției sale de a dirija politica tuturor statelor Americii Latine (doctrina Monroe).
Nici doctrina Monroe nici doctrina Brejnev nu au legătură cu intervenția Rusiei în Ucraina. Doctrina de securitate națională aplicată de Rusia în Ucraina a fost rezumată în formula „nici un alt iunie 1941”; adică „nici o altă mare putere să nu se instaleze la granițele noastre pentru a fi surprinși din nou prin atacul acesteia, așa cum ne-a surprins Germania nazistă în iunie 1941”. Nu putem contesta că ideea are sens. Poate să nu ne placă, dar nu o putem ignora și dacă vrem pacea trebuie găsită o cale pentru a trăi cu ea.
Altminteri nu se poate recurge decât la o politică de forță și dictat, care ne întoarce la legea junglei făcând ca dreptul forței să prevaleze asupra forței dreptului. Astfel de derapaje s-au mai produs în trecut, dar niciodată până acum nu au avut loc în condițiile în care confruntarea implică puteri dotate cu arma nucleară.
Iată de ce, în încheierea acestor reflecții, consider că este potrivit să reproduc cuvintele senatorului Bernie Sanders, fost candidat la președinția SUA. Acesta a spus chiar ieri: „Președintele nu are dreptul să ducă SUA în mod unilateral într-un război, fie acesta chiar și împotriva unui dictator corupt și brutal ca Maduro. SUA nu are dreptul … să guverneze Venezuela. Congresul trebuie imediat să adopte o Rezoluție asupra puterilor în război care să pună capăt acestei operațiuni ilegale și să reafirme responsabilitățile constituționale ale Președintelui. Atacul lui Trump împotriva Venezuelei nu va face SUA și lumea mai sigure. Dimpotrivă. …Această încălcare flagrantă a dreptului internațional dă drum liber oricărui alt stat din lume care dorește să își însușească resursele altui stat și să îi schimbe regimul politic…. Acesta este curat imperialism. El amintește de cele mai negre capitole ale intervențiilor SUA în America Latină care au lăsat o moștenire teribilă.”
Cer Guvernului Bolojan ca, în numele României, partenerul strategic al SUA, să adopte în mod oficial poziția senatorului Bernie Sanders!
P.S. Unii comentatori au lăsat să se înțeleagă că echipamentul militar livrat de China și Rusia Venezuelei a fost de calitate inferioară și astfel a permis succesul eclatant al intervenției armate americane. Nu cred că este chiar așa.
Pe de o parte, din surse militare americane știu că sistemul de apărare venezuelean trebuia să asambleze componente furnizate de China, Rusia și Iran. Dacă procesul de asamblare s-ar fi terminat, probabilitatea unei intervenții armate similare americane de succes ar fi fost minimă. De aceea SUA a și procedat la atac înainte ca sistemul de securitate al Venezuelei să fie finalizat.
Pe de altă parte, atât logica lucrurilor cât și surse americane credibile ne spun că „succesul” intervenției americane a fost asigurat de trădarea internă a unor persoane responsabile de securitatea președintelui Maduro, iar nu de superioritatea forțelor de intervenție americane. Chiar dacă operațiunea a fost oricum dificilă pentru acestea și ele s-au achitat strălucit de misiune, secretul victoriei este în altă parte. Și – cine știe? – poate chiar la Anchorage sau Seul.
