APĂRARE – Germania îmbracă din nou uniforma și pregătește Europa post-americană

Berlinul vrea să devină pivotul militar al continentului, însă în spatele reînarmării se ascund criza industrială, fragilitatea politică și noi dependențe europene.

Germania se pregătește de război, deși încă nu reușește să decidă ce vrea să devină pe timp de pace. Acesta este paradoxul care însoțește prima strategie militară globală a Republicii Federale: o țară afectată de recesiunea industrială, îmbătrânirea demografică, criza modelului său energetic și ascensiunea opoziției naționaliste decide să încredințeze reînarmării misiunea de a-și reconstrui rolul central în Europa.

Cancelarul Friedrich Merz promite să transforme Bundeswehr-ul în cea mai puternică forță convențională de pe continent și să atingă superioritatea tehnologică până în 2039. Proiectul prevede cel puțin 460.000 de persoane, incluzând militari activi și rezerviști, un buget al apărării de aproximativ 160 de miliarde de euro până în 2029 și o amplă serie de investiții în vehicule blindate, avioane, sateliți, rachete, sisteme de apărare antiaeriană și aeronave fără pilot (drone).

Nu este vorba doar despre creșterea cheltuielilor. Berlinul dorește să schimbe locul Germaniei în cadrul Europei. În timpul Războiului Rece, reînarmarea Germaniei fusese acceptată deoarece era integrată într-un sistem dominat de Statele Unite. Astăzi, însă, Germania se pregătește să își folosească puterea militară pentru a construi un sistem continental în care armatele statelor mai mici ar depinde, cel puțin parțial, de industria, procedurile, comunicațiile și comanda germană.

Astfel, reînarmarea devine continuarea politicii industriale prin alte mijloace.

America se retrage, Berlinul ocupă spațiul

Întregul proiect se bazează pe o previziune care, în Germania, este considerată aproape inevitabilă: Statele Unite vor fi mai puțin prezente în Europa, mai puțin dispuse să finanțeze securitatea continentului și tot mai concentrate asupra Asiei și a competiției cu China.

Berlinul nu anticipează o dispariție imediată a protecției americane. Totuși, se pregătește pentru o slăbire treptată a umbrelei de securitate oferite de Statele Unite și dorește să împiedice ca vidul astfel creat să fie umplut de Franța, Polonia sau de coaliții regionale independente.

Formula aleasă este cea a „națiunii-cadru” (Framework Nation): Germania furnizează structura principală, iar celelalte țări contribuie cu unități, competențe specializate și resurse. Din punct de vedere formal, fiecare stat își păstrează suveranitatea. În practică însă, cine intră în sistemul german ajunge să adopte echipamentele, conceptele operaționale, procedurile de comandă și standardele de instruire ale Germaniei.

Este o construcție abilă, deoarece evită să proclame deschis o supremație germană, care ar provoca inevitabil rezistență. Nu se propune crearea unei armate europene unificate – un proiect imposibil de realizat politic în prezent –, ci a unei rețele de armate naționale din ce în ce mai integrate în jurul Bundeswehr-ului.

Diferența este decisivă. O armată europeană ar presupune o suveranitate comună, un guvern politic și un lanț de comandă comun. În schimb, sistemul imaginat de Berlin păstrează drapelele naționale, dar concentrează treptat capacitățile reale în jurul țării care dispune de cei mai mulți bani, de cea mai puternică industrie și de cea mai mare capacitate de a susține programe militare pe termen lung.

Germania nu cere Europei să devină un stat. Îi cere să devină, fără a o spune deschis, un sistem militar german.

De la „Germania pentru Europa” la „Europa pentru Germania”

Timp de decenii, Republica Federală și-a prezentat politica drept o contribuție la construcția europeană. Integrarea servea și la liniștirea vecinilor: puterea economică a Germaniei urma să fie limitată și echilibrată prin instituții comune, reguli împărtășite și constrângeri multilaterale.

Noua orientare răstoarnă treptat această logică. Germania continuă să vorbească despre responsabilitatea sa față de Europa, însă folosește Europa ca spațiu de proiectare și extindere a propriei sale puteri.

Cel mai avansat exemplu este cel al Țărilor de Jos. Brigăzile armatei olandeze au fost integrate treptat în diviziile germane. Rezultatul este un nivel de dependență militară fără precedent între doi membri ai Alianței Atlantice. Țările de Jos își păstrează oficial forțele armate, însă o parte tot mai mare din doctrină, instruire, echipamente și planificare depinde de structura germană.

Consecințele industriale sunt evidente. O armată integrată trebuie să utilizeze mijloace compatibile. Această compatibilitate favorizează inevitabil producătorii țării care furnizează arhitectura principală. Achiziționarea de tancuri Leopard 2, sisteme de comunicații, vehicule și muniții germane nu este doar o alegere comercială: devine prețul integrării.

Modelul olandez este privit la Berlin ca un laborator. Dacă va funcționa, el ar putea fi extins către Europa Centrală, de Est, zona baltică și Scandinavia. România și Republica Cehă au integrat deja anumite brigăzi în structurile germane. Relații militare tot mai strânse există, de asemenea, cu Austria, Norvegia, Suedia și Estonia.

Harta influenței germane urmează astfel o geografie precisă: pornește din inima industrială a continentului, urcă spre Nord și se extinde către Est, de-a lungul arcului expus Rusiei.

Amenințarea rusă ca liant politic

Rusia reprezintă fundamentul militar și psihologic al întregului proiect. Fără războiul din Ucraina, o reînarmare germană de o asemenea amploare ar fi întâmpinat rezistențe sociale și politice mult mai puternice. Invazia rusă a oferit justificarea necesară pentru depășirea tabuurilor de după război.

Ar fi însă naiv să se creadă că proiectul a luat naștere în februarie 2022. Ideea unei Germanii ca „națiune-cadru” fusese deja formulată cu câțiva ani înainte. Războiul a accelerat un proces pregătit de mult timp în mediile politice, industriale și militare germane.

Experiența intervenției din Libia din 2011 a evidențiat slăbiciunea Europei: Franța și Regatul Unit au condus operațiunea, însă fără capacitățile americane aceasta ar fi devenit rapid nesustenabilă. Lipseau realimentarea în aer, informațiile de recunoaștere, munițiile, mijloacele de transport și coordonarea.

Germania a înțeles atunci că autonomia europeană nu avea să se nască din declarații politice solemne, ci din capacitatea de a organiza dependențe. Cel care furnizează sistemul de comandă, logistica, atelierele, munițiile și echipamentele esențiale nu trebuie să impună ordine explicite: el exercită deja o formă de putere structurală.

Amenințarea rusă face acest proiect mai ușor de acceptat. Țările din Europa de Est, îngrijorate de o posibilă reducere a angajamentului american, pot considera Germania un substitut necesar. Berlinul oferă trupe, investiții, infrastructuri și acces la industria sa. În schimb, obține integrare militară și influență politică.

Este vorba despre o relație de securitate, dar nu despre o relație între egali.

Gigantul militar cu picioare birocratice

Există totuși o distanță considerabilă între ambiție și realitate. Bundeswehr-ul încă poartă urmele a treizeci de ani de reduceri, amânări și lipsă de interes. Lipsesc personalul, depozitele, munițiile, atelierele, piesele de schimb și infrastructurile adecvate.

Sistemul de achiziții este lent și fragmentat. Creșterea fondurilor nu garantează automat crearea unor capacități militare. Semnarea unui contract este relativ simplă; construirea fabricilor, formarea tehnicienilor, crearea lanțurilor de aprovizionare și livrarea unor sisteme complexe necesită ani de zile.

Germania riscă astfel să repete greșeala tipică a claselor conducătoare formate în epoca globalizării: aceea de a crede că banii pot înlocui timpul, forța de muncă, organizarea și disponibilitatea materiilor prime.

Recrutarea reprezintă, de asemenea, o problemă. O țară care îmbătrânește și care, timp de decenii, a prezentat războiul ca pe o relicvă a trecutului trebuie acum să convingă sute de mii de tineri să îmbrace uniforma. Guvernul vorbește despre o forță capabilă să lupte, însă o parte importantă a populației continuă să considere serviciul militar ceva străin de experiența și așteptările sale.

Sprijinul pentru creșterea cheltuielilor de apărare a crescut, însă rămâne condiționat. Germanii pot accepta reînarmarea atât timp cât aceasta apare ca o garanție de securitate și o sursă de locuri de muncă. Această disponibilitate s-ar putea reduce rapid dacă prețul ei s-ar traduce prin creșteri de taxe, reducerea statului social, degradarea serviciilor publice și prelungirea stagnării economice.

Economia de război ca remediu pentru industria bolnavă

Germania și-a construit puterea economică pe baza unei energii relativ ieftine, a exporturilor industriale, a deschiderii piețelor și a unei cereri puternice din partea Chinei. Acești piloni s-au slăbit aproape simultan.

Ruptura cu Rusia a privat industria germană de o parte din sursele sale de energie la costuri reduse. Competiția chineză afectează industria auto, chimia, mecanica și tehnologiile verzi. Statele Unite atrag investiții prin subvenții și prin costuri energetice mai favorabile. Tranziția energetică presupune cheltuieli ridicate fără a garanta o nouă creștere economică.

În acest context, reînarmarea poate fi prezentată ca o politică industrială. Comenzile militare oferă contracte pe mai mulți ani, protecție publică, cercetare finanțată de stat și piețe relativ sigure. Companiile din industria de apărare își pot crește producția, pot angaja personal și pot antrena în jurul lor o întreagă rețea de furnizori.

Dar economia militară nu înlocuiește automat economia civilă. Un tanc poate susține locuri de muncă, însă nu îmbunătățește productivitatea generală în aceeași măsură ca o rețea feroviară, o școală tehnică sau o nouă infrastructură energetică. Cheltuielile militare absorb resurse care ar putea fi folosite în alte domenii și creează bogăție durabilă doar dacă stimulează inovații care pot fi transferate către sectoarele civile.

Există, de asemenea, un risc politic: guvernul ar putea folosi reînarmarea pentru a evita confruntarea cu cauzele profunde ale crizei germane. Cheltuirea banilor pentru arme este mai simplă decât reformarea birocrației, reducerea costurilor energiei, gestionarea crizei demografice și regândirea relației economice cu China și Statele Unite.

Reînarmarea poate deveni o cârjă. Nu neapărat un remediu.

Franța observă revenirea chestiunii germane

Proiectul german modifică inevitabil relația cu Franța. Parisul deține arma nucleară, un loc permanent în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, o tradiție militară autonomă și capacități de intervenție externă pe care Berlinul încă nu le-a dezvoltat.

Însă Germania dispune de o bază industrială, financiară și demografică superioară. Dacă ar reuși să construiască cea mai puternică forță convențională din Europa și să integreze în jurul său armatele din Nord și Est, Franța ar risca să își păstreze prestigiul strategic fără a-și mai menține rolul central pe continent.

Timp de decenii, relația franco-germană a funcționat pe baza unei diviziuni implicite: Berlinul domina economia, iar Parisul furniza inițiativa politică și cultura strategică. Reînarmarea germană rupe acest echilibru.

Germania nu mai vrea să se limiteze la finanțarea Europei. Vrea să organizeze apărarea acesteia. Iar cel care organizează apărarea influențează, de asemenea, politica externă, prioritățile industriale și distribuirea resurselor.

Polonia reprezintă un alt posibil rival. Varșovia construiește o armată numeroasă, cumpără cantități mari de armament american și sud-coreean și se prezintă drept prima linie în fața Moscovei. Însă ea depinde încă în mare măsură de protecția americană. Dacă Washingtonul și-ar reduce angajamentul, Germania ar putea oferi o structură mai apropiată și mai permanentă, încercând în același timp să readucă Europa de Est în propria sa sferă de influență.

Problema nu este trecutul, ci viitorul

De fiecare dată când Germania își consolidează puterea militară, dezbaterea europeană riscă să cadă în capcana fantomelor istorice. Problema nu este imaginarea unei reveniri mecanice la anii 1930. Germania contemporană este o democrație integrată în instituțiile occidentale și nu pregătește cuceriri teritoriale.

Întrebarea este mai modernă și mai puțin spectaculoasă: poate o țară să folosească integrarea militară și industrială pentru a construi dependențe politice fără a pune oficial sub semnul întrebării suveranitatea aliaților săi?

Răspunsul este da. Suveranitatea nu dispare doar atunci când o armată străină trece o frontieră. Ea se poate reduce și atunci când un stat nu mai este capabil să lupte, să se aprovizioneze sau să își întrețină echipamentele fără autorizația, industriile și procedurile unui alt stat.

Germania nu construiește un imperiu teritorial. Ea încearcă să construiască un sistem de dependențe funcționale. Steagurile rămân naționale, dar structura de rezistență devine germană.

Acest lucru explică de ce Berlinul insistă asupra formulelor de cooperare, responsabilitate și integrare. Limbajul atenuează ierarhia. Cuvintele vorbesc despre sprijin reciproc; structurile produc însă un centru și o periferie.

Un pariu uriaș bazat pe frică

Proiectul german depinde de trei condiții: ca amenințarea rusă să continue să fie percepută drept gravă, ca Statele Unite să își reducă efectiv prezența și ca economia germană să reușească să susțină timp de mulți ani un efort financiar gigantic.

Dacă una dintre aceste condiții ar dispărea, întreaga construcție s-ar putea încetini. O stabilizare a relațiilor cu Moscova ar slăbi justificarea politică a reînarmării. O revenire masivă a Statelor Unite ar reduce spațiul disponibil pentru conducerea germană. O criză economică mai profundă ar face dificilă menținerea simultană a cheltuielilor sociale, a tranziției industriale și a bugetului militar.

Stabilitatea politică rămâne, de asemenea, incertă. Merz conduce o coaliție fragilă, în timp ce Alternativa pentru Germania (AfD) avansează în sondaje. Partidul naționalist nu se opune puterii militare germane, dar contestă reînarmarea atunci când aceasta apare subordonată strategiei americane sau orientată către o confruntare permanentă cu Rusia.

Guvernul trebuie, așadar, să convingă populația că noua putere militară va proteja Germania, va relansa industria și va consolida țara fără a o antrena în război. Este o promisiune dificil de respectat.

Berlinul vrea să se pregătească pentru conflict pentru a-l evita, însă prin acest proces construiește arsenale, structuri de comandă și dependențe care fac confruntarea mai structurală. Vrea să înlocuiască treptat Statele Unite ca ancoră a continentului, dar riscă să transforme Europa într-o mașină militară orientată aproape exclusiv împotriva Rusiei.

Germania pariază că frica va produce coeziune, creștere economică și supunere. Ar putea, dimpotrivă, să genereze datorii, rivalități și noi fracturi.

Viitorul Europei nu va depinde doar de numărul de tancuri pe care Berlinul va reuși să le construiască. Va depinde de cei care le vor controla utilizarea, de interesele pe care le vor servi și de libertatea pe care o vor păstra celelalte țări de a spune nu.

https://lediplomate.media/defense-allemagne-remet-uniforme-prepare-europe-apres-amerique/