Globalizarea ca ideologie
Nu este deloc exagerat să vorbim despre o ideologie a globalizării, așa cum a făcut, de exemplu, Manfred B. Steger 1. În calitate de ideologie, globalizarea este un produs de inspirație liberală, încă de la origini 2. De altfel, tocmai liberalii sunt cei care o apără cu cel mai mult entuziasm, denunțându-i pe cei care susțin măsuri de protecție împotriva concurenței globale și a mobilității capitalurilor drept adepți înapoiați ai „replierii asupra propriei persoane” sau ai „izolării”.
Crezul liberalismului, care, ca filozofie politică, plasează individul în centrul reflecției sale, este că, în domeniul economic, reglementarea societății trebuie să se realizeze prin libera funcționare a mecanismelor pieței: alocarea resurselor este asigurată mai eficient de piață decât de stat. În această perspectivă, libertatea pieței nu este decât reflectarea autonomiei individului – deși, în realitate, piața s-a extins mai ales cu prețul unei „hecatombe de vieți omenești”, după expresia lui Karl Polanyi.
Ideologia drepturilor omului, „percepute ca un drept nelimitat al individului de a se desprinde de orice colectivitate, de a rupe orice legătură, de a nega orice apartenență, de a se elibera de orice relație durabilă și stabilă cu ai săi” 3, servește deopotrivă drept justificare și discurs de însoțire a globalizării piețelor 4. Exprimată sub toate formele „fără-frontierismului” și ale „pentru-toțismului” (ideea că totul trebuie să fie accesibil tuturor, fără limite sau distincții), ea urmărește să favorizeze a avea în detrimentul lui a fi. În această privință, Mireille Delmas-Marty vorbește despre o „globalizare juridică ce separă dreptul pieței de dreptul social și favorizează o cultură a pieței, neutralizând dinainte inițiativele internaționale” 5.
Caracterul global al mondializării (Alain de Benoist vorbește peste tot despre mondializare; am preferat termenul globalizare, care este mai clar ideologic în limba română n. tr.) reiese și din faptul că aceasta abolește spațiul și timpul. În timp ce universul statelor-națiune era un univers al nesincronizării, globalizarea realizează sincronizarea istorică. Dezvoltarea interconexiunilor conduce la o reorganizare a temporalității, instaurând o nouă economie a timpului și a spațiului. Pe de o parte, deoarece bursele sunt conectate între ele, lumea finanțelor nu doarme niciodată, iar moneda care înconjoară globul în câteva secunde este ca și cum s-ar dematerializa. „Pentru prima dată în istorie”, observă Manuel Castells, „capitalul este administrat zi și noapte pe piețe financiare care funcționează în timp real” 6.
Pe de altă parte, toate marile evenimente mediatice sunt cunoscute simultan pe întreaga suprafață a globului și pot produce pretutindeni efecte imediate. Accelerarea circulației fluxurilor materiale și imateriale este atât de mare încât comprimarea timpului a devenit un element esențial al competiției globale. Imediatitatea elimină în egală măsură spațiul, deoarece, prin definiție, ignoră frontierele. Implicând „o viteză socială din ce în ce mai accelerată, care îi condiționează pe toți actorii și generează, prin aceasta, o selecție bazată pe viteză” 7, ea conduce la o revoluție a „timpului real” (sau a „timpului zero”), care accentuează tendința psihologică și socială de a reduce toate dimensiunile istorice la momentul prezent („prezentism”). Comprimarea spațiului și a timpului echivalează, în fond, cu dispariția lor.
În epoca spațiului – cea a hinterlandului și a Lebensraum-ului – teritoriul era resursa cea mai râvnită, deoarece reprezenta și cea mai sigură garanție a securității. Astăzi însă, capacitatea protectoare a spațiului aproape că a dispărut, iar sursele insecurității actuale se găsesc mai degrabă în „spațiul fluxurilor”, după expresia lui Manuel Castells. Dacă, în mod tradițional, puterea statelor creștea prin cuceriri teritoriale, puterea actorilor globalizării sporește tocmai în măsura în care aceștia devin actori extrateritoriali. Spațiul „neted”, lipsit de polarizare și de ancorare, îl înlocuiește astfel pe cel diferențiat sau „striat”. „Multinaționalele creează un fel de spațiu neted, deterritorializat, în care punctele de ocupare și polii de schimb devin independenți de căile clasice de organizare”, remarcau deja Gilles Deleuze și Félix Guattari 8.
Globalizarea nu are un centru și, prin urmare, nu mai există o diferență între centru și periferie. Adevărații deținători ai puterii, piețele financiare, sunt pretutindeni și nicăieri în același timp. Tocmai pentru că nu mai există un centru, puterea nu mai are chip, iar nimeni nu mai este în măsură să înțeleagă pe deplin ceea ce se întâmplă. De aici și ideea, copilărească, potrivit căreia această putere „invizibilă” ar fi exercitată de niște păpușari din umbră, când, în realitate, nu există niciun cartier general al globalizării și niciun dirijor clandestin care să o coordoneze. Dezvoltarea informației nu mai produce transparență, ci, dimpotrivă, confuzie și opacitate.
Globalizarea constituie un ansamblu sistemic, adică un sistem care nu se raportează decât la el însuși. Normele nu reprezintă aici decât o simplă codificare a procedurilor operaționale pe care sistemul le gestionează. Singura lege generală este cea a operaționalității și a eficienței. Întrucât orice limită este negată, acest sistem poate fi considerat, fără îndoială, unul totalitar, dacă admitem că „este de natură totalitară orice putere care nu cunoaște, nu recunoaște și nu respectă nicio limită, internă sau externă, a dominației sale asupra realității” 9.
Abandonarea conștiinței limitelor și a înțelepciunii lucrurilor finite – la care se reduce, în esență, expansiunea capitalismului – nu poate merge, în concepția liberală, decât împreună cu extinderea „libertății” și a „democrației”, aceasta din urmă fiind înțeleasă exclusiv în forma sa parlamentară și reprezentativă. În realitate însă, globalizarea generalizează pierderea tuturor formelor existente de suveranitate, cu singura excepție a suveranității piețelor.
Idealul urmărit este, pe termen lung, ceea ce Immanuel Kant numea „unificarea generală a umanității” (allgemeine Vereinigung der Menschheit). Susținător al globalizării, foarte liberalul Jean Baechler pledează astfel pentru abolirea tuturor suveranităților politice, invocând trei argumente: că „noțiunea de suveranitate este exterioară democrației” (sic), că „orice restricție impusă de suveranitatea politică libertății de acces la piețele globale reprezintă o atingere adusă libertății individuale” (sic) și că „o organizare politică planetară ar aboli războiul” 10!
Și Ulrich Beck se numără printre cei care așteaptă de la globalizare să pună în practică o „cosmopolitizare” a relațiilor sociale. El se declară partizan al unui „stat cosmopolit care ar trebui să se întemeieze pe principiul indiferenței naționale” 11.
Până la apariția unui eventual „stat mondial”, liberalii susțin, așadar, o guvernanță mondială, care ignoră suveranitățile teritoriale și statale, sau o democrație cosmopolită de tip postierarhic, în care „pluralitatea” ar conta mai mult decât apartenența, iar integrarea ar fi înlocuită de „hibridizare” 12.
După cum scrie Frédéric Lordon, „înlocuirea insistentă a termenului «guvernanță» cu cel de «guvernare» exprimă foarte bine proiectul general al dezguvernamentalizării lumii, adică al depolitizării sale” 13. Împotriva susținătorilor „cosmopolitismului”, care cred în posibilitatea unei constituiri politice a întregii umanități – și împotriva celor care își imaginează că politicul poate lua naștere din economic – trebuie amintit că orice tentativă de unificare gloală conduce inevitabil la ieșirea din sfera politicului, deoarece acesta presupune existența unei pluralități de actori (este nevoie de cel puțin doi).
Prin urmare, a vorbi despre o „cetățenie globală” nu are niciun sens, deoarece nu poți fi cetățean decât al unei entități politice, iar lumea nu este o astfel de entitate. În același fel, democrația nu poate exista decât în interiorul unor frontiere teritoriale determinate, deoarece numai într-un asemenea cadru este posibilă distincția dintre cetățeni și non-cetățeni. Tot în interiorul unor frontiere recunoscute oamenii își pot exercita libertatea de autodeterminare, iar popoarele își pot manifesta suveranitatea. Numai în cadrul unor frontiere pot fi impuse valori comune, pot fi instituite reguli sociale de solidaritate și se poate construi încrederea.
Dimpotrivă, desființarea frontierelor teritoriale și politice generează angoase și temeri comparabile cu cele pe care oamenii le resimțeau odinioară în afara teritoriilor naționale. Prin dispariția tuturor reperelor, ea favorizează, în mod fundamental, apariția conflictelor, deoarece creează un context propice dezvoltării unei violențe pe care nicio autoritate nu o mai poate opri 14. Transferarea deciziilor la un nivel la care cetățenii devin în mod inevitabil lipsiți de putere, întrucât democrația nu mai poate funcționa efectiv acolo, reprezintă de a elimina toate „rigiditățile” care împiedică punerea în aplicare a propriei sale logici modalitatea prin care Forma-Capital s-a eliberat de orice control politic 15.
Dorința capitalismului de a elimina toate „rigiditățile” care împiedică punerea în aplicare a propriei sale logici cuprinde, în realitate, două dimensiuni. Prima este una geografică: crearea unei piețe globale, adică a unui spațiu omogen de valorificare a capitalului. A doua este una societală: supunerea tuturor activităților umane principiului mărfii. Cele două dimensiuni sunt strâns legate, deoarece dezagregarea socială și uniformizarea mentalităților care rezultă din ea sunt considerate necesare pentru controlul populațiilor.
La nivel societal, globalizarea se caracterizează prin puterea sa de disociere. Din această perspectivă, ea poate fi considerată un fenomen postmodern 16. După cum a scris Ralf Dahrendorf, competitivitatea globală merge mână în mână cu dezintegrarea socială. „Maleabilitatea” și „flexibilitatea” se extind chiar și asupra valorilor morale, care se modifică permanent pentru a se adapta fluxului și refluxului modei și nevoilor momentului.
Se generalizează astfel ceea ce Zygmunt Bauman numea „societatea lichidă”, alcătuită din fluxuri și rețele, din forme schimbătoare, structuri superficiale și constelații aflate într-o continuă transformare. Unii autori preferă chiar să descrie această lume ca fiind una „gazoasă”, cu fazele sale de evaporare, lichefiere și cristalizare 17. Identitățile devin incerte și fluctuante.
Taki Laïdi observă, pe bună dreptate, că „globalizarea reproduce în mod straniu mecanismul freudian al mulțimii cuprinse de contagiune și panică. Contagiune, în măsura în care globalizarea dezvoltă conformismul și uniformizarea. Panicǎ, deoarece fiecare se simte singur în fața unor logici care îl depășesc” 18.
Globalizarea generalizează astfel modelul unei vieți sociale fără rădăcini, al omului aflat într-o stare de imponderabilitate, desprins de orice ancorare stabilă. În acest sens, ea reprezintă, într-adevăr, o mutație antropologică totală 19.
Mai precis, globalizarea este, înainte de toate, o comercializare a lumii, în care fetișismul mărfii și primatul valorii de schimb conduc la o reificare generalizată a relațiilor sociale. Culturalizarea mărfii și comercializarea culturii merg mână în mână: „Cultura afacerilor triumfă pretutindeni” (Gilles Lipovetsky). Deoarece este vorba despre captarea energiei consumatorilor, ea este totodată și un fenomen libidinal, care a fost rezumat prin expresia „mcdonaldizarea societății” 20. După cum spune Zygmunt Bauman, „din ce în ce mai mult, delegăm libertatea noastră de a alege sferei comerciale, dezvățându-ne astfel să folosim toate formele de libertate care nu sunt libertatea de a cumpăra” 21.
„Cu cât valoarea acțiunilor bursiere înlocuiește mai mult celelalte valori, observă la rândul său Alain Caillé, cu atât cerințele minime de onestitate sau de simplu respect al legii, de loialitate, fidelitate și încredere între asociați și parteneri devin nerealiste […] Esențial este faptul că globalizarea megacapitalismului se realizează prin intermediul unei delegitimări profunde și devastatoare a tuturor ordinii politice și culturale moștenite și că nu oferă în schimbul legitimităților vechi distruse nicio perspectivă concretă, niciun ideal plauzibil de înlocuire” 22.
„Astfel se confirmă previziunea lui Georg Simmel, potrivit căreia cultura modernă dominată de rolul banilor conduce la asocierea a două stări sociale: interdependența și indiferența. Devenind reperul universal, banii au eliberat, pe de o parte, acțiunea economică de toate constrângerile, dar, pe de altă parte, au făcut ca agenții tot mai depersonalizați să-și piardă sensul oricărei forme de sociabilitate.”23
„Societatea politică liberală încearcă să-l atragă pe fiecare individ către abstracția subiectului de drept, scrie Hervé Juvin; îl dezbracă de tot ceea ce face din el o ființă de carne și sânge: un trecut, origini, legături, un pământ și o istorie, pentru a-l face fluid, lichid, mobil la nesfârșit. În acest sens, cultura-mondială este într-adevăr o negare a condiției umane.” 24
Pretutindeni, asemenea acțiunii unui tăvălug compactor, se desfășoară procesul de fabricare a Aceluiași. Uniformizarea, eliminarea diferențelor și a valorilor comune, nivelarea culturilor, destructurarea popoarelor.
„Pe toate continentele, rezumă Gilles Lipovetsky, capitalismul își impune legea asupra vieții economice, tehnicile de producție și de comunicare sunt identice, megalopolisurile și arhitecturile se aseamănă, stilul internațional de îmbrăcăminte se răspândește; de la Nord la Sud domină ordinea tehnico-comercială, valorile consumiste și individualizarea modurilor de existență, care reprezintă elementele fundamentale ale Occidentului modern.” 25
Această negare a alterității nu este, în ultimă instanță, decât o formă de negare a principiului realității. „Universalul abstract modern, amintește Michel Freitag, recunoștea încă particularul, depășindu-l printr-o perspectivă superioară, în timp ce funcționarea globală sistemică postmodernă absoarbe în sine orice particular.” 26
Globalizarea transformă astfel dezrădăcinarea într-un ideal și într-o normă.
*
Globalizarea este sinonimă cu americanizarea? Suntem adesea tentați să răspundem afirmativ 27. În sondajele de opinie, ostilitatea față de globalizare se confundă, de altfel, frecvent cu respingerea hegemoniei Statelor Unite. Din punct de vedere politic și cultural, globalizarea este în mare măsură o americanizare, deoarece puterea dominantă își exportă deopotrivă mărfurile, capitalurile, serviciile, tehnologiile, dar și, prin intermediul „industriilor imaginarului”, cultura sa, limba sa, standardele sale de viață și propria sa viziune asupra lumii.
Din punct de vedere economic, capitalismul nu s-a născut peste Atlantic, dar tocmai acolo a fost integrat cu adevărat în ideologia națională: supremația contractului, reducerea rolului statului, elogiul concurenței și al liberului schimb etc. Tot în Statele Unite a apărut și noțiunea de „guvernanță”, aplicată mai întâi întreprinderilor, apoi vieții politice și sociale. Nu este, așadar, surprinzător faptul că economia americană a devenit, începând din 1945, pilonul central al sistemului financiar internațional. Tot Statele Unite au creat, în 1947, FMI și GATT (căruia i-a succedat OMC în 1995). Ele sunt cele care au liberalizat mișcările de capital începând cu 1974, pentru a-și finanța deficitele. În ceea ce privește capitalul financiar, Statele Unite păstrează și astăzi o poziție mult superioară celei pe care o au în domeniul industrial, deoarece ele stabilesc regulile comerțului internațional, iar politica lor monetară rămâne principalul mecanism de reglare a modului mondial de acumulare financiară.
Totuși, este la fel de adevărat că imperialismul american nu se confundă decât parțial cu dominația Formei-Capital. Obiectivul Statelor Unite este de a americaniza lumea, dar America se globalizează, la rândul ei. Aceasta nu înseamnă că puterea sa scade, deoarece această putere se bazează acum pe noua fluiditate a lumii, ci că americanii caută tot mai mult să acționeze „ca un fel de putere tutelară globală a imperativului de valorificare și a legilor sale” (Robert Kurz).
În paralel, se constată că sistemul dolarului se află în criză și că economia globală, odată cu apariția țărilor emergente, se organizează în jurul unor noi specializări regionale 28. Statele Unite rămân locul de origine, motorul și principalul beneficiar al capitalismului modern, dar nu trebuie să ne înșelăm: ele depind de acest sistem la fel de mult ca celelalte state. Globalizarea nu are un centru, nici măcar unul american.
Ar fi, probabil, mai corect să vedem în globalizare o nouă formă de occidentalizare. Se știe că, de când Europa a descoperit lumea, ea a încercat fără încetare să o unifice după propria imagine și în propriul beneficiu – ceea ce arată încă o dată că universalismul nu este decât un etnocentrism ascuns. În epoca modernă, după cum a demonstrat foarte bine Serge Latouche 29, apostolii dezvoltării i-au înlocuit pe cei „trei M” (misionarii, militarii și negustorii).
Din această perspectivă, există o dimensiune neocolonială a globalizării, și anume colonizarea societăților umane de către logica profitului și finanțele de piață, deoarece aceasta urmărește generalizarea la scară planetară a valorilor Occidentului liberal: dominația individului, universalitatea abstractă, sistemul drepturilor etc. Ideea generală este că ceea ce nu are sens economic nu are niciun sens.
„Dreptul colonizatorului, adică al dezvoltatorului și investitorului capabil să rentabilizeze orice activ, este considerat superior celui al popoarelor autohtone și indigene de a rămâne pe pământul lor conform propriilor obiceiuri, legi și reguli […] Pentru a o spune foarte clar, principiul colonizării extinse la întreaga lume recreează un vast sistem de sclavie, obligând toate resursele terestre să funcționeze în cadrul sistemului economic la un preț de piață considerat universal. Ceea ce constituie negarea absolută a dreptului populațiilor indigene de a dispune de ele însele”, subliniază încă odată Hervé Juvin 30.
Și Jean Baudrillard a sesizat foarte bine această dimensiune neocolonială a globalizării. „Instituirea sistemului global, scria el, este rezultatul unei gelozii feroce: aceea a unei culturi indiferente și de joasă definiție față de culturile de înaltă definiție – aceea a sistemelor dezvrăjite, dezintensificate, față de culturile de mare intensitate –, aceea a societăților desacralizate față de culturile sau formele sacrificial-religioase. Pentru un asemenea sistem, orice formă de rezistență este virtual teroristă […] Nu se pune problema ca modernitatea să poată fi contestată în pretenția sa universală. Faptul că ea nu ar apărea ca evidența Binelui și ca idealul natural al speciei umane, faptul că universalitatea obiceiurilor și valorilor noastre ar putea fi pusă sub semnul întrebării – toate acestea sunt considerate crime în raport cu gândirea unică și cu orizontul consensual al Occidentului.” 31
Globalizarea trebuie, în cele din urmă, înțeleasă ca o dialectică. Pe de o parte, ea unifică și omogenizează. Pe de altă parte, provoacă, ca reacție, noi fragmentări și generează rezistențe uneori convulsive. Departe de a contribui la „unificarea istoriilor umane” (Jean Baechler), ea produce fărâmițări fără precedent, nu numai pentru că lucrurile lăsate să evolueze de la sine tind spre diferențiere, ci și pentru că tendința de omogenizare planetară generează reacții în sens opus 32.
Participarea comună la lume nu este, într-adevăr, sinonimă cu un sentiment de apartenență, iar accelerarea procesului de omogenizare a culturilor după modelul american întărește, în același timp, forme de retragere identitară. „Cu cât indivizii participă mai mult la cultura-globală, constată Gilles Lipovetsky, cu atât simt mai mult nevoia de a-și apăra identitățile culturale și lingvistice.” 33
Pretutindeni, dar mai ales în Lumea a Treia, impunerea unei logici pur comerciale asupra culturilor tradiționale provoacă reacții de respingere și face ca globalizarea să apară ca o întreprindere de dominație, uniformizare și nivelare.
În frumosul său Elogiu al frontierelor, Régis Debray arată că, din 1991, în timp ce globalizarea avansa rapid, în Europa și Eurasia au fost create 27 000 de kilometri de noi frontiere. „Majoritatea popoarelor, adaugă el, întrețin cu limitele lor un raport emoțional și aproape sacru.” 34
Acesta este motivul pentru care instaurarea unei societăți golite de orice dimensiune a transcendenței, care ignoră orice formă de sacru, alimentează, ca reacție, și fundamentalismul religios (începând cu islamismul radical) 35. Astfel de reacții arată prin ele însele că mondializarea a fost în mare măsură un fenomen impus.
Înscriindu-se în mod evident într-o perspectivă universalistă, globalizarea se dovedește, prin aceasta, incapabilă să atingă o adevărată universalitate, deoarece societățile confruntate cu ea caută mai mult ca oricând să-și reconstruiască particularismele. Oamenii „caută cu disperare să-și construiască o interioritate pe care le este greu să o mai perceapă, deoarece totul devine pentru ei exterioritate” 36.
Același lucru îl observase și Baudrillard: „Globalizarea pare ireversibilă, în timp ce universalul ar fi mai degrabă pe cale de dispariție.” 37
Note
1. Manfred B. Steger, « Ideologies of Globalization », în Journal of Political Ideologies, februarie2005, pp. 11-30.
2. Cf. Fonna Forman-Barzilai, « Adam Smith as Globalization Theorist », în Critical Review, 2000, 4, pp. 391-419.
3. Hervé Juvin, « Vers un Big Bang géopolitique », în Le Choc du mois, noiembrie 2010, p. 11.
4. Cf. Pietro Barcellona, Le passioni negate. Globalismo e diritti umani, Città Aperta, Troina 2001 ; Vittorio Cotesta, Società globale e diritti umani, Rubbettino, Soveria Mannelli 2008.
5. Mireille Delmas-Marty, Résister, responsabiliser, anticiper ou comment humaniser la mondialisation, Seuil, Paris 2013, p. 50.
6. Manuel Castells, La société en réseaux, Fayard, Paris 1998, p. 122.
7. Taki Laïdi, La gauche à venir. Politique et mondialisation, L'Aube, La Tour d'Aigues 2001, p. 7. Cf. de asemenea excelenta carte a lui Hartmut Rosa, Accélération. Une critique sociale du temps, Découverte, Paris 2010.
8. Gilles Deleuze et Félix Guattari, Capitalisme et schizophrénie, vol. 2 : Mille plateaux, Minuit, Paris 1980, p. 614.
9. Michel Freitag, « De la terreur au meilleur des mondes. Globalisation et américanisation du monde : vers un totalitarisme systémique », în Daniel Dagenais (éd.), Hannah Arendt, le totalitarisme et le monde contemporain, Presses de l'Université Laval, Saint-Nicolas 2003, p. 353.
10. Jean Baechler, « Souveraineté et mondialisation », în Commentaire, été 2007, p. 353-358.
11. Cf. Ulrich Beck, Qu'est-ce que le cosmopolitisme ?, Aubier, Paris 2006.
12. Cf. Daniele Archibugi et David Held (ed.), Cosmopolitan Democracy. An Agenda for a New World Order, Polity Press, Cambridge 1995.
13. Frédéric Lordon, « Qui a peur de la démondialisation ? », în Le Monde diplomatique, 13 iunie 2011.
14. « Rolul frontierei este de a asigura pacea, permițând fiecărui popor să cunoască și să facă cunoscute, să delimiteze, să facă respectate și să apere drepturile sale», scrie Hervé Juvin (La grande séparation. Pour une écologie des civilisations, Gallimard, Paris 2013, pp. 47-48). Cf. de asemenea Alex Rutherford, Dion Harmon, Justin Werfel et al., « Good Fences: The Importance of Setting Boundaries for Peaceful Coexistence », publicație a New England Complex Systems Institute, octombrie 2011.
1ß. Cf. Noreena Hertz, The Silent Takeover. Global Capitalism and the Death of Democracy, The Free Press, New York 2001.
16. În ultima perioadă, unii autori (Ruth Weisberg, Helen Stuhr-Rommereim, Robin van den Akker, Dmytro Drozdovsky) au introdus totuși o distincție nouă, vorbind despre o „post-postmodernitate”, care s-ar caracteriza în special prin omniprezența sistemelor digitalizate.
17. Zygmunt Bauman, La vie liquide, Le Rouergue/Chambon, Arles 2006. Cf. și Manuel Castells, La société en réseaux, op. cit. ; Pascal Michon, « Le monde et l'empire fluides », în Revue du MAUSS, 1er sem. 2005, pp. 127-142.
18. Taki Laïdi, « Qu'est-ce que la mondialisation ? », în Libération, 1er juillet 1996, p. 6.
19. ASupra acestei noi societăți globale, cf. și Marc Abélès, Anthropologie de la globalisation, Payot, Paris 2008.
20. George Ritzer, The McDonaldization of Society. An Investigation Into the Changing Character of Contemporary Social Life, Pine Forge Press, Thousand Oaks 1993.
21. Zygmunt Bauman, « Les usages de la peur dans la mondialisation », în Esprit, juillet 2005,
p. 73.
22. Alain Caillé, Dé-penser l'économique. Contre le fatalisme, La Découverte, Paris 2005, pp. 259-260 et 264.
23. Gérard Dussouy et Bernard Yvars, « Bien-être et consolidation de l'Etat de droit dans l'UE dans le contexte de la globalisation », text on line, 2010, p. 8.
24. Hervé Juvin et Gilles Lipovetsky, L'Occident mondialisé. Controverse sur la culture planétaire, Grasset, Paris 2010, p. 201.
25. Ibid., p. 155.
26. « De la terreur au meilleur des mondes », art. cit., p. 382.
27. Cf. de exemplu « La globalisation, la phase terminale du cancer américain », în Rébellion, mars-avril 2005, pp. 11-14, care face din globalizare sistemul imperialismului american.
28. Cf. Jean-Louis Beffa, « La mondialisation restera-t-elle américaine ? », în Commentaire, été 2007, pp. 347-351.
29. Serge Latouche, L'occidentalisation du monde. Essai sur la signification, la portée et les limites de l'uniformisation planétaire, La Découverte, Paris 1989 et 2005.
30. Hervé Juvin, « Vers un Big Bang géopolitique », în Le Choc du mois, novembre 2010, p. 12.
31. Jean Baudrillard, « La violence de la mondialisation », în Le Monde diplomatique, novembre 2002, p. 18.
32. Cf. Pierre-Noël Giraud, La mondialisation. Emergences et fragmentations, Sciences humaines, Paris 2008.
33. L'Occident mondialisé, op. cit., p. 129.
34. Régis Debray, Eloge des frontières, Gallimard, Paris 2010, p. 31.
35. Cf. Benjamin R. Barber, Djihad versus McWorld, Desclée de Brouwer, Paris 1996.
36. Taki Laïdi, « Qu'est-ce que la mondialisation ? », art. cit.
37. Jean Baudrillard, « Le mondial et l'universel », în Libération, 18 mars 1996.
https://www.alaindebenoist.com/textes/